Lucian foto&video

Dr. Alexandros Kalomiros Împotriva falsei uniri bisericeşti

Dr. Alexandros Kalomiros
Împotriva falsei uniri bisericeşti
Cu un prolog de Photios Kontoglu
În româneşte de Dora Sereş
Cu o lămurire editorială de Răzvan Codrescu
Tipărită la EDITURA CHRISTIANA, Bucureşti, 2005
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2006
Dr. Alexandros Kalomiros
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă şi de istoria
neamului românesc. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare : Corina
Corectura : Elena
Digitalizare pdf : Apologeticum
© 2006 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Împotriva falsei uniri bisericeşti
3
Lămurire editorială
părută în Grecia în 1964 (Astir, cu un prolog de Photios Kontoglou), iar în
engleză pentru prima oară în 1967 (Boston, Holy Transfiguration Monastery,
trad. George Gabriel1), aceasta este probabil cea mai controversată dintre
cărţile doctorului Alexandros Kalomiros (m. august 1990), teolog laic grec de orientare term
tradiţionalistă, încă puţin cunoscut în România2.
Prin circumstanţele pline de consecinţe ale istoriei, Ortodoxia are în lumea grecească o
sensibilitate aparte faţă de creştinismul occidental, şi mai ales faţă de papalitate, cu care a
intrat în conflict deschis mai ales după Marea Schismă de la 1054. Conflictul s-a radicalizat în
contextul politic al cruciadei a patra (1204), când cavalerii latini au ocupat şi prădat
Constantinopolul (rămas sub o dramatică dominaţie latină până în 1261), apoi pe fondul marii
controverse isihaste din secolul al XIV-lea (în centrul căreia a stat polemica mistico-teologică
dintre Sf. Grigorie Palama şi apuseanul Varlaam), pentru ca la 1453, când Bizanţul a căzut
sub turci, Apusul să-şi atragă din nou antipatia grecilor, atât prin tentativele de unire
bisericească ce au precedat tragicul eveniment (prin exploatarea interesată a situaţiei aproape
disperate în care ajunsese Imperiul răsăritean3), cât şi prin refuzul Romei şi al marilor puteri
occidentale ale timpului de a acorda un sprijin ferm şi necondiţionat împotriva păgânilor care
asaltau cetatea cea mare a creştinătăţii.
Este adevărat că, după veacurile de cosmopolitism fanariot, pe fondul eclipsei politice
şi culturale a Răsăritului ortodox (şi a lumii greceşti în special), mai ales intelectualii şi o bună
parte a aristocraţiei, dar chiar şi reprezentanţii „luminaţi” ai ierarhiei bisericeşti şi ai unei
anumite teologii „oficiale”, şi-au reevaluat poziţia faţă de Occident şi au căzut, cu timpul, în
cealaltă extremă: cea a adorării şi promovării ideologice a valorilor culturii şi civilizaţiei
occidentale, pe linia unei modernităţi dizolvante si uniformizatoare, adeseori total opace la
aspectele pur religioase. Ca şi la noi, politicianismul a jucat un rol important în secularizarea
şi înstrăinarea de sine a lumii ortodoxe greceşti, iar bastioanele dreptei credinţe şi ale tradiţiei
au rămas în poporul simplu si în mănăstiri (cu marele pivot duhovnicesc al Athosului, în jurul
căruia s-au ţesut zadarnic de-a lungul timpului nenumărate planuri de distrugere, perpetuate
până în momentul de faţă).
Grecia secolului XX, ajunsă, prin structurile ei oficiale, la un înaintat grad de laicism
şi stângism, este rezultatul degringoladei spirituale şi identitare a secolelor XVIII-XIX. Şi e
trist şi paradoxal că, deşi Dumnezeu a cruţat-o de experienţa-limită a comunismului, pe care
au împărtăşit-o decenii de-a rândul celelalte ţări creştin-ortodoxe din Est, Grecia este şi ea
puternic marcată de secularism şi de ticurile gândirii de tip marxist, accentuate - cel puţin la
nivel public şi oficial - o dată cu intrarea în Uniunea Europeană. Ca for instituţional, Biserica
Greacă a fost şi ea atinsă de febra „integrării europene” şi a ecumenismului ideologizat, dar
trebuie spus că au existat si reacţii pe măsură, iar ele au şanse apreciabile să se coaguleze în
viitor, atât în mediul monahal, cât şi în anumite cercuri responsabile ale laicatului ortodox, ce
1 După aceeaşi versiune engleză - dar urmând ediţia din 1990 (St. Nectarios Orthodox Press, Seattle, WA) - s-a
realizat şi prezenta traducere în limba română.
2 Există în româneşte, într-o bună ediţie, micul volum Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi
cosmosului, traducere şi postfaţă de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998.
3 Din raţiuni mai mult politice decât religioase, împăraţii din urmă au fost dispuşi la diferite grade de compromis
cu Apusul schismatic, mergând până la perfectarea unei formale uniri bisericeşti, căreia i s-a opus însă categoric
atât majoritatea clerului ortodox (în frunte cu marile lavre), cât şi grosul populaţiei (de unde formula rămasă
celebră şi definitorie pentru prăpastia căscată între cele două arii ale creştinătăţii europene: „Mai bine turbanele
turcilor pe străzile Constantinopolului, decât pălăriile cardinalilor!”).
A
Dr. Alexandros Kalomiros
4
par a avea tot mai mare priză la tinerele generaţii de credincioşi.
Against False Union, cartea doctorului Kalomiros devenită astăzi un reper aproape
clasic în discuţiile pe tema ecumenismului, este una dintre expresiile acestei reacţii
tradiţional-ortodoxe din sânul lumii greceşti, aparent poate prea radicale, dar de fapt întru
totul fidele „pariului” ei generator: demistificarea unui lung si complex proces de ideologizare
a, religiei, răspunzător de o întreagă mentalitate perversă, obişnuită să eludeze bazele
teologice şi duhovniceşti ale problemei, care au toată îndreptăţirea să fie prioritare, căci nu-L
putem subordona pe Hristos intereselor şi capriciilor noastre lumeşti. În fond, asumându-şi
crucea deplinei sincerităţi, cu un patos aproape protetic, autorul nu este împotriva unor
posibili paşi concreţi pe calea unei (re)unificări a lumii creştine4, ci împotriva unei
pseudouniri din raţiuni ideologice sau sentimentale, indiferente la temeiurile eterne ale
adevărului revelat (date prin Scriptură şi prin Tradiţie) şi ale vieţii creştine autentice (cu
dimensiunea ei eclezială sau liturgică). Sigur că, în ansamblul discursului, apar şi unele detalii
discutabile, ba chiar „scandaloase” sub lupa simplificatoare a mecanismelor curente de
gândire (de pildă, afirmaţia că Mesia evreilor va veni negreşit şi că se va identifica în mod
fatal cu Antihristul), dar nu ele dau consistenţă şi coherenţă poziţiei exprimate de autor, care
rămâne legitimă în esenţa ei, bine articulată teologic şi moral, iar mai presus de toate de un
realism spiritual pe cât de ascuţit, pe atât de incomod - cum incomod este, în speţă, orice
mare adevăr care conformează şi obligă, eclipsând pseudo-adevărurile mărunte şi
conjuncturale cu care ne lăsăm adeseori ispitiţi să ne organizăm şi să ne măsurăm existenţa.
Chiar de se va fi înşelat într-un amănunt sau altul5, dr. Alexandros Kalomiros rămâne
un mare mărturisitor al principiilor fondatoare ale Ortodoxiei, iar cartea de faţă se constituie
într-o provocare perpetuă la reconsiderarea purităţii ortodoxe a modului nostru de a gândi şi
de a trăi, în perspectiva eshatologică a împărăţiei „Răsăritului de Sus” - a Răsăritului fără de
apus.
Răzvan Codrescu
4 Am încercat să arăt altădată importanţa distincţiei dintre unire şi unitate (pe care dr. Kalomiros n-o formulează
ca atare, dar nici n-o eludează, nici n-o contrazice): dacă unirea propriu-zisă poate trece drept o utopie, unitatea
(de acţiune şi reacţiune împotriva adversarilor generici ai Crucii) ar fi o urgenţă a lumii creştine în acest prag de
secol şi mileniu (cf. R. Codrescu, „Pentru o cruciadă spirituală”, în vol. Spiritul dreptei. Între tradiţie şi
actualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 94-99, sau “Sensul unităţii creştine. Lumea creştină la răscruce
de milenii”, în vol. Exerciţii de “reacţionarism”. Între zoon politikon şi homo religious, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1999, pp. 121-126).
5 Noi nu am găsit absolut nimic care să nu fie conform cu învăţătura Sf. Părinţi şi cu Tradiţia Bisericii. Lucrarea
de faţă o socotim de mare valoare şi vizionară, dacă ţinem seama de faptul că a fost scris cu patru decenii în
urmă. Este o lucrare în care putem găsi răspuns la multe din problemele fierbinţi cu care ne confruntăm astăzi,
referitoare la ecumenism, înnoire, „refacerea” unităţii, ecclesiologie ş.a. (Nota Apologeticum).
Împotriva falsei uniri bisericeşti
5
Prolog
Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte
de linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse
porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor.
Nici n-am căutat slavă de la oameni.
(I Tesaloniceni 2, 5)
E cu putinţă să găsim un cuvânt de mijloc
care, între două concepţii, să aibă sens
pentru amândouă, însă e cu neputinţă să
găsim o concepţie de mijloc între două concepţii
opuse privitoare la acelaşi lucru...
Nu-i loc de compromis
în ce priveşte credinţa ortodoxă.
(Sf. Marcu al Efesului)
Cu adevărat „mare este taina evlaviei”, aşa cum spune binecuvântatul Apostol Pavel.
Evlavia şi credinţa, întrucât sunt taine, dau roade pe care cunoaşterea nu le poate da.
Autorul acestei cărţi nu este un teolog format în şcolile unde se studiază nestudiabilul -
Teologia. El a studiat Medicina, ceva ce poate fi studiat întrucât este ceva lumesc, este
cunoaştere omenească. A luat credinţa şi evlavia ortodoxă din Tradiţie. Le-a primit în felul în
care, după cum spune el însuşi, se transmit credinţa şi evlavia - de la învăţător la discipol, de
la părinte la copil, de la creştin la creştin. Din acest motiv, el este „unul care trăieşte lucrurile
cereşti, şi nu unul care învaţă despre ele”, având drept călăuză credinţa şi nu cunoaşterea.
„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere”, după cum spune Apostolul Pavel. Şi din pricina
aceasta este severă cartea lui; ea nu cuprinde compromisuri (care, de regulă, dau dovadă de
credinţă puţină), nici formulări ocolite (pentru a îndulci neplăcerea persoanelor cu concepţii
opuse). Devotamentul ţaţă de adevăr nu permite concesii. Cartea lui este severă şi
neiertătoare, deşi autorul însuşi este, de fapt, un om smerit, împăciuitor, blajin, milostiv şi plin
de modestie. Dar credinţa îi dă sabia Duhului şi iată că acest om smerit, sensibil şi milostiv,
plin de iubire, pare a fi sever şi neîndurător. Oare Sf. Ioan Teologul, propovăduitorul iubirii,
nu pare a fi mai neîndurător şi mai sever decât ceilalţi Apostoli şi propovăduitori ai
Evangheliei, aşa cum ni se înfăţişează în întâia sa Epistolă şi în Apocalipsă?
Autorul acestei cărţi este un om încă tânăr. Dar „să nu-i dispreţuiască nimeni pe cei
tineri”. L-am cunoscut pe vremea când studia Medicina în Elveţia, iar eu editam publicaţia
periodică Kibotos (Arca). Mai târziu mi-a trimis o scrisoare despre nişte articole satanice ale
unui romano-catolic, din ziarul Le Courrier, cerându-mi să ferim credinţa noastră ortodoxă de
capcanele ereticilor. Mi-a trimis apoi - şi încă îmi trimite - scrisori care sunt întotdeauna
binefăcătoare şi bogate în învăţăminte, având mireasma plăcută a credinţei şi a dragostei
profunde pentru Sfânta noastră Tradiţie. De aceea l-am sfătuit cu insistenţă să scrie mai pe
larg despre subiectele pe care le prezenta concis în scrisorile lui. Şi, ştiindu-i modestia, i-am
cerut să consimtă ca acestea să fie publicate într-o carte, în cele din urmă a consimţit, şi cartea
aceasta este prima pe care a trimis-o editorului, D-l Alexandros Papademetriou, care s-a oferit
cu plăcere s-o publice.
Suntem conştienţi că această carte, scrisă „cu multă înţelegere”, va fi criticată de mulţi
ca fiind necuviincioasă şi agasantă, căci în vremurile noastre făţarnice sunt respectaţi ca
Dr. Alexandros Kalomiros
6
adevăraţi creştini doar acei oameni care nu au în inimile lor focul credinţei, şi îndeosebi al
credinţei ortodoxe (adică adevărate) - şi aşa se face că ei sunt lipsiţi de entuziasm, insipizi,
îndatoritori şi dispuşi la compromisuri, aşa cum sunt multe dintre acele persoane implicate în
mod sistematic în Teologie. Lumea a învăţat să-i considere pe aceşti oameni creştini buni şi
răbdători, în vreme ce îi detestă pe cei care sunt asemeni scriitorului acestei cărţi - şi anume,
cu spirit înflăcărat - ca fiind fanatici, intoleranţi, superstiţioşi şi mărginiţi, închinându-se,
chipurile, unor forme lipsite de conţinut. Vai, astăzi, teologii au sfârşit prin „a lupta pentru
această lume”! Bărbaţi preocupaţi de religie scriu teancuri de cărţi, mari şi importante,
înţesate de aşa-zise „învăţăminte teologice” care, din pricina metodei de cercetare a
problemelor religioase, nu sunt decât cunoaştere lumească, pe care Apostolul Pavel o numeşte
„amăgire deşartă” şi „înşelătorie vicleană”. Sfânta Evanghelie, care este simplitatea însăşi,
este disecată, examinată şi fragmentată conform unor sofisticate sisteme filozofice. Confuzie,
complexitate, teorii care zăpăcesc oamenii, „întrebări nebuneşti şi înşirări de neamuri şi
sfădiri pentru lege”, noroi care întinează apa din care ţâşneşte viaţa veşnică, toate acestea sunt
scrise în numele Celui Care a venit în lume pentru a mântui oaia cea pierdută - omul
cunoaşterii deşarte - de povara minţii lui păcătoase, strigând: „Veniţi la Mine voi, toţi care
sunteţi scrişi în numele lui Hristos şi al Evangheliei Lui, pe care o trăieşte inima cea mai
simplă!”; cei care scriu aceste cărţi rătăcesc în labirintul şi în întunericul propriei lor
înţelepciuni, departe de Hristos pe care L-au uitat, înghiţiţi de vanităţile propriului lor intelect.
Inimile lor nu mai simt suflarea lui Dumnezeu; sunt înăbuşiţi şi secătuiţi de propria lor
înţelepciune trufaşă, pentru care oamenii îi cinstesc.
Apostolul Pavel la unii ca ei se referea când a scris: „Căci va veni o vreme când nu vor
mai suferi învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţători
după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Timotei
4, 3-4). „Îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” - îşi vor aduce mulţi învăţători, şi,
auzindu-i, vor fi răsplătiţi, pentru că înţelepciunea lor lipsită de conţinut le va desfăta urechile.
Dar, pentru ca să nu audă adevărul, adevărul simplu al religiei, îşi vor astupa urechile, în
vreme ce vor cere să li se spună „basme” (mituri), şi anume teorii fanteziste şi lipsite de sens.
Oare nu vedem astăzi asemenea „grămezi” de învăţători care, cu prelegerile lor, „desfată”
urechile studenţilor şi ale altor creştini înduplecaţi să-i asculte?
Aşadar, cartea aceasta va deranja acele spirite care au redus religia lui Hristos la un
sistem de cunoaştere lumească, la raţionalism; acele spirite ce iau în râs orice „învăţătură
sănătoasă”, care pentru ei nu reprezintă decât o concepţie naivă a religiei, plină de superstiţiile
tradiţiei. De fapt, ce importanţă ar putea avea pentru ei ceva scris de un om numit Kalomiros,
care nici măcar nu a fost la o şcoală renumită (îndeosebi una străină)?
Din fericire, însă, Kalomiros a băut din izvorul apei vieţii, din Tradiţie, şi a studiat
Sfinţii Părinţi noapte şi zi. Şi având drept călăuză credinţa, a fost „învăţat de Dumnezeu”.
Hristos spune: „Şi când [păstorul cel bun] le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor,
si oile merg după el, căci cunosc glasul lui” (Ioan 10,4). Şi anume: „Ucenicii Mei aud
cuvintele Mele cu un spirit simplu şi le acceptă în inima lor fără a le trece prin intelectul lor
complicat şi tară a crea teorii; le acceptă cu credinţă, asemenea oilor inocente care aud vocea
păstorului şi se duc degrabă la el”. Credinţa deschide gura credinciosului şi propovăduirea Lui
deschide inimile creştinilor, potrivit vorbelor lui Hristos: „Cel ce crede în Mine, precum a zis
Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38).
Cei care au „înţelepciune nebună”, care învaţă prin „cuvintele convingătoare ale
înţelepciunii omeneşti”, nu-i acceptă pe adevăraţii predicatori ai Evangheliei, şi aceasta
întrucât adevăraţii predicatori nu se potrivesc cu această lume, ci sunt „schimbaţi prin înnoirea
minţii lor” (Romani 12, 2). Ei vor găsi în această carte multe prilejuri de acuzare. Îl vor
condamna pe autor pentru că nu are bunăvoinţa făţarnică pe care o au ei faţă de eretici, în
pofida faptului că autorul nu este insolent, ci are curajul unui soldat al lui Hristos şi
procedează conform cuvintelor Apostolului Pavel, care a spus: „Căci Dumnezeu nu ne-a dat
duhul temerii, ci al puterii si al dragostei şi al înţelepciunii” (II Timotei l, 7).
Împotriva falsei uniri bisericeşti
7
Un alt neajuns pe care îl găsesc ei este acela că mesajul autorului poartă pecetea
întristării după Hristos, o întristare îmbucurătoare; pe câtă vreme ei sunt lesne încrezători, căci
minţile lor sunt întoarse către lucrurile acestei lumi. Dar iată ce spune Apostolul Pavel: „Căci
întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, tară părere de rău; iar întristarea
lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10). Întristarea unui om care crede în Dumnezeu este o
întristare pe care nădejdea o domoleşte, şi de aceea este o întristare îmbucurătoare, care,
laolaltă cu căinţa, îi mântuieşte sufletul.
Îi aduc laude acestui tânăr binecuvântat* care a scris o carte atât de plină în
învăţăminte - o carte care respiră spiritul adevăratei Ortodoxii. Şi preaslăvesc numele
Domnului, Care dăruieşte Bisericii Ortodoxe asemenea comori ce strălucesc în întunericul
greşelii şi al pierzaniei. Preamărit şi binecuvântat fie Domnul şi Dumnezeul nostru cel
milostiv, Care statorniceşte credinţa ortodoxă cu astfel de pietre pe care „ziditorii le resping”.
Photios Kontoglou
* Îl rog pe cititor să-mi îngăduie să adaug câteva rânduri care se cuvin a fi citite dintr-o scrisoare pe care mi-a
trimis-o D-l Kalomiros: „Vă sunt îndatorat pentru cuvintele îngăduitoare. Sunt pentru mine o încurajare de care
am mare nevoie. Aici unde trăiesc, nu ştiu pe nimeni care să gândească în felul acesta şi care să mă înţeleagă. Nu
port discuţii cu ateii şi cu cei indiferenţi. Şi apoi, chiar cei evlavioşi mă privesc cu oarecare neîncredere şi
suspiciune. Doar când citesc Părinţii şi Vieţile Sfinţilor găsesc mângâiere. Uneori mi-e teamă că greşesc.
Lucrurile pe care eu le socotesc importante, toţi ceilalţi le consideră neînsemnate; iar lucrurile pe care eu le
socotesc neînsemnate, toţi ceilalţi - atât cei cucernici, cât şi ateii - le consideră importante. De asemenea, vă
mulţumesc pentru că m-aţi prevenit în privinţa trufiei, în felul acesta ştiu că îmi sunteţi un prieten adevărat. Mă
rog să nu cad în păcatul trufiei. In orice caz, trebuie să fiu foarte prost dacă mi se va întâmpla aşa ceva. îmi este
limpede că tot ce scriu am luat din Sfinţii Părinţi. Nimic nu îmi este propriu. De aceea k iau apărarea cu atâta
fanatism. Ieri i-am spus soţiei mele că mulţi oameni nu au habar de lucrurile pe care le scriu, şi totuşi le trăiesc.
Pe când eu cunosc toate aceste lucruri, dar nu le trăiesc. De aceea, de multe ori, când scriam, mi se părea că
trebuie să renunţ, dar am continuat să scriu, pentru că în telul acesta izbuteam cel puţin să îmi îndrept gândurile
către Dumnezeu, chiar dacă inima mea rămânea îngheţată...”
Dr. Alexandros Kalomiros
8
Capitolul întâi
I. Pace fără adevăr
Experienţa tragică a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea.
Pacea este considerată acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut,
oamenii îşi vărsau de bună voie sângele. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că
războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între dreptate şi nedreptate, ci
a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii
propriilor adepţi, fapt care a tăcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să
nu mai aibă nici o valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare
a fi ceva complet absurd.
Reticenţa pe care umanitatea o manifestă faţă de orice tel de conflict ar fi admirabilă,
dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna ar ti încetat să
existe, atunci pacea ar fi constituit înfăptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat
natural şi nu unul artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul diferit. Astăzi, când toată
lumea vorbeşte despre pace şi armonie, dragostea de sine şi ura, nedreptatea şi minciuna,
ambiţia şi lăcomia se află la apogeu. Toţi - fiecare în felul său - vorbesc despre dragoste
pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodată o ipocrizie mai mare decât
această aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pentru ceva teoretic, pentru ceva imaginar
precum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o
legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în fata noastră. Dragostea pentru o
anumită persoană, când ea există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru
aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.
Acest om anume, cu imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, în loc să fie iubit, a fost urât în vremea
noastră mai mult decât în oricare altă perioadă. Nu numai că a fost urât, dar a fost dispreţuit si
umilit; a fost considerat drept un „lucru” lipsit de vreo valoare anume, un mijloc pentru
atingerea „scopurilor înalte”, o particulă a masei. Cei care vorbesc cel mai mult despre
dragostea pentru om şi umanitate, despre pace şi armonie sunt tocmai cei care îşi urăsc cel
mai mult aproapele, cunoscuţii. Ei iubesc omul - creaţie a propriei lor imaginaţii, nu iubesc
omul - realitate. Or, această venerare a „omului” - idol este în realitate narcisism, adoraţie de
sine.
Prin urmare, ar fi o naivitate să credem că dispoziţia pacifistă care caracterizează
astăzi umanitatea provine din dragoste. Aceste cuvinte despre dragoste sunt făţărnicie şi
autoamăgire. Dorinţa de pace provine din pierderea idealurilor, din frică şi din plăcerea de
confort. Este dorinţa de a fi lăsat în pace pentru a te bucura de lucrurile râvnite de pe pământ.
Este cooperarea convenţională pentru achiziţionarea bunurilor pe care fiecare persoană
separat nu ar fi în stare să le dobândească. Este o înţelegere universală cu privire la ceva ce a
devenit o pasiune generală: senzualitatea şi materialismul. Este un produs al proastei
necesităţi.
Pacea despre care vorbeşte lumea este o capitulare necondiţionată a tot ceea ce este
bun, sacru şi măreţ, şi dominaţia meschinăriei, mediocrităţii şi indiferenţei. Este ştergerea
personalităţii indivizilor şi a popoarelor. Este un amestec de compromisuri şi calcule, o mare
de ipocrizie, indiferenţă faţă de adevăr, trădare a tot ceea ce este cu adevărat sfânt.
Războiul este un lucru cumplit, este rezultatul căderii omului, şi nimeni nu-l va elogia.
Pacea pentru care se târ-guieste lumea este însă ceva cu mult mai de temut. Febra este
neplăcută, dar indică cel puţin că organismul reacţionează la un rău care a pătruns în interiorul
Împotriva falsei uniri bisericeşti
9
lui. Pacea pe care ei doresc să o aducă nu este, din păcate, pacea care purcede din izbânda
asupra răului, ci cea care provine din înfrângere. Este lipsa de febră a unui cadavru.
În fond, pacea la care aspiră oamenii nu este doar o pace a armelor. Este pacea
conştiinţei. Ei doresc să împace binele cu răul, dreptatea cu nedreptatea, virtutea cu păcatul,
adevărul cu minciuna, pentru a putea face pace cu propria lor conştiinţă împovărată.
II. Dezbinarea nu a existat
Aşa-zişii creştini joacă un rol important în încercarea lumii de a obţine pacea. Cu
sloganul „Creştini, uniţi-vă!”, ei au pornit în căutarea bazarului unde are să se vândă adevărul.
Odinioară, creştinii aveau credinţă şi erau gata să moară pentru credinţa lor. In ziua de azi,
zelul lor pentru adevăr s-a domolit. Au început să-l considere ca fiind ceva secundar. Li se par
lipsite de importanţă şi nedemne de a ti menţionate diferenţele dintre biserici, pentru care altădată
martirii se sacrificau cu ardoare, Părinţii erau exilaţi, iar credincioşii prigoniţi şi mutilaţi
pe capete.
Majoritatea dintre ei sunt sentimentali incorigibili, care cred că religia lui Hristos este
un sistem etic privind relaţiile umane. Alţii urmăresc scopuri politice si interese ascunse. Ei
zidesc laolaltă cetatea Antihristului. Caută armonia, fiind indiferenţi faţă de adevăr; caută o
reconciliere externă, ignorând disensiunile interne; caută litera, fiind indiferenţi faţă de duh.
Cum e cu putinţă ca ei să spere că ceea ce nu s-a înfăptuit în primele secole ale
schismei se va înfăptui acum, când diferenţele în dogmă şi mentalitate, o dată cu trecerea
secolelor, din simple fisuri, au devenit prăpăstii?!
Simplul fapt că ei vorbesc despre unirea bisericilor arată că gândirea lor este profund
anticreştină. Ei recunosc prin aceasta că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească,
pe care o mărturisim în Simbolul credinţei noastre (Crezul), ar fi încetat să existe; că a fost
dezbinată în multe biserici care nu mai sunt catolice [universale], adică nu mai cuprind
întregul adevăr şi har, precum bisericile ortodoxe locale, ci deţin o parte mai mare sau mai
mică de adevăr si har. Prin urmare, ei cred că adevărul nu mai există pe pământ şi că venirea
lui Hristos a fost până la urmă zadarnică. Căci adevărul confundându-se cu minciuna, este cu
neputinţă ca adevărul pentru care a venit Hristos să stea mărturie pentru a fi redescoperit.
Aşadar, devine imposibilă redescoperirea lui Hristos, Care El însuşi este Adevărul.
Dar atunci de ce a spus Hristos că are să fie cu noi până la sfârşitul lumii? „Şi am să
fiu cu voi toate zilele, până la sfârşitul veacului”. De ce a spus că Sfântul Duh îi va îndruma
pe ucenici către deplinătatea adevărului şi că Biserica va izbândi asupra porţilor iadului?
Dacă Biserica a fost dezbinată - şi dacă e nevoie de unire, înseamnă că a fost dezbinată
-, atunci tot ceea ce a făgăduit Hristos s-a dovedit a fi numai minciună! Însă Dumnezeu să ne
ferească de o asemenea blasfemie! Biserica există şi va exista până la sfârşitul lumii,
nedezbinată şi invulnerabilă, potrivit făgăduinţei Domnului. Toţi cei care vorbesc despre
„unirea bisericilor” neagă pur şi simplu pe Hristos şi Biserica Sa.
Când un patriarh ortodox acceptă participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial
al Bisericilor ca fiind una în rândul multor „biserici”, ce altceva face decât să recunoască în
mod public, precum protestanţii, existenţa mai multor biserici, şi prin aceasta dezbinarea
Bisericii Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti? Ce altceva face decât să-L renege pe
Hristos?
Dar, în strădaniile lor profane, aceşti oameni prezintă textele liturgice ale Bisericii şi
pe Hristos însuşi ca fiind aliaţii lor. într-adevăr, Hristos s-a rugat ca ucenicii Săi „să poată fi
unul”, şi Biserica se roagă în timpul fiecărei Liturghii „pentru unirea tuturor [hyper tes ton
panton henoseos]”. Aceste cuvinte nu vor însă să spună că Biserica se roagă ca într-o zi
creştinii să se unească tăcând compromisuri reciproce în convingerile lor. Nu se referă la
urmărirea unor acorduri compromiţătoare, prin care să se unească elemente denumite în mod
diferit. Nu au nici o legătură cu protocoalele făcute în vederea unei alianţe, unui acord sau
Dr. Alexandros Kalomiros
10
unei convenţii, precum cele care se semnează după multe negocieri între naţiuni diferite. Nu,
aceste cuvinte nu vor să spună nicidecum aşa ceva! Biserica nu se roagă lui Dumnezeu pentru
unirea unor elemente opuse, ci pentru ca toţi oamenii să devină UNUL. Cu alte cuvinte,
pentru ca ei toţi să accepte cu căinţă adevărul, să se închine cu umilinţă dinaintea Bisericii şi
să se numere printre membrii ei. Pentru ca ei să îşi dea seama de greşeala în care au trăit şi să
se îndrepte degrabă spre lumină şi adevăr, şi anume spre Biserică. Acesta este lucrul pentru
care se roagă Biserica. Pentru acest lucru anume ne rugăm în Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare: „Îndreaptă-i [o, Doamne] pe cei aflaţi în greşeală şi uneşte-i cu Biserica Ta
Sobornicească şi Apostolească”. Doar această rugăciune şi dorinţă izvorăşte din dragostea
adevărată, căci ea caută tămăduirea celor bolnavi şi nu amăgirea lor.
III. Ofertă, nu discuţie
Câţiva ortodocşi naivi cred că această apropiere a bisericilor nu se face cu scopul
unirii, ci pentru instruirea celor eterodocsi. „Acestea sunt”, spun ei, „manifestări de iubire faţă
de fraţii noştri”. „Dacă ne închidem în cochilia noastră”, spun ei adeseori, „dacă nu luăm parte
la conferinţele internaţionale şi nu trimitem observatori la conciliile papale ş.a.m.d., atunci
cum vor cunoaşte occidentalii Biserica Ortodoxă şi cum vor fi atraşi înspre aceasta?”.
Dar cum li se va spune occidentalilor că Biserica Ortodoxă este Biserica Unică şi
Adevărată, când ei o văd însoţindu-se cu „bisericile” false, ca fiind egală între egale? Nu vor
crede ei, drept urmare, că Ortodoxia este şi ea asemeni celorlalte - relativă şi parţială? Sau
este rezonabil să sperăm că acele concilii ale unor fanatici purtători de beretă şi ale unor preoţi
îmbrăcaţi în rasă vor fi vreodată în stare să recunoască adevărul? Ei nu fac decât să-i flateze
pe ortodocşi, pentru a-i atrage de partea lor. Dacă ar avea o nostalgie autentică de a cunoaşte
Ortodoxia, nu ar avea nevoie de consilii şi de conferinţe: s-ar îndrepta direct spre izvoarele
acesteia, spre Părinţii şi Sfinţii ei.
Nu! Cea mai bună cale de a-i convinge pe alţii de adevăr este să crezi tu însuţi în el.
Nu îl discuta, mărturiseşte-l doar! Consiliile şi conferinţele dezbat adevărul, însă aceasta este
o trădare, întrucât în asemenea cazuri nu este vorba de un dialog cu ereticii, sau de un sfat dat
acestora, ci de o discuţie cu „bisericile”. Hristos nu cere participanţi la dezbateri, ci
mărturisitori. Adevărul pe care El ni l-a propovăduit nu este de telul celor care pot fi
dezbătute. In diferitele întruniri ecumenice, discuţia ia forma unui negoţ în care are loc un
schimb de compromisuri în materie de credinţă pentru a se ajunge la un acord final. In aceste
condiţii, până şi simpla prezenţă a unui ortodox la o întrunire ecumenică este o trădare a lui
Hristos. Este Hristos vândut necredincioşilor pentru treizeci de arginţi, de vreme ce,
participând, ortodoxul admite că credinţa lui poate fi supusă discuţiei şi acreditează ideea că si
el va face eventual compromisuri, dacă i se va oferi în schimb ceva satisfăcător.
Dacă, în loc de aceasta, toţi aceia care vorbesc astăzi despre unire ar mărturisi
Ortodoxia ca fiind adevărul unic şi absolut, si ar refuza orice contact ecleziastic oficial sau
neoficial cu ereticii, fără a se teme a-i numi astfel, atunci vocea lor s-ar face auzită mult mai
departe; şi, lucru şi mai important, ar fi respectată şi ar pune pe gânduri. Pe când acum vocea
lor este o voce a compromisurilor, o voce care nu impresionează pe nimeni, o voce pe care, în
adâncul sufletului, nimeni nu o respectă.
Părinţii nu au luat parte la discuţii cu ereticii. Ei au mărturisit adevărul şi le-au respins
pretenţiile tară curtoazie şi fără complimente. Ei nu au ajuns niciodată la „acorduri mutuale”
cu „bisericile” eretice. Dialogul lor a fost întotdeauna public şi a urmărit mântuirea şi
edificarea sufletelor. Biserica Ortodoxă nu a stat la discuţii cu „bisericile” ereticilor. Nu a fost
o discuţie a Bisericii cu bisericile, ci un dialog între Biserică şi sufletele rătăcite. Biserica nu
discută, fiindcă ea nu caută. Ea pur şi simplu oferă - întrucât ea are totul.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
11
IV. Mântuire din lume
Dar de ce sunt creştinii noştri atât de uşor impresionări de predicile despre unirea
bisericilor? Şi, în loc să fie plini de zelul de a răspândi adevărul în această lume care duce atât
de mare lipsă de el, ei au iluzia păcii, încercând să vadă care lucruri cântăresc mai mult, cele
care îi separă sau cde care îi unesc pe creştini. Explicaţia acestui fapt este că ei înşişi nu
cunosc adevărul. Cei mai mulţi dintre ei fiind membri ai unor organizaţii şi fraternităţi socialcreştine,
au fost catehizaţi de timpuriu într-un sistem etico-filozofic cu spoială creştină, care ia
făcut să creadă că scopul creştinismului este de a înfăptui coexistenţa paşnică a oamenilor în
spiritul dragostei. Veşnicia şi Revelaţia lui Dumnezeu sunt noţiuni foarte îndepărtate pentru
aceşti creştini, şi adesea lipsite de interes. Majoritatea dintre ei, fiind extravertiţi, sunt oameni
de acţiune, care s-au alăturat creştinismului pentru a găsi un modus vivendi organizat şi
îndrumat, un mod de viaţă în calitate de cetăţeni buni şi onorabili ai acestui pământ. Pentru
asemenea oameni, Dumnezeu este Marele Slujitor al intereselor lor personale, iar viaţa
veşnică este o speranţă de restaurare bună, dar, din păcate, îndepărtată.
În astfel de creştini, predicile despre unire prind foarte uşor rădăcini. Ce bine ar fi,
într-adevăr, dacă cercul oamenilor noştri buni şi virtuoşi s-ar extinde în lumea întreagă. Am
putea face negocieri fără a ne teme că suntem păcăliri; am putea avea relaţii bune şi paşnice
fără efort şi fără a risca să fim persecutaţi. Cât priveşte adevărul, „Ce este adevărul?”. Credem
cu toţii în Hristos, acest lucru este suficient. În plus, în zilele noastre lumea trece printr-o
perioadă grea. Creştinii trebuie să se unească cât mai repede pentru a face faţă comunismului,
de exemplu. Ei se întreabă: „Cine va îndruma şi cine va mântui lumea în care trăim?”. „Doar
o Biserică Creştină unică, unită”, răspund ei.
Dar Hristos nu S-a făcut om pentru a mântui această lume care stăruie în răutate. Mai
degrabă, El a venit ca să-i mântuiască pe ai Săi din lume, să-i ducă departe de cel rău, să-i
unească cu El, să-i îndumnezeiască prin har şi, laolaltă cu ei, să mântuiască întreaga creaţie
suferindă. Lumea se îndreaptă spre moarte. Îl urmează pe stăpânitorul acestei lumi, pe
duşmanul lui Dumnezeu. „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17,
9).
Dar astfel de oameni iau partea lumii şi sacrifică nestematele credinţei si vieţii creştine
pentru acea parte diabolică care nu va fi mântuită niciodată. Nu Hristos cere aşa-zisa unire a
bisericilor, ci lumea. Nu Hristos cere însoţirea minciunii cu adevărul, ci lumea caută să
falsifice adevărul, să-l facă relativ si parţial. Aşa se explică faptul că, atunci când se iscă o
discuţie despre unirea bisericilor, se poate observa că cei ce o susţin cu entuziasm sunt
îndeobşte oameni care nu au fost niciodată înainte interesaţi de probleme de religie. Unirea
este cea mai bună cale de a neutraliza creştinismul, calea pe care a descoperit-o „partea
diavolului”. Este începutul dispariţiei creştinismului şi supunerea lui la capriciile politicii; este
transformarea creştinismului într-un slujitor al intereselor lumii acesteia.
O dată cu unirea, creştinismul ar putea dobândi o mai mare putere pe plan mondial,
dar îşi va pierde întreaga forţă spirituală, tocmai acesta fiind motivul care îngrijorează lumea.
Nu aşa s-a întâmplat deja cu „Biserica” romano-catolică? Setea de putere mondială a romanocatolicilor
i-a făcut să coboare drumul bătătorit al maşinaţiilor politice, care i-a transformat în
unelte ale marilor curente politice.
Cei care vorbesc despre unire nu au înţeles de ce a venit Hristos în lume. Ei cred că El
a venit pentru a propovădui un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit pentru a ne învăţa
cum să trăim ca buni cetăţeni ai acestui pământ. Ei repetă întruna că oamenii trebuie să
urmeze legea lui Hristos pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să vină în cele din urmă pe
pământ. Unii vorbesc de o „Grecie creştină”, alţii de „democraţii creştine”, alţii de „împărăţii
creştine”, si nici unul dintre ei nu îşi dă seama cât de mult seamănă aşteptările lor cu
aşteptările evreilor, care doreau ca Mesia să fie un Rege pământesc.
Ei nu îl vor pe Hristos aşa cum este El; ei nu II vor pe Hristos Care a refuzat să Se
supună, în pustiu, ispitirilor diavolului. Ei vor un Hristos care li se va supune lor. Vor un
Dr. Alexandros Kalomiros
12
Hristos care doreşte împărăţiile pământului, un Hristos care va preface pietrele în pâine pentru
ca oamenii să se sature, un Hristos care va copleşi lumea cu minuni care inspiră teamă şi îi
silesc pe oameni să se supună.
Cu alte cuvinte, aceşti oameni nu-L aşteaptă pe Hristos, ci pe Antihrist. Până la a doua
venire, Hristos va rămâne umil şi ascuns, departe de puterile lumeşti şi de plăcerile
pământeşti, tară să silească pe nimeni să-L urmeze şi doar cerându-le celor care vor veni lângă
El să I se asemuiască în smerenie şi să nu râvnească la nimic lumesc.
„Creştinii” care vorbesc despre „naţiunea lui Dumnezeu”, „o Grecie creştină”,
„creştinism mondial” şi „unirea bisericilor” nu îşi doresc acest fel de Hristos. La fel ca Marele
Inchizitor al lui Dostoievski, ei sunt gata să-L arunce în foc pe Hristos cel adevărat, deoarece
le strică planurile pe care le urzesc cu îndârjire de ani întregi. „Ai venit şi ne-ai propovăduit
un creştinism neomenos şi aspru”, îi spune Inchizitorul lui Hristos, „şi ne trudim de atâtea
veacuri să facem din el o religie omenească. Şi acum, că am izbutit, ai venit să ne spulberi
strădaniile? Dar n-ai să izbuteşti. Mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel
mai nelegiuit dintre eretici”.
Da, oamenii vor un Hristos care va vorbi despre lumea aceasta şi nu despre lumea
cealaltă; un Hristos care va oferi plăcerile vieţii acesteia şi nu pe cele ale vieţii viitoare. Ei nu
vor bogăţii care nu pot fi cântărite şi pipăite, ci bogăţii pe care poţi pune mâna aici şi acum. Ei
nu vor un stăpânitor al vremii ce va să vină, ci al timpurilor de acum.
De aceea lor nu le pasă ce se va alege de adevăr când şovăitoarele si aşa-numitele
biserici creştine se vor uni după o mie şi unu de compromisuri. De aceea nu îi preocupă ce se
va alege de viaţa întru Hristos după ce pământul curat al Ortodoxiei va fi cotropit de atâţia
barbari pioşi şi nătângi religioşi. Adevărul nu îi preocupă; Hristos nu îi preocupă şi nici viaţa
în Duh şi în har. îi interesează doar puterea pământească pe care o conferă unitatea şi
stăpânirea lumii din perspectiva unei singure viziuni.
Aceşti oameni vor să fie numiţi creştini fără a fi cu adevărat creştini. Majoritatea
dintre ei cred că sunt creştini adevăraţi, întrucât ei nu ştiu ce este creştinismul şi îl confundă
cu teorii filozofice şi „teorii ale lumii”, pentru a folosi un termen preferat de ei. De fapt, ei
sunt adepţi ai Antihristului la fel ca evreii din timpul lui Hristos, la fel ca evreii din orice timp.
Evreii L-au aşteptat pe Mesia secole la rând, şi, când a venit, nu L-au acceptat; în schimb, Lau
răstignit pe cruce. Şi de ce? Pentru că Hristos nu era ceea ce aşteptau ei. Şi din această
cauză n-au fost în stare să-L recunoască pe Mesia în persoana Lui. Ei aşteptau un rege
pământesc, un cuceritor al lumii. Ei aşteptau pe cineva care va supune toate neamurile lumii la
picioarele poporului lui Israel, care îi va sili pe cârmuitorii romani ai lumii să i se închine şi
să-l venereze, care va da putere şi glorie lumească adepţilor săi.
Când L-au văzut sărac şi umil, blând şi plin de pace, ca unul care nu oferea bunuri
pământeşti, ci vorbea despre lucruri cereşti (si nu numai atât, ci le-a cerut chiar să se lepede de
cele pământeşti şi tangibile, în aşa fel încât, eliberaţi, să poată ajunge la cele cereşti şi
intangibile), şi-au dat seama că El nu era pentru ei. Nu era Mesia pe care-1 aşteptau ei, ci
tocmai opusul lui. El, Care a refuzat să prefacă pietrele în pâine pentru ca toţi să se sature,
Care a refuzat să copleşească mulţimile cu puterea Lui şi nu a fost de acord să îngenuncheze
împărăţiile pământului, El nu era conducătorul potrivit pentru ei. De-asta L-au răstignit şi au
continuat să aştepte pe altul. Şi încă îl aşteaptă. Şi împreună cu evreii sunt milioane de oameni
care îl aşteaptă pe Mesia evreilor, şi cei mai mulţi dintre ei se numesc creştini! Şi nu au nici
cea mai mică idee că aşteaptă acelaşi Mesia ca şi evreii.
V. Antihristul
Tragedia este că Mesia pe care îl aşteaptă evreii are să vină. Acest lucru 1-au spus
Hristos si Apostolii; se află scris în cărţile Noului Testament. Mesia evreilor are să vină. Are
să ofere pâinea pe care Hristos a refuzat s-o dea, si, o dată cu aceasta, toate lucrurile materiale
Împotriva falsei uniri bisericeşti
13
pe care El a refuzat să le dea. Are să-i copleşească cu semne şi minuni care îi vor înfricoşa şi
îi vor ului pe oameni de la un capăt la celălalt al pământului, şi ei vor veni târându-se să-i
cadă la picioare. Are să unească toate naţiunile şi rasele şi împărăţiile lumii într-un singur stat.
Are să umple de bucurie inimile cărturarilor legii si ale fariseilor - inimile fiecărei rase de
„evrei”. Da, Mesia evreilor are să vină. Are să fie ceea ce Hristos nu este, şi nu are să fie ceea
ce Hristos este. Are să fie Antihristul. „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că
vine antihrist...” (I Ioan 2, 18).6
„În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El,
vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun
duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a
şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce
mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,
potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu
închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.
Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi
ce-1 opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează,
până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel tară de lege,
pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-1 va nimici cu strălucirea venirii
Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne
şi de minuni mincinoase. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit
iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de
amăgire, ca ei să creadă minciuni. Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a
plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 1-12).
Antihristul nu îşi va face apariţia în istorie într-un mod înspăimântător şi zguduitor,
prin care 1-ar putea recunoaşte oricine, nu va avea o înfăţişare respingătoare şi nici nu va
săvârşi fărădelegi. Va veni în aşa fel încât foarte puţini îşi vor da seama cine este. Va veni
după o pregătire lungă de secole, care a început în zilele dintâi ale Bisericii şi care continuă cu
şi mai mare elan în zilele noastre. Omenirea îl va considera cel mai de seamă binefăcător al ei.
Atâtea secole de apostazie au cultivat omenirea şi au pregătit-o să-l accepte. Omenirea îl
aşteaptă ca stăpânitor ideal al ei. întreaga evoluţie istorică duce la Antihrist.
VI. Taina fărădelegii
Catolicismul a îngăduit creştinismului apusean să se hrănească din spiritul lumesc. A
cufundat gândirea creştina în raţionalism şi în dispoziţia pentru păgânism a grecilor antici, în
sfârşit, o dată cu infailibilitatea papei, catolicismul a adus un element mecanic în relaţia dintre
Dumnezeu şi om, propovăduind că Dumnezeu a tăgăduit să vorbească prin gura unor oameni
păcătoşi şi aroganţi, aşa cum au fost mulţi dintre papi. Renaşterea şi umanismul au constituit
desăvârşirea turnurii pe care a luat-o lumea creştină apuseană spre idolatrie. În realitate,
acestea au fost manifestări ale decepţiei oamenilor faţă de un creştinism falsificat. Astăzi,
umanismul a devenit religia epocii, fiind propovăduit, din păcate, chiar şi de aşa-zişii creştini
drept o civilizaţie „eleno-creştină”.
Protestantismul a condus raţionalismul romano-catolic la concluziile lui extreme.
Protestantismul a respins sfinţenia Bisericii si călăuzirea acesteia de către Sfântul Duh,
întrucât nu a văzut nici sfinţenie, nici adevăr în „Biserica” Apusului. Astfel a desfiinţat
Tradiţia şi şi-a lăsat credincioşii tară nici un criteriu al adevărului sau al minciunii,
6 Autorul exprimă în aceste cuvinte tradiţia ortodoxă şi credinţa sfinilor. A se vedea Antihristica. Semnele venirii
lui Antihrist şi sfârşitul lumii din dumnezeieştile Scripturi şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Cartea
Ortodoxă, Alexandria, 2004, 160 pagini, lucrarea Zosima Pascal, Sfârşitul omului cules din Sfintele Scripturi,
Editura Tehnopress, Iaşi, 2004, 180 pagini. Ambele lucrări au cunoscut mai multe reeditări în decursul secolului
XX. (Nota Apologeticum)
Dr. Alexandros Kalomiros
14
îndepărtând pentru totdeauna harul lui Dumnezeu de împărăţia sa.
De la protestantism la ateism şi apoi la materialism nu a fost o distanţă mare. Diferite
filozofii au început să revendice poziţia credinţei creştine în mintea omenească, şi în cele din
urmă scientismul a cucerit lumea. A avut o putere specială de a convinge masele, deoarece
realizările sale în domeniul tehnologiei evocau uimirea şi încântarea maselor care, ducând
lipsă de criterii spirituale, s-au dovedit a fi o pradă uşoară pentru materialism. În plus, ştiinţa a
dat umanităţii sensul fals al cunoaşterii. Putea să-şi schimbe concepţiile şi teoriile oricât de
des, dar de fiecare dată aceste concepţii şi teorii se bucurau de „sanctitatea” cunoaşterii
dovedite empiric, şi acest lucru influenţează gândirea oamenilor într-un mod magic.
În cele din urmă, când umanitatea, coborând astfel de trepte, s-a aservit pasiunii
materialismului, a apărut comunismul. Când oamenii au ajuns chiar să creadă că singurul bun
autentic este banul, era ceva firesc să pretindă distribuirea echitabilă a acestuia din partea unor
guverne indiferente la durerea oamenilor sărăciţi. Această solicitare i-a umplut de ură şi
răutate si i-a tăcut şi mai nefericiţi, deschizând prăpăstii de netrecut între oameni şi tacându-i
pe mulţi să urască la fel ca şi Cain (aceasta nu înseamnă că distribuirea corectă a banilor nu
este o obligaţie, şi una fundamentală chiar, a guvernului). Aşa a început războiul între
capitalism şi comunism, care sunt de fapt două sisteme înrudite, la tel de materialiste şi care
idolatrizează banul, separându-le doar propriile interese şi bătălia pentru distribuirea banilor.
Programul amândurora este de a preface pietrele în pâine, de a uni lumea sub influenţa lor şi
de a o uimi prin realizări pe care omul nici măcar nu şi le-ar putea închipui. Astfel, omenirea a
ajuns treptat la porţile exterioare ale împărăţiei Antihristului. A ajuns în punctul în care are nu
numai voinţa, ci şi putinţa de a răspunde pozitiv la cele trei ispitiri ale lui Lucifer. In scurtă
vreme, tot ce va rămâne de tăcut va fi ca Antihristul să preia conducerea generală a statului
universal, să pună capăt pentru totdeauna foametei şi sărăciei şi să-i îndestuleze pe oameni cu
bunuri materiale, astfel încât în inimile lor, aduse la saţietate de plăcere şi de confort, să nu
mai rămână loc pentru Dumnezeu.
VII. Unirea religiilor
Dacă luăm în considerare toate acestea, ne dăm seama că într-o umanitate preocupată
doar de propria-i linişte, pentru care nimic nu mai e sfânt în afară de propriile-i interese
materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici, pentru care orice discuţie despre adevăr este
o pălăvrăgeala inutilă, unirea bisericilor nu numai că nu este dificilă, ci, dimpotrivă, apare ca
inevitabilă. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că nu numai unirea bisericilor aşa-numite
creştine este inevitabilă, ci unirea tuturor religiilor în general.
În împărăţia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri
privind subiecte religioase. Va şedea în templul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi toate
popoarele lumii i se vor închina, pentru că „şi i s-a dat ei [fiarei] stăpânire peste toată seminţia
şi poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror
nume nu sunt scrise în cartea vieţii” (Apocalipsa, 13, 7-8). Atunci, pentru acei oameni, „ale
căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii”, va exista o singură religie: religia lui Antihrist.
Există deja religii care pot îngloba toate religiile - predecesoare ale religiei lui
Antihrist. O astfel de religie este francmasoneria. A fost deja adoptată de cei mai progresişti
dintre liderii lumii. Cu sincretismul ei, poate reconcilia în minţile unor proşti toate antitezele
religioase ale umanităţii şi poate depăşi toate obstacolele şi greutăţile din calea unirii cu care
se vor confrunta diferitele religii. Intr-adevăr, la ce bun să depui atâta efort pentru a găsi
soluţii acceptabile pentru diferenţe dogmatice şi de alt fel între diferitele confesiuni, iar apoi
pentru diferenţele dintre religii, şi să nu înaintezi direct către unirea religiilor, către un tel de
francmasonerie universal funcţională?
Dându-şi seama de acest lucru, majoritatea liderilor religioşi din ziua de azi, cel puţin
cei mai „mari” şi cei mai „importanţi”, s-au zorit (progresişti cum sunt) să devină masoni, tară
Împotriva falsei uniri bisericeşti
15
ca acest lucru să-i împiedice să-şi poarte sutanele sau odăjdiile, ori să-şi celebreze liturghiile,
însă, întrucât laicii încă nu sunt pregătiţi, este necesar ca primii să păstreze aparenţele şi să
realizeze mai întâi unirea bisericilor, şi abia apoi unirea religiilor...7
VIII. O privire în trecut
Prin urmare, acestea vor fi schimbările din viitorul nu prea îndepărtat. De aceea
întreabă Domnul dacă va găsi oameni credincioşi când va veni iar pe pământ: „Dar Fiul
Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).
O privire în trecut ne va spune multe despre cursul pe care 1-au luat şi-1 vor lua problemele
ecleziastice.
Primele tendinţe ale împăraţilor bizantini de a forţa o unificare cu papalitatea
schismatică au fost din fericire curmate de atitudinea oamenilor şi de subjugarea Bizanţului de
către turci. Dar o dată ce naţiunea greacă şi-a regăsit libertatea, vechea tentaţie i-a bătut iar la
uşă. La început, grecii adevăraţi, oameni din popor şi credincioşi tradiţiilor, s-au opus
curentului de europenizare. Dar ei nu aveau ştiinţă de carte si, deşi îşi vărsaseră sângele pentru
libertatea ţării lor, au fost repede daţi la o parte de către cei care dobândiseră de scurtă vreme
învăţătură şi care deţineau puterea la curtea regelui Otto. „Aceştia au înjosit patria şi religia,
care acum este zdruncinată de către cei necredincioşi, în vremea ocupaţiei otomane, nici
măcar o piatră din vechile biserici nu a fost clintită de la locul ei. Fanarioţii şi altii asemeni
lor, care au fost corupţi în Europa, ne-au distrus mănăstirile şi bisericile, pângărindu-le pe
unele şi transformându-le pe altele în grajduri. Am îndurat astfel de fapte de la mulţi preoţi,
precum şi de la laici, soldaţi şi politicieni. Deşi ne-am vărsat sângele, suntem în pericolul de a
ne pierde patria şi religia” (Macriyannis, Memorii, p. 398).
Aceşti intelectuali instruiţi pe jumătate dispreţuiau poporul grec cu împătimirea unor
persoane subversive, îi desconsiderau limba, obiceiurile, felul de a fi şi mentalitatea. Au
utilizat toate mijloacele posibile aflate la dispoziţia lor pentru a falsifica adevărul credinţei lui
si pentru a altoi secularismul şi raţionalismul pe copacul sfânt al Ortodoxiei, care secole la
rând rămăsese nepângărit sub cuceritorul barbar. Pentru a lovi Biserica în inimă, i-au lovit
mănăstirile: pe unele le-au închis, altora le-au confiscat proprietăţile, iar altora le-au trimis
stareţi „progresişti”, care le-au desfiinţat mult mai uşor decât orice sabie cu două tăişuri a
statului.
Lipsită de mănăstirile ei şi avându-şi episcopii subjugaţi puterii seculare, Biserica a
devenit o sferă de activitate neocrotită. Educaţia oamenilor a trecut din mâinile Bisericii în
mâinile unei false civilizaţii creştine, ce a fost şi a rămas pe de-a-ntregul păgână. Totul a
început să fie adaptat la gustul societăţii atheniene, înstrăinate şi parvenite.
Venerarea Bisericii a început să degenereze în ceva mai pământesc. Muzica bizantină a
început să se europenizeze, degenerând în armonie teatrală pentru patru voci. Icoanele au
început să pară prea austere şi urâte în ochii femeilor din clasa „dominantă”, care îşi doreau
„lisuşi drăgălaşi”, plini de indulgenţă pentru păcatele lor şi incapabili să inspire evlavie şi
veneraţie. Barba şi părul lung al preoţilor au început să le deranjeze, iar aceştia au răspuns
cererilor publicului contemporan; atmosfera sumbră a fost înlocuită de lămpile lui Edison,
ceea ce a făcut ca biserica să se asemene unei salon imperial potrivit pentru nunţi şi pentru
apariţiile oficiale ale clasei conducătoare.
Dar asta nu a fost totul. Nu numai învăţământul primar şi secundar, dar nici măcar cel
superior nu a mai rămas în grija Bisericii. Astfel, teologii, viitorii preoţi şi ierarhii nu s-au
format în sânul Bisericii, matca lor firească, ci în cadrul unei universităţi de stat, înăbuşite de
7 Pentru amănunte privind observaţiile autorului a se vedea lucrarea apărută îm urmă cu trei ani, Ieromonah
Agapit Popovici, Ecumenismul încotro? O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist, f.l., 2003,
204 pagini. Se poate consulta online la adresa http://www.cybamall.com/ecumenism/ sau se poate descărca de pe
siteul Biblioteca teologică digitală, http://apologeticum.net (Nota Apologeticum).
Dr. Alexandros Kalomiros
16
duhoarea raţionalismului şi lipsite de orice adâncime spirituală, neavând nici o posibilitate de
a cunoaşte viaţa mistică de sfinţenie în Hristos, care ea singură plămădeşte teologi adevăraţi.
Aşa că s-au ivit, precum nişte neghine în Biserică, teologi cu mintea doldora de teorii
filozofice de origine protestantă sau romano-catolică, dar cu inima golită de trăirea efectivă a
Ortodoxiei.
Aceşti oameni erau incapabili să vadă prăpastia care separă Biserica răsăriteană de
„Bisericile” Apusului. Ei considerau că totul este o chestiune de formule dogmatice, iar nu
una de viaţă şi de esenţă. Pentru ei, viaţa întru Hristos se confunda cu o serie de stări
emoţionale şi de acte etice, exact aşa cum este pentru occidentali. Le erau necunoscute
revelaţia (viziunea lăuntrică) a lui Dumnezeu, experienţa vie a prezenţei lui Hristos şi
sălăşluirea Duhului Sfânt, adică stăruinţa adevărului în inima unui om. Când vorbesc de
adevăr, se referă la o dogmă stabilită dinainte, care nu necesită prea multă gândire sau
discuţie. Pentru ei, la fel ca pentru occidentali, dogma era o lume separată de formule
intelectuale, îndeajuns de împovărătoare, si a cărei valoare, după această sciziune între viaţă şi
credinţă, erau incapabili s-o aprecieze.
Aşadar, temeliile pe care până şi cei mai bine intenţionaţi teologi ai noştri urmau să
clădească pentru a-şi apăra Ortodoxia erau profund putrede. Este cumplit să ne dăm seama că
întreaga viaţă religioasă contemporană a Greciei este clădită pe aceste temelii şubrede.
Odinioară, cucernicia oamenilor izvorăsc din mănăstiri, care le erau reazem şi călăuze
duhovniceşti; în Regatul Grecesc, cucernicia s-a întemeiat pe teologul — laic sau cleric - pe
care tocmai l-am descris. Acest teolog, imitând exemple apusene, a organizat comunităţi şi
asociaţii creştine şi a luat în sarcina sa propovăduirea şi catehismul. Astfel, pe câtă vreme
înainte evlavia unui loc îşi avea drept centru mănăstirea locală şi preoţii Bisericii, iar creştinul
din regiunea A nu se deosebea în nici o privinţă de creştinul din regiunea B, întrucât toţi erau
copii ai aceleiaşi Biserici Ortodoxe, acum teologul organizează facţiuni; şi acum, într-unul si
acelaşi loc, sunt creştini din facţiunea A şi creştini din facţiunea B, mereu potrivnici şi
neîncrezători, despărţiţi fără ca vreuna dintre părţi să înţeleagă prin ce se deosebesc de fapt.
Dar, în ciuda urii şi a schismelor dintre ele, facţiunile sunt de acord asupra faptului că, în ceea
ce-i priveşte pe occidentali, „aspectele care ne unesc sunt mai numeroase decât cele care ne
separă” şi că „trebuie să ţinem cont de aspectele care ne unesc şi să le trecem cu vederea pe
cele care ne separă”. Cu alte cuvinte, ei consideră unirea şi dragostea pentru „fraţii” lor
apuseni (pe care, de regulă, nu i-au văzut sau cunoscut niciodată!) mai uşor de împlinit decât
cea pentru compatrioţii şi semenii lor ortodocşi, pe care îi văd zi de zi şi pe care îi cunosc
nemijlocit. După cum am spus, astăzi oamenii râvnesc după dragostea pentru om, după
dragostea abstractă pentru umanitate, în vreme ce ei sunt incapabili să-şi iubească aproapele.
IX Problema vechiului calendar
În această atmosferă de degenerare, ca urmare a presiunii exercitate de stat, s-a făcut
subit primul pas oficial al Bisericii Greceşti către papă: adoptarea calendarului papal.8
Din păcate, puţini sunt cei care au înţeles semnificaţia chestiunii „vechiului calendar”.
Majoritatea pun împotrivirea susţinătorilor vechiului calendar pe seama îngustimii de spirit a
celor inculţi, acesta fiind un alt semn al adâncului dispreţ pe care, plini de sine, cei instruiţi îl
nutresc faţă de cei neinstruiţi. Dar, pentru ca aceşti oameni să opună rezistenţă în telul în care
au fâcut-o, ei trebuie să fi avut cel puţin un zel religios şi o preocupare spirituală ce lipseşte
masei celor nepăsători, care, necu-noscând adevărata natură a problemei, au luat-o pe urmele
majorităţii ierarhiei. Nici unul dintre teologii luminaţi sau dintre adepţii lor nu a dat nici
măcar o dovadă de durere faţă de divizarea Bisericii Greceşti, nici nu a încercat vreunul dintre
ei să răspundă la strigătele îndurerate ale atâtor mii de credincioşi. Cei mai mulţi erau de
8 Pentru aprofundarea subiectului a se consulta şi lucrarea Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două
extreme: ecumenismul şi stilismul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2006, 204 pagini. (Nota Apologeticum)
Împotriva falsei uniri bisericeşti
17
partea lor; numărul lor mare le-a conferit întotdeauna un sentiment de siguranţă, în realitate, ei
nici măcar nu au avut majoritatea de partea lor. Căci, deşi existau doar câteva mii de
susţinători ai vechiului calendar şi milioane de adepţi ai celui nou, cei câteva mii erau
credincioşi care sufereau pentru Biserică, în vreme ce în rândul milioanelor de indiferenţi,
materialisti şi atei, adepţi ai noului calendar, este îndoielnic că s-ar putea găsi câteva mii de
oameni cât de cât credincioşi. Dar le-au zâmbit cu dispreţ acelor mărturisitori simpli ai
Ortodoxiei, spunând că refuză din superstiţie să-şi modifice calendarul, ceea ce nu este just.
Problema nu este însă aceasta. Nu erau îndreptăţiţi să-i acuze pe susţinătorii vechiului
calendar că se luptă pentru un calendar. Chestiunea nu era care dintre cele două calendare este
cel corect. Este un lucru cunoscut că ambele calendare sunt inexacte. Nici susţinătorii
vechiului calendar, nici susţinătorii celui nou nu îşi sprijineau ideea pe raţiuni de acurateţe
astronomică. Motivul care a provocat decizia introducerii noului calendar în Grecia nu a fost
nici astronomic, nici teologic. A implicat pur şi simplu una dintre multele capitulări ale
ierarhiei aservite statului, care i-a cerut acest lucru pentru a-şi facilita tranzacţiile comerciale.
Refuzul susţinătorilor vechiului calendar de a se conforma s-a bazat pe un motiv cât se
poate de teologic, care provenea dintr-o profundă conştiinţă ecleziastică. De fapt, unitatea
liturgică a Bisericii a fost pusă în pericol în favoarea unor interese politice. Schimbarea
calendarului a fost urmată de ruptura armoniei liturgice dintre Biserica Grecească si celelalte
Biserici Ortodoxe care păstrează vechiul calendar până în ziua de azi. Şi nu a fost doar o
chestiune de dezacord în viaţa liturgică a Bisericii militante - continuitatea vieţii liturgice a
Bisericii militante cu cea triumfătoare a fost şi ea întreruptă.
În Grecia, când clopotele de la biserică îi cheamă pe credincioşi să sărbătorească
Crăciunul, iar coriştii cântă cu bucurie: „Hristos s-a născut, slavă Ţie”, milioane de fraţi
ortodocşi de-ai noştri din restul lumii şi de pe Muntele Sfânt sunt încă în postul Crăciunului;
ei nu aud clopotele, şi nici nu cântă cu noi imnurile de bucurie ale Naşterii Domnului.
îşi poate cineva imagina ceva mai rău pentru Biserică decât această ruptură în armonia
liturgică, care ne înstrăinează spiritual nu numai de Biserica triumfătoare a celor care au
adormit în Hristos, ci si de Sfinţii care au celebrat Liturghia conform vechiului calendar pe
care l-am respins?
Au fost necesare atâtea eforturi ale Părinţilor, atâtea sinoade pentru a se adopta acel
calendar festiv - şi toate acestea pentru a se realiza o armonie liturgică între bisericile creştine,
întrucât această armonie şi înţelegere exprimă unitatea liturgică internă a Bisericii. Aceasta
face ca Biserica să fie în mod vădit una, în ciuda numărului mare de biserici locale. Biserica
nu devine una aşa cum crede papa, printr-o disciplină dură şi prin supunere faţă de o ierarhie
stabilită dinainte, având drept cap un singur individ care pretinde a-L înlocui pe Hristos pe
pământ, ci devine una prin împărtăşirea tainică cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Fiecare
biserică în care se săvârşeşte Sfânta împărtăşanie şi în care credincioşii sunt adunaţi „în
acelaşi loc” cuprinde întreaga imagine a Bisericii Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti.
Ceea ce face ca o parohie să fie un trup cu toate celelalte parohii şi ca o eparhie să fie un trup
cu toate celelalte eparhii este această împărtăşirea mistică a tuturor din Trupul şi Sângele lui
Hristos, în Sfântul Duh şi în adevăr.
Aşadar, unitatea Bisericii este o legătură de taină care se instituie în timpul Sfintei
Euharistii, când credincioşii se împărtăşesc din Trupul şi Sângele lui Hristos. Creştinii sunt un
singur trup, cei care trăiesc pe pământ în ziua de azi, cei care au trăit înaintea noastră în
veacurile trecute şi cei ce vor trăi în anii ce au să vină; şi aceasta, întrucât avem o rădăcină
comună, Trupul lui Hristos. „Noi cei mulţi suntem o pâine, un trup, căci toţi ne împărtăşim
din Pâinea cea unică”.
Prin urmare, unitatea Bisericii nu este nici administrativă, nici disciplinară ori
organizatorică, ci liturgică. De aceea este atât de important calendarul festiv. Unitatea care se
naşte din Sfânta împărtăşanie, unica Credinţă si unicul Botez încetează a se mai manifesta în
exterior atunci când există anarhie liturgică. Forma şi cuvintele Liturghiei au fost stabilite
dinainte, astfel încât toate bisericile să i se închine lui Dumnezeu în acelaşi fel. Iar cartea de
Dr. Alexandros Kalomiros
18
rugăciuni pentru fiecare lună (Mineiul) conţine imnurile zilnice care comemorează Sfinţii zilei
şi cântările pentru fiecare zi sfântă, în telul acesta, nici o neînţelegere nu poate perturba
armonia liturgică. Până şi muzica şi iconografia, care sunt numite arte liturgice, au fost
prescrise în mod similar, în aşa fel încât nici un pictor de icoane şi nici un corist să nu picteze
icoane ori să psalmodieze după propria-i imaginaţie, el fiind obligat să-şi adapteze
îndemânarea şi abilitatea personală la prototipurile celui mai auster realism spiritual. Şi, în
acelaşi fel, calendarul sărbătorilor a fost fixat dinainte, astfel încât nici un preot să nu poată
celebra zilele sfinte oricând doreşte, ci în aşa fel încât să existe o comuniune absolută a
rugăciunii în rândul tuturor credincioşilor de pe pământ.
Aşadar, ceea ce face artistul care pictează icoane ale Bisericii după propriile sale
gusturi, dispreţuind Tradiţia, şi ceea ce face coristul care distruge armonia liturgică cântând în
mod teatral în biserică, în loc să psalmodieze, este exact ceea ce au făcut si ierarhii greci,
perturbând armonia liturgică a Bisericii Ortodoxe prin hotărârea de a se respecta în Grecia un
calendar al sărbătorilor diferit de cel pe care îl urmează celelalte Biserici Ortodoxe şi Sfântul
Munte Athos. Astfel, pe Muntele Sfânt se celebrează un Sfânt diferit şi se cântă imnuri
diferite de cele din Salonic; Schimbarea la Faţă a Mântuitorului este celebrată într-o zi la
Athena şi în altă zi la Ierusalim, Sinai şi Moscova!
Tragedia acestei discordanţe este greu de sesizat în această ţară [Grecia] din pricina
distanţelor. Dar ea este percepută cu durere de cineva care călătoreşte în Europa şi, în
împrejurimile aceluiaşi oraş, îi vede pe ruşi celebrând o sărbătoare, iar pe greci o alta, ori aude
clopotele bisericii greceşti chemându-i pe credincioşi, în vreme ce clopotele bisericii ruse nu
bat. Şi atunci se întreabă dacă ambele biserici sunt ortodoxe.
În Grecia nu s-a înţeles ce compromis serios cu lumea şi ce lovitură serioasă adusă
Bisericii a însemnat renunţarea la vechiul calendar în favoarea celui nou. Şi dacă câţiva au
înţeles, ei nu au avut tăria de a proclama adevărul. Nici unul dispunând de înţelepciune şi tărie
lumească nu a găsit cuvintele pentru a protesta. Astfel, s-a dovedit încă o dată că „Dumnezeu
Şi-a ales pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari” şi că „Dumnezeu a dovedit
nebună înţelepciunea lumii acesteia”, căci, în vreme ce învăţaţii au tăcut şi au acceptat
calendarul cel nou, credincioşii neinstruiţi au fost stârniţi. Şi ei „nu au vorbit nebunii, aşa cum
au făcut înţelepţii nebuni ai lumii”. Ei nu au recurs la teorii astronomice sau la calcule
matematice, ci au vorbit în numele Tradiţiei, pe care o considerau un lucru sfânt, pe care
nimeni nu-l poate călca în picioare în favoarea ştiinţei care îşi respinge mereu propriile teorii,
ori în favoarea intereselor politice şi economice conjunc-turale ale unei ţări.
Dar „discipolii oamenilor înţelepţi socotesc că cele propovăduite de Dumnezeu sunt
nebunii”. Aşa că, de la început şi până astăzi, îi consideră pe susţinătorii vechiului calendar
nebuni, fanatici religioşi, superstiţioşi etc., şi se bucură că propriile lor cunoştinţe îi situează
deasupra unor astfel de „fleacuri”, astfel încât ei nu îşi fac probleme din „nimic”.
X. Destrămarea
Dar atunci când consideri că un anumit aspect al Tradiţiei este lipsit de însemnătate,
atunci cu prima ocazie vei considera lipsite de însemnătate orice alte aspecte ale Tradiţiei care
nu-ţi sunt pe plac. Aşa s-a întâmplat cu iconografia, aşa s-a întâmplat cu psalmodia; şi aşa s-a
întâmplat şi cu înfăţişarea preoţilor: acum, veşmântul li se pare prea negru; mai târziu, bărbile
şi părul li se vor părea prea lungi. Vor să aducă instrumente muzicale în biserică. Desfiinţează
stranele aflate la dreapta şi la stânga iconostasului, înlocuindu-le, după model apusean, cu
şiruri de bănci confortabile. Tratează cu dispreţ viaţa monahală, calomniază călugării,
confiscă proprietăţile mănăstirilor, duc o propagandă sistematică împotriva monahismului. Nu
ţin seama de canoanele care se roagă împreună cu ei. Nu îi interesează părerea Liturghiei si
elimină paragrafe din slujbele religioase „pentru ca oamenii să nu obosească”. Cu alte cuvinte,
ei modifică tradiţiile ortodoxe în funcţie de preferinţele unei societăţi decadente, dominate de
Împotriva falsei uniri bisericeşti
19
cultul trupului şi al materialismului.
În telul acesta, ţesătura Tradiţiei începe să se destrame, şi nimeni nu ştie unde se va
opri sau dacă se va opri. Şi, în plus, această destrămare se face atât de uşor în ziua de azi
fiindcă are încuviinţarea lumii, a persoanelor influente, a persoanelor educate. În special
aceştia din urmă consideră că le face onoare să nu fie de acord cu Părinţii Bisericii, ci cu un
anume teolog protestant, renumit şi erudit, ori cu un anume profesor iezuit care este celebru în
Europa, şi aşa mai departe.
Şi atunci cum să nu fie falsificate Tradiţia şi credinţa ortodoxă? Şi, în asemenea
condiţii, cum să nu discutăm despre unirea bisericilor şi să n-o considerăm un lucru uşor de
îndeplinit, din moment ce Biserica Ortodoxă a dobândit aceeaşi mentalitate şi aceleaşi
înclinaţii ca şi „Bisericile” apusene? Cât de departe este ziua când vom merge la biserică
duminica şi-1 vom auzi pe preot rugându-se: „şi pentru Părintele nostru, Papa de la Roma”?
Va lua cineva atitudine, dacă are să se întâmple aşa ceva? Sau ni se va părea tuturor firesc că
am trecut peste diferenţele care separă Răsăritul de Apus?
XL. Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu
Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă despre unirea bisericilor ar trebui să înţeleagă că
unitatea Bisericii este un dar tainic al prezenţei dumnezeieşti. Nu este ceva care se decide la
conferinţe, ci este ceva care ori există, ori nu există. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate
constrânge pe Dumnezeu.
Bineînţeles, este posibil ca unirea să se înfăptuiască în exterior, şi toţi - protestanţi,
catolici şi ortodocşi - putem afirma că suntem în cele din urmă o unică biserică, şi îl putem
comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul
Constantino-polului. Dacă putem cădea cu toţii de acord în privinţa unui „minimum de
adevăr”, în privinţa unui crez simplificat şi dacă găsim o soluţie pentru alte câteva probleme,
unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un
sistem tară nici o legătură cu Biserica lui Hristos, chiar dacă toate aparentele exterioare îl fac
să semene cu Biserica. „Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”. Când condiţiile prezenţei Lui nu
există în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.
Biserica lui Hristos nu a fost niciodată un sistem pământesc. Biserica s-a născut, nu a
fost făcută. Discuţiile oamenilor pot face ceva căruia îi pot da numele de „Biserică”. Dar acest
produs va fi lipsit de viaţă. Biserica cea vie nu va avea nici o legătură cu el. Ea va exista
undeva departe de toate aceste născociri, neschimbată, plină de adevăr şi lumină, nepângărită
de compromisuri false, Sfântul Duh luminându-i paşii şi învăluind-o asemenea luminii
soarelui şi călăuzind-o triumfal către „deplinătatea adevărului”.
Cât despre numărul creştinilor adevăraţi, acesta nu are nici o importanţă, chiar dacă ei
pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Ei vor fi purtătorii Tradiţiei, pe care nu doar că o vor
fi învăţat, ci o vor fi şi trăit cu adevărat, avându-i experienţa mereu vie. Creştinii trăiesc în
Tradiţie ca în elementul lor, aşa cum peştii trăiesc în apă.
Fie ca toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu să nu mai vorbească despre
„unirea bisericilor”. Biserica nu acceptă unirea, întrucât ea nu a fost dezbinată niciodată în
esenţa ei mistică. Oamenii o părăsesc, chiar dacă păstrează multe dintre trăsăturile ei
exterioare. Fie ca toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se întoarcă la Biserică şi să se
smerească spre a putea intra, căci poarta ei e îngustă şi trebuie să te pleci foarte jos ca să poţi
trece.
XII. Criteriul infailibil
În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui
Dr. Alexandros Kalomiros
20
Hristos şi să te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o biserică să se numească ortodoxă
pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă,
şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi. Acesta nu este însă un lucru
nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.
Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. In ceea ce priveşte
aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare -
instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios - are propria sa opinie despre ceea ce este
Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Or, în această furtună, este cu
neputinţă să-ti găseşti calea tară o busolă.
Există însă un criteriu infailibil: continuarea Tradiţiei. Pretutindeni unde Tradiţia este
păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor,
căci mulţi credincioşi - episcopi, preoţi şi mireni - trăiesc şi transmit această Tradiţie, acolo
este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc Trupul lui Hristos. Toţi
ceilalţi, preoţi sau mireni, care doresc să fie numiţi ortodocşi tară să urmeze Tradiţia vie a
veacurilor, nu sunt altceva decât intruşi; sunt neghine în câmpul lui Hristos.
În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe, iar spicele de grâu sunt foarte puţine; dar
câmpul este câmpul lui Dumnezeu, si deşi neghinele sunt de multe teluri, grâul rămâne acelaşi
din generaţie în generaţie, din sămânţă în sămânţă, la fel cu grâul cel dintâi pe care Sfântul
Duh l-a semănat în acelaşi câmp ceresc, în ziua de Rusalii.
Tradiţia cea vie nu a fost niciodată întreruptă, căci Hristos însuşi a făgăduit că „porţile
iadului nu o vor birui”. Şi Dumnezeu nu minte. Cei ce încearcă să găsească Tradiţia Bisericii
Creştine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei, pentru a o urma,
mărturisesc că, în fapt, au pierdut continuitatea Tradiţiei. Dar ei o vor găsi negreşit, căci
Tradiţia este ceva viu şi se transmite, la fel ca viaţa, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se
descoperă cu ajutorul unor studii erudite, nici ceva ce se dobândeşte în mod intelectual.
XIII. Ascunsă, dar vie
Acele milioane de neghine care au răsărit în ultima vreme în sânul Bisericii Ortodoxe
au adus cu ele un spirit secular, astfel încât nici o Biserică ortodoxă nu a putut să-şi păstreze
trăsăturile exterioare neschimbate. Până si susţinătorii vechiului calendar, care în problema
calendarului au păstrat direcţia bună, în cazul iconografiei au trădat în mod evident Tradiţia.
Acesta este un păcat comun tuturor Bisericilor ortodoxe în ultimul timp.
Din fericire, abaterile de la Tradiţie pe care le-am prezentat nu au desprins până acum
din rădăcini Bisericile ortodoxe. Copacul rămâne în viaţă, viguros, în pofida tuturor
zorzoanelor care i se adaugă. Bisericile ortodoxe nu s-au veştejit, aşa cum s-a întâmplat cu
„Bisericile” Apusului. Dacă scuturi praful pe care l-a presărat peste ele spiritul secular, ai să
găseşti frunzele proaspete ale Tradiţiei autentice. Tradiţia nu a încetat să trăiască şi să fie în
vigoare în sfera Ortodoxiei, încă mai există călugări care trăiesc viaţa monahală ortodoxă,
încă mai există teologi care nu au pângărit adevărul, ci îl păstrează strălucitor si pur, departe
de orice amestec străin, încă mai există corişti bizantini şi adevăraţi purtători ai tradiţiei
iconogra-tîce ortodoxe, încă mai există preoţi asemenea celor din vechime, dedicaţi funcţiei
lor sfinte, a căror legătură constantă cu Dumnezeu nu le îngăduie să se frământe în privinţa
bărbilor lungi sau a vesmintelor negre, ci mai degrabă face ca aceste lucruri să răspândească
sfinţenie, încă mai există oameni simpli vrednici să vadă mari minuni*.
Aşadar, adevărata Tradiţie - viaţa, experienţa duhovnicească, învăţămintele
Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfânt în inimile
creştinilor - există şi stăruie vie între cei vii, neîntreruptă din vremurile apostolice. Există o
* A se vedea Un mare semn de Photios Kontoglou, publicat în greacă de «Astir», care descrie întâmplările
uluitoare din Mi-tilene, când, recent, Sfinţii Rafael, Nicolae şi mulţi alţii şi-au dezvăluit vieţile şi moaştele la
cinci sute de ani de la martiriile lor.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
21
armonie constantă în toate lucrările, scrise şi nescrise, ale ortodocşilor din toate timpurile; şi
aceasta este regula de aur în funcţie de care fiecare trebuie să-si măsoare gândurile şi faptele,
văzând dacă se află înlăuntrul sau în afara Ortodoxiei. Semnele exterioare pot crea impresia că
această continuitate a fost perturbată sau întreruptă, dar de va privi cineva cu luare-aminte, va
observa că ea încă înfloreşte şi îi însufleţeşte pe cei ce o caută.
Tradiţia există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii, dar, pe zi ce trece, ea
este tot mai greu de descoperit. Fiecare zi adaugă tot mai multe zorzoane copacului
Ortodoxiei, şi în felul acesta oamenii sunt dezorientaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.
XIV. Arca
Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu ştie cu exactitate când, „bisericile” şi religiile
se vor uni. în acel haos al falsităţii, până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a se rătăci. Va
fi vremea Antihristului.
Cum şi când va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Şi nu se ştie câţi vor fi în
stare să-l recunoască, întrucât el va veni în chip de binefăcător al omenirii. Deocamdată, un
lucru se poate spune cu siguranţă: toate aceste mişcări către unire în rândul naţiunilor şi al
bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformizare a umanităţii produsă treptat
sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului.
Potrivit criteriilor lumii, această evoluţie a umanităţii este minunată. Dar potrivit criteriilor
creştine, ea este o evoluţie către distrugere.
Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe creştin. El ştie că lumea şi-a semnat
condamnarea. Şi de aceea a refuzat Hristos să se roage pentru lume. „Nu pentru lume Mă
rog”. Cârmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigător de
oameni”.
Moartea va găsi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe vârful Turnului
Babei, când omul îşi va fi înfăptuit străvechea tentativă de a deveni zeu prin propriile-i puteri,
departe de Dumnezeu. Când Fiul Omului va veni, El îl va găsi pe om în toată splendoarea
amăgitoare a nebuniei lui satanice.
Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască lumea. Orice încercare a creştinilor de
a schimba cursul lumii ar fi inutilă şi ridicolă. Lumea este o corabie care se scufundă, şi se
scufundă deoarece propria ei structură este putrezită. Dumnezeu nu îi cere creştinului să
mântuiască corabia, ci să mântuiască cât mai mulţi naufragiaţi îi stă în putinţă.
Noua Arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine
doreşte să fie salvat trebuie să-şi caute adăpostul în ea. Dar, pentru a găsi adăpost, ei trebuie
să se lepede de lume, nu atât din punct de vedere geografic, cât din punct de vedere al esenţei.
„De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă
atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).
Dar aici încep dificultăţile. Cum te poţi lepăda de lume când întreaga ta viaţă este
cuprinsă în ea? Răspunsul la această întrebare nu se află în această carte. El se găseşte în
Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi. De altminteri, întreaga viaţă în Hristos este o încercare
de eliberare din lume, din „Egiptul” patimilor, şi de refugiere în Arca Bisericii.
Dar, când vremea Antihristului va fi aproape, până si Arca Bisericii va fi greu de
desluşit. Mulţi vor spune: „Iată, aici este Hristos” şi „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi
prooroci mincinoşi. Orice lucru va fi acceptat în mod oficial, întrucât Biserica, trădând încetul
cu încetul comorile Tradiţiei, va fi fost asimilată de amestecul indescifrabil, fals unificator,
care va retine majoritatea trăsăturilor exterioare ale Bisericii cu o dibăcie satanică. Ici-colo,
grupuri mici de credincioşi, cu preotul lor în frunte, vor menţine încă vie adevărata Tradiţie.
Dar cine va putea să recunoască Biserica lui Hristos în acele grupuri mici şi dispreţuite
de credincioşi cărora le lipseşte orice splendoare pământească? Totuşi, la sfârşitul veacurilor,
Dr. Alexandros Kalomiros
22
Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească va fi tocmai în acele mici parohii
uitate, dezbinate în aparenţă, care probabil nici nu vor şti unele de existenţa celorlalte, dar
care vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului în Sfântul
Duh, laolaltă cu Credinţa si Tradiţia pe care ele le vor păstra nepângărite.
În acele zile, până şi cei aleşi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreaptă.
Este nevoie de mult curaj ca să iei partea celor puţini şi să mergi împotriva curentului lumii,
cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenţi” si bruscat de cei puternici. Este nevoie de multă
înţelepciune să vezi adevărul exact acolo unde întreaga lume nu vede decât absurditate şi
prostie, în plus, adepţii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul Ia
cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele şi minunile proorocilor si hristoşilor mincinoşi. „Căci
se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Câţi vor fi în stare să
găsească drumul, când toate semnele vor fi înşelătoare? Atunci, „cel ce va răbda până la
sfârşit, acela se va mântui”.
XV. Măştile
Fie ca toţi cei ce doresc să trăiască lângă Hristos să se silească să dobândească
înţelepciune, pentru a-i putea recunoaşte dinainte pe proorocii şi pe hristoşii mincinoşi; şi fie
ca ei să poarte armura credinţei astfel încât să-i poată birui pe aceia si pe adepţii lor.
Căci vremurile acestea sunt vremuri viclene, în care minciuna este deghizată şi otrava
este oferită în înveliş de zahăr, în care drumurile sunt pline de capcane şi de gropi bine
camuflate. Oricine se lasă înşelat de aparenţe este pierdut.
Trebuie să învăţăm să deosebim Biserica de lume, căci menirea Bisericii este una, iar
menirea lumii este alta. Trebuie să avem pe câtă neîncredere în lume, pe atâta credinţă în
Biserică, pe câtă ură faţă de lume (nu faţă de oameni, ci faţă de lume), pe atâta dragoste pentru
Biserică, şi pe cât pesimism faţă de lume, pe atât optimism pentru Biserică.
Lumea este tabăra, mentalitatea şi intenţiile celor care au respins prinosul lui
Dumnezeu, care s-au întors cu spatele când El a vrut să le vorbească, care s-au separat de El
pentru totdeauna. Aceşti oameni au preferat moartea în locul vieţii. Ei nu sunt pedepsiţi, la tel
cum nici demonii nu sunt pedepsiţi, căci nimeni nu le doreşte nici un rău. Nesiliţi de nimeni
au ales moartea, nesiliţi de nimeni au ales să fie duşmanii lui Dumnezeu şi să rămână foarte
departe de El.
Această alegere se face în timpul vieţii, în adâncul inimii noastre, şi este irevocabilă.
Libertatea separă fiinţele spirituale în două tabere. Există două teluri de oameni, aşa cum
există două teluri de îngeri: prieteni ai lui Dumnezeu şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu.
Libertatea nu constă în acţiunile individuale, ci în întreaga fire a omului, în răspunsul
final, pozitiv ori negativ, pe care acesta îl dă la chemarea lui Dumnezeu. Libertatea constă în
sensul general al vieţii omului, iar nu în detaliile acelei vieţi. Detaliile sunt înşelătoare: ele tac
în aşa tel încât fariseii şi cărturarii să pară prieteni ai lui Dumnezeu, iar tâlharul, femeia
păcătoasă, vameşul şi Saul [Pavel] să pară duşmanii Lui.
Trebuie să fim în stare să recunoaştem, sub măştile făţărniciei şi ale slăbiciunii, pe
adevăraţii duşmani şi pe adevăraţii prieteni ai lui Dumnezeu.
Trăim într-o vreme în care măştile făţărniciei s-au înmulţit şi au ajuns la un grad
uimitor de desăvârşire. Dintr-o clipă în alta suntem în pericolul de a fi înşelaţi de oameni care,
purtând masca de prieteni ai lui Dumnezeu, sunt, de fapt, duşmanii Săi incorigibili.
Aşa sunt şi cei care vorbesc despre „unirea bisericilor”. Ei sunt cei mai de temut
vrăjmaşi ai Bisericii, sunt proorocii mincinoşi ai Evangheliei.
Duşmanii care nu poartă mască - ateii, materialiştii, comuniştii - nu pot păcăli pe
nimeni. Ei sunt cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Însă ceilalţi - patriarhi,
episcopi şi arhiepiscopi „ortodocşi”, lideri ai organizaţiilor creştine, teologi şi profesori de
Împotriva falsei uniri bisericeşti
23
teologie - , toţi cei care vorbesc cu o prefăcută dragoste creştină faţă de „fraţii” noştri eretici şi
care răspândesc mesajul unirii, toţi aceşti purtători de măşti poate nu ucid trupul, dar ucid cu
siguranţă sufletul. De aceea, lupta împotriva lor trebuie să fie necruţătoare.
Dr. Alexandros Kalomiros
24
Capitolul al doilea
XVI. Idolatria, contemporană
Iar acum să vedem cine sunt acei europeni cu care ei vor să ne unim ca Stat şi ca
Biserică.
Europenii se caracterizează printr-o antinomie cumplită: antiteza dintre omul interior
şi omul exterior. Europeanul pare a fi ceva, dar de fapt este cu totul altceva. El trăieşte şi se
mişcă în falsitatea compromisurilor, întreaga lui cultură este o colecţie de minciuni
convenţionale, la care s-a adaptat el însuşi. Este extrem de egocentric, dar se poartă cu o
curtoazie absolută şi practic exagerată.
În ţările „subdezvoltate”, unde oamenilor încă le lipseşte fineţea culturii europene,
fiecare îşi exprimă mai mult sau mai puţin lumea interioară cu o anume libertate şi simplitate,
pe care nu le poţi găsi în Europa. Manierele lor sunt grosolane, dar ei sunt mai autentici, în
Europa, acest lucru este considerat lipsă de cultură şi de dezvoltare spirituală.
În felul acesta, jocul constant al ipocriziei a ajuns să fie considerat drept cultură, acolo
unde mormintele văruite duhnesc şi paharul este întotdeauna curăţat numai în exterior, de
dragul aparenţelor.
Dar, aşa cum se întâmplă cu fariseii, minciuna aceasta constantă în care trăiesc nu îi
umileşte. Dimpotrivă, perfecţiunea lor exterioară îi face să fie siguri de superioritatea lor. Cea
mai specifică trăsătură a europenilor este îngâmfarea: îi privesc cu dispreţ pe toţi cei pe care-i
consideră inculţi ori puţin dezvoltaţi.
Este posibil ca pe unii dintre ei să-i preocupe nevoile celorlalţi, ale unor persoane,
grupuri sau chiar naţiuni, îndeosebi cele subdezvoltate, pentru care nutresc sentimente pline
de compasiune, dar în adâncul sufletului ei se preocupă de ceilalţi în felul în care un
entomolog se preocupă de insecte. Sentimentele pe care le nutresc pentru oameni sunt
inferioare dragostei pe care o au faţă de câinii lor.
Au despre civilizaţia lor aceeaşi părere bună pe care o au despre ei înşişi. Având o
minte critică, ei nu acceptă nimic incontestabil, şi sunt mândri de asta. Consideră că toate
valorile sunt relative, chiar şi cele pe care le acceptă ei înşişi, şi dezbat cu o pretinsă
profunzime tot ce-a crezut vreodată umanitatea. Atitudinea lor obişnuită este aceea de
agnostici binevoitori, dispuşi să fie de acord cu orice le spui, dar te tac să înţelegi că,
bineînţeles, este imposibil să dovedeşti ceea ce spui, şi, prin urmare, ceea ce le spui îi lasă, în
ultimă analiză, absolut indiferenţi.
Totuşi, singurul lucru de care aceşti agnostici nu se îndoiesc niciodată este valoarea
propriei lor civilizaţii. Pentru ei nu a existat niciodată o civilizaţie superioară civilizaţiei lor.
Pot exista critici acerbe în privinţa anumitor probleme culturale sau mari neînţelegeri privind
anumite detalii, dar justeţea direcţiei generale a culturii lor nu a fost niciodată pusă la îndoială.
Civilizaţia Europei este întemeiată pe o religie, dar pe o religie pe care nimeni nu doreşte s-o
considere ca atare, deoarece această religie nu este venerarea unuia sau a mai multor zei, ci
cultul omului.
Religia grecilor antici şi civilizaţia lor nu au fost nimic altceva decât cultul omului.
Dacă civilizaţia Greciei antice a fost primită atât de bine în inimile europenilor, acest lucru se
datorează tocmai afinităţii lor lăuntrice. La fel ca şi grecii antici, europenii au divinizat
raţiunea umană, pasiunile, tăria şi slăbiciunea sufletului omenesc; într-un cuvânt, ei au tăcut
din om centrul, măsura si scopul tuturor lucrurilor. Cultura Europei îşi are originea în om,
există pentru om şi îşi găseşte justificarea în om.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
25
Pot exista dezacorduri privind modul în care poate fi îmbunătăţită viaţa omului; pot
exista diferenţe în modul în care se venerează omul; pot exista concluzii diferite deduse din
măsurarea omului; dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, omul întotdeauna este centrul în jurul
căruia ei gravitează, este sursa inspiraţiei lor şi scopul acţiunilor lor.
Acesta este europeanul. Orice religie îşi închipuie el că ar putea avea, în adâncul
sufletului religia lui este închinarea la idolul „om”. Europeanul a încetat să vadă imaginea lui
Dumnezeu în om: el îşi vede doar propria-i imagine.
Cu alte cuvinte, religia Europei este vechea religie a umanităţii, cea care l-a despărţit
pe om de Dumnezeu9. Scopul lui Dumnezeu este de a îndumnezei omul. Dar omul, amăgit de
diavol, a crezut că poate deveni zeu tară harul Creatorului său, din propria sa iniţiativă şi prin
propriile-i puteri. S-a zorit să mănânce din pomul cunoaşterii înainte să fi fost suficient de
matur pentru o astfel de hrană. Rezultatul a fost că i s-au deschis ochii pentru a cunoaşte
binele şi răul, pentru a-şi vedea goliciunea trupească şi spirituală, şi a fost uimit peste măsură.
Nu L-a mai putut privi pe Domnul şi Dumnezeul lui, ci a fugit să se ascundă de chipul Său.
Şi-a dat seama că între el şi Creatorul lui se deschisese o prăpastie uriaşă. Atunci, milostivul
său Tată a blestemat prima cauză a distrugerii lui, diavolul - „bătrânul şarpe” - şi în
nemărginita Lui dragoste i-a făgăduit chiar mântuirea: „Duşmănie voi pune între tine [şarpele]
şi între femeie [Preasfânta Fecioară], între sămânţa ta şi sămânţa ei [Hristos]; Acesta îţi va
zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Şi, pentru ca omul să nu trăiască
veşnic în acea stare de moarte spirituală, El l-a izgonit din rai, pentru ca „nu cumva să-şi
întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci” (Facerea 3,
22). Astfel, în marea Lui îndurare şi dragoste, Dumnezeu a îngăduit moartea trupească, aceea
care, la fel ca moartea spirituală, a fost rezultatul curmării comuniunii cu Izvorul vieţii, pentru
ca omul să nu-şi poarte cu el de-a lungul veacurilor moartea spirituală, durerea şi goliciunea.
Iar omul, fiind despărţit de Dumnezeu şi trăind în realitatea constantă a morţii, a devenit robul
diavolului.
Aşadar, omul s-a închinat omului, proclamându-1 zeu, ca reacţie la experienţa propriei
sale nimicnicii. De fapt, anticii afirmau că sufletul omenesc este o parte a naturii divine; altfel
spus, el este în esenţă divin şi prin urmare nu are nevoie de Dumnezeu.
Această dorinţă a omului de a crede în propria-i divinitate, laolaltă cu supunerea lui
faţă de puterile demonice, stă la baza oricărei forme de idolatrie.
Astfel, religia Europei nu este nimic altceva decât idolatria primordială într-o formă
modernă. Papalitatea, protestantismul, umanismul, ateismul, democraţia, fascismul,
capitalismul, comunismul şi orice alte tendinţe europene sunt expresii ale aceluiaşi spirit
umanist.10
Civilizaţia Europei nu este altceva decât rezultatul efortului zbuciumat şi stăruitor al
omului de a-şi aşeza tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Nu este altceva decât înălţarea
unui nou Turn Babei; pot exista neînţelegeri în privinţa metodei de zidire, dar scopul rămâne
comun tuturor celor interesaţi.
Idealul europeanului este identic cu idealul lui Luciter. în adâncul sufletului, este
acelaşi dispreţ faţă de bunătatea lui Dumnezeu, aceeaşi insultă adusă dragostei Lui, aceeaşi
revoltă şi înstrăinare de pronia cerească, aceeaşi nerecunoştinţa, aceeaşi cale pustie care, în
loc să ducă în sus, aşa cum crede omul că face, duce la prăpastia morţii.
9 Pentru amănunte privind apostazia omului european, a omului modern a se vedea excelenta lucrare a Sf. Iustin
Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru Vodă, 2002,
132 pagini. Disponibilă în format digital pe siteul Biblioteca teologică digitală, http://apologeticum.net (Nota
Apologeticum)
10 Pentru amănunte recomandăm a se consulta lucrarea Pr. Serafim Rose, Cauza revoluţiei din epoca modernă:
Nihilismul, ediţie electronică, Apologeticum, 2003, http://apologeticum.net sau ediţia tipărită Eugene (Pr.
Serafim) Rose, Nihilismul – o filosofie luciferică, sau unde duce înţelepciunea acestui veac, Editura Biserica
Ortodoxă, Galaţi, 2004. (Nota Apologeticum)
Dr. Alexandros Kalomiros
26
XVII. Având crucea, drept stindard
Adevărata religie a Europei este însă ascunsă şi poartă de ochii lumii o mască creştină.
Pentru întreaga lume, Europa trece drept un pământ creştin, într-adevăr, diavolul este viclean
prin excelenţă, iar zeflemelele lui au consecinţe cât se poate de tragice pentru omenire.
Cel mai mare rău care s-a abătut vreodată asupra lumii a avut crucea ca stindard.
Teologii apuseni partizani ai doctrinei lui Aristotel şi adeziunea lor la gândirea raţionalistă
idolatră a Greciei antice, transformarea teologiei în filozofie, falsificarea credinţei,
papalitatea, setea de putere şi de autoritate pământească, cruciadele, combinarea religiei cu
politica, inchiziţia, activităţile misionare (care s-au dovedit a fi avangarda puterilor
colonizatoare), cuceririle, războaiele, orgiile, înşelătoriile, umilinţele şi tirania au avut loc în
numele Celui Răstignit.
În faţa acestei tragice deteriorări a religiei, era firesc ca ateismul si protestantismul să
apară ca o năzuinţă spre mântuire şi bunăstare.
Ar trebui să observăm că ateismul care a apărut în Europa nu a fost pur şi simplu
pasivitate, agnosticism ori o simplă dispoziţie epicureică. Ateismul Europei nu a fost o negare
academică. A fost o ură adâncă pentru Dumnezeul creştinilor aşa cum îl cunoscuseră în
Europa; a fost o patimă puternică, o blasfemie, o indignare a sufletului omenesc.
În Răsăritul creştin ortodox, din vremea lui Constantin cel Mare până la Revoluţia
greacă, nu au apărut niciodată asemenea epidemii. Cei de aici cunoscuseră un Dumnezeu
complet diferit de dumnezeul pe care îl cunoscuseră cei din Apus; de aceea nu L-au renegat
niciodată, oricât de păcătoşi ar ti fost. Primii atei greci au venit din Europa. Fără ca ei să ştie
măcar, renegarea lor a fost împotriva religiei pe care o cunoscuseră în Europa. Ateismul lor a
fost alimentat de greşelile creştinilor şi de falsificarea adevărului creştin care avusese loc în
Apus.
În mod similar, protestantismul ar putea părea o erezie distinctă. În realitate, el a
apărut ca o respingere a catolicismului. Protestantismul nu a avut niciodată o poziţie
religioasă. Dimpotrivă, el a fost şi este o negare religioasă. Ceea ce îl justifică este prezenţa
catolicismului. Dacă acesta ar dispărea, atunci protestantismul nu ar mai avea nici o raţiune de
a fi.
XVIII. Modalitatea de cunoaştere
Astăzi, ateismul şi protestantismul ar putea fi întoarse împotriva Ortodoxiei. Dar acest
asalt se bazează pe o decepţie. Ei detestă Ortodoxia pentru că o văd cu propriile lor criterii, cu
propria lor mentalitate. O văd ca pe o variantă a catolicismului. Acest lucru nu se datorează
unei rele-voinţe din partea lor, ci unei totale incapacităţi de a judeca cu alte standarde şi de a
gândi cu o altă mentalitate.
Catolicismul, protestantismul şi ateismul se află la acelaşi nivel. Sunt produse ale
aceleiaşi mentalităţi. Toate trei sunt sisteme filozofice, rezultate ale raţionalismului, adică ale
concepţiei potrivit căreia raţiunea umană este fundamentul certitudinii, măsura adevărului şi
modalitatea supremă de cunoaştere.
Ortodoxia se află la cu totul alt nivel. Ortodocşii au o mentalitate diferită. Ei consideră
filozofia o fundătură care nu l-a dus niciodată pe om la certitudine, adevăr şi cunoaştere. Ei
respectă raţiunea umană ca nimeni altcineva şi nu o nesocotesc niciodată. O consideră unul
dintre factorii folositori la detectarea minciunii şi descoperirea greşelii. Dar ei nu admit că
raţiunea umană este capabilă să-i ofere omului certitudine, să-l lumineze pentru a vedea
adevărul ori să-l călăuzească spre cunoaştere. Cunoaşterea adevărată este revelaţia lui
Dumnezeu şi a creaţiei Lui într-o inimă curăţită de harul ceresc şi de strădaniile si rugăciunile
omului. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”.
Adevărul nu este o serie de definiţii, ci însuşi Dumnezeu, Care S-a manifestat concret
Împotriva falsei uniri bisericeşti
27
în persoana lui Hristos, Cel ce a spus: „Eu sunt Adevărul”.
Certitudinea nu este o chestiune de armonie intelectuală; este o încredinţare profundă a
inimii, îi apare omului după o revelaţie lăuntrică si este însoţită de căldura harului ceresc.
Armonia intelectuală, care este rezultatul unei ordonări logice a lucrurilor, nu este însoţită
niciodată de această încredinţare.
Filozofia se caracterizează prin conceptualizare. Intelectul uman nu poate accepta
realitatea aşa cum este. Mai întâi o transpune în simboluri şi apoi elaborează pe baza
simbolurilor. Dar simbolurile sunt imagini contrafăcute ale realităţii. Conceptele sunt la tel de
îndepărtate de realitate cum este imaginea unui peşte de un peşte viu.
Adevărul unui filozof este o serie de figuri şi de imagini. Aceste simboluri prezintă un
mare avantaj: sunt inteligibile. Sunt croite după măsurile omului şi satisfac intelectul. Ele
prezintă, însă, si un mare dezavantaj: nu au nici o legătură cu realitatea vie.
Realitatea vie nu încape în categoriile intelectului uman. Este o condiţie dincolo de
raţiune. Filozofia este o tentativă de transpunere a supraraţionalului în raţional.
Dar aceasta este o contrafacere şi o înşelătorie. Acesta este motivul pentru care
Ortodoxia respinge filozofia şi nu o acceptă ca modalitate de cunoaştere.
Singura modalitate de cunoaştere este curăţia inimii. Doar ea îngăduie sălăşluirea în
om a Sfintei Treimi. Doar în acest tel poate fi cunoscut Dumnezeu şi întreaga Lui creaţie, fără
a fi conceptualizat. El este cunoscut aşa cum este cu adevărat, tară a deveni inteligibil si fără a
fi minimalizat pentru â încăpea în limitele sufocante ale intelectului uman. Astfel, mintea
(nous) omului, vie si lipsită de înţelegere, se uneşte cu Dumnezeul cel viu şi de neînţeles.
Cunoaşterea este contactul viu al omului cu Creatorul şi creaţia Lui, în dragoste împărtăşită.
Experienţa cunoaşterii este ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte omeneşti. Când
Apostolul Pavel a dobândit cunoaşterea, a spus că a auzit cuvinte de negrăit - ceva ce omul nu
poate exprima.
Aşa este mai profunda teologie creştină - imposibil de exprimat. Dogmele sunt
formulări utile, dar ele nu reprezintă cunoaşterea autentică; ele pur şi simplu te călăuzesc şi te
feresc de greşeală. Un om poate avea cunoaşterea tară să cunoască dogmele, la fel cum el
poate cunoaşte şi accepta toate dogmele tară a avea cunoaşterea. De aceea, dincolo de teologia
afirmativă a dogmelor, Părinţii au aşezat taina adâncă a teologiei negative [apofatice], unde
nici o definiţie nu este acceptabilă, unde mintea tace şi încetează să lucreze, unde inima îşi
deschide uşa pentru a-L primi pe Marele Oaspete „Care stă la uşă şi bate”, unde mintea Îl
vede pe El, Care este.
Şi să nu creadă nimeni că aceste lucruri sunt adevărate doar în ceea ce priveşte
cunoaşterea supraraţională, care este o mişcare a lui Dumnezeu către oameni. Omul nu poate
cunoaşte nimic cu raţiunea lui şi nu poate fi sigur de nimic - nici de el, nici de lume, nici
măcar de cele mai obişnuite şi comune lucruri.
Sincer, cine a aşteptat să audă silogismul lui Descartes „Gândesc, deci exist” pentru a
ti sigur că există cu adevărat? Şi cine a aşteptat ca filozofii să dovedească că lumea din jurul
lui este reală pentru a crede că este aşa? De altminteri, o astfel de dovadă nu există şi nu va
exista niciodată, iar cei preocupaţi de filozofie ştiu foarte bine lucrul acesta. Nimeni nu a
reuşit vreodată să dovedească efectiv cu ajutorul raţiunii sale că gândurile noastre şi propriul
nostru eu, precum şi lumea din jurul nostru, nu sunt năluci. Şi, chiar dacă ar dovedi-o în mod
logic, acea dovadă logică nu ar putea asigura pe nimeni.
Dacă suntem siguri că existăm şi că prietenii noştri nu sunt plăsmuiri ale imaginaţiei
noastre, acest lucru nu se datorează dovezilor filozofilor, ci unei cunoaşteri lăuntrice şi unei
conştiinţe lăuntrice care ne oferă o certitudine despre tot, fără silogisme şi tară dovezi.
Aceasta este cunoaşterea fireasca. Este cunoaşterea inimii şi nu a mintii. Este temelia sigură a
oricărui gând. Raţiunea poate clădi pe ea fără vreo primejdie de năruire. Fără ea, însă, raţiunea
clădeşte pe nisip.
Această cunoaştere firească este cea care îl călăuzeşte pe om pe drumul Evangheliei şi
îl ajută să deosebească adevărul de minciună, binele de rău. Este prima treaptă care îl înalţă pe
Dr. Alexandros Kalomiros
28
om spre tronul lui Dumnezeu. Când omul urcă de bună voie primele trepte spre cunoaşterea
firească, atunci însuşi Dumnezeu se apleacă şi îl învăluie în acea cunoaştere cerească a
tainelor „ce nu-i este îngăduit omului să le rostească”.
Predicile Apostolilor şi ale Părinţilor, proorocii, Evanghelia şi cuvintele lui Hristos
însuşi sunt îndreptate către cunoaşterea firească a omului. Acesta este domeniul dogmelor şi
al teologiei afirmative. Este ieslea în care se naşte credinţa.
Începutul credinţei este putinţa inimii de a înţelege că Adevărul vorbeşte în acea carte
mică numită Evanghelia, că Dumnezeu Se pogoară şi sălăşluieşte în acea biserică obişnuită de
oameni sărmani şi credincioşi. Când te va cuprinde teama pentru că umbli pe pământul
aşternut de mâna lui Dumnezeu, pentru că priveşti marea întinsă, pentru că păşeşti şi respiri,
atunci ochii tăi vor începe să lăcrimeze - lacrimi de căinţă, lacrimi de iubire, lacrimi de
bucurie - şi vei simţi cele dintâi mângâieri ale unor taine de negrăit.
Cunoaşterea firească există în oameni, dar nu are aceeaşi puritate în cazul tuturor.
Iubirea de plăceri are puterea de a o întuneca. Patimile sunt aidoma negurii, şi de aceea puţini
sunt cei care găsesc calea către adevăr. Câţi nu s-au rătăcit în labirintul filozofiei, căutând o
luminiţă pe care n-au s-o vadă niciodată?
În acest labirint nu este important dacă cineva este creştin ori ateu, protestant ori
catolic, adept al doctrinei lui Platon ori Aristotel. Există un indiciu comun de identificare
pentru toţi - întunericul. Oricine intră în peştera raţionalismului îşi pierde vederea. Şi, orice
veşminte ar purta, ele dobândesc aceeaşi culoare întunecată. În discuţiile lor ei se înţeleg
foarte bine, căci au aceleaşi presupoziţii - presupoziţiile întunericului. Dar le este cu neputinţă
să-i înţeleagă pe cei care nu se află în labirint şi care văd lumina. Şi, orice le-ar spune cei deafară,
ei înţeleg totul cu propriile lor presupoziţii şi nu-şi dau seama în ce tel ceilalţi le-ar
putea fi superiori.
XIX. Şcoala Apusului
Dezbaterea care a început cu secole în urmă în Apus are loc cu o uşurinţă uluitoare, şi
aceasta întrucât participanţii, deşi au opinii diferite, aparţin aceleiaşi şcoli.
Europenilor, îndeosebi protestanţilor, ateilor şi celor indiferenţi în privinţa religiei, le
este foarte greu să realizeze cât de profund le-a fost marcată mentalitatea de pecetea
papalităţii şi să înţeleagă că viziunile lor negative au fost determinate de poziţiile similare ale
romano-catolicilor.
Papalitatea a fost marele pedagog al Apusului. I-a învăţat pe europeni primele litere şi
i-a iniţiat în raţionalismul pe care îl moştenise, prin Roma, de la Grecia antică.
Raţionalismul a fost sufletul tuturor ereziilor care au purtat război împotriva
creştinismului. Toate bătăliile teologice ale creştinismului au fost purtate împotriva lui. Erezia
este negarea supraraţionalului şi încercarea de a-1 transforma în ceva raţional. Este negarea
realităţii vii şi acceptarea unui concept, doar pentru că un concept este ceva comprehensibil,
pe câtă vreme realitatea vie nu este.
Raţionalismul a început să se răspândească în Biserica Apuseană cu mult timp înainte
de schismă. Papalitatea şi feluritele erezii care înfrumuseţează acum „Biserica” Romei au avut
ca părinte raţionalismul. Ele s-au născut şi au crescut încetul cu încetul de-a lungul secolelor.
Datorită izolării Romei şi dificultăţilor pe care le presupuneau mijloacele de
comunicaţie, primele devieri nu au fost remarcate la început. Cei care studiază istoria vor
observa că pentru creştinism Apusul a fost întotdeauna provincial din punct de vedere
spiritual. Aproape toate problemele spirituale şi teologice au apărut în Răsărit, şi tot aici au
fost găsite şi soluţiile lor. în Răsărit, creştinii se aflau într-o stare constantă de tensiune
spirituală. Toate curentele eretice au trecut pe acolo, şi tot acolo s-au dat bătăliile spirituale.
Occidentalii trăiau într-un fel de fericire; ei au fost soldaţii de ciocolată ai creştinismului.
Bolile Răsăritului au fost acute - de felul celor care produc anticorpi şi imunitate.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
29
Totuşi, în acelaşi timp, în Apus a început o boală cronică - de felul celor care duc în mod sigur
la moarte.
Raţionalismul aduce cu el trufia; trufia provoacă înstrăinarea, iar înstrăinarea se
amplifică o dată cu puterea lumească. Astfel, într-o perioadă în care Apusul avea nevoie mai
mult ca niciodată de ajutorul şi de îndrumarea spirituală a Răsăritului, a apărut schisma,
înspăimântătoare pentru toţi.
Între timp, în eforturile ei de a creştina popoarele Europei care erau încă barbare,
Biserica latină, în loc să încerce să le ridice la înălţimile dificile ale credinţei şi vieţii creştine,
a încercat să prezinte creştinismul drept ceva uşor şi plăcut, sperând că în telul acesta îi va
aduce pe barbari mai repede la Hristos. Astfel, în loc să-i înalţe pe barbari, a coborât Biserica.
I-a clasificat învăţăturile, le-a făcut mai inteligibile, mai sistematice, mai teoretice, în felul
acesta a început răspândirea scolastică a raţionalismului şi falsificarea credinţei creştine. Din
taină şi viaţă în Sfântul Duh, creştinismul a devenit un sistem etico-filozofic, care mai târziu
şi-a găsit cea mai bună expresie în Summa Theologica a lui Toma d'Aquino.
Cei care au respins mai târziu catolicismul îşi primiseră cultura de la el. Au crescut în
ea, şi îi învăţase cum să gândească şi să filozofeze. Protestanţi, umanişti, atei - întreaga serie a
filozofilor europeni -, toţi au absolvit şcoala catolicismului. De aceea vorbesc ei aceeaşi
limbă, limba raţionalismului, şi de aceea, în pofida tuturor dezacordurilor lor, se înţeleg de
minune unii pe alţii.
XX. Taine cumplite
O discuţie între ateism şi catolicism este posibilă. Vorbesc la acelaşi nivel filozofic, cu
argumente de acelaşi ordin. Dar o discuţie între ateism şi Ortodoxie este imposibilă, căci
Ortodoxia vorbeşte o limbă cu totul de neînţeles pentru ateism. Ea înţelege limba ateismului
surprinzător de bine, dar dacă va vorbi aceeaşi limbă, va înceta să fie ortodoxă.
Să luăm, ca exemplu, discuţia privind natura omului. Catolicismul consideră că omul
este alcătuit din trup şi suflet. Ateismul nu acceptă existenţa sufletului şi afirmă că omul este
alcătuit doar din trup. Această negare a fost un răspuns la concepţia catolică despre om.
Încercând să exprime taina profundă a naturii umane într-o formă simplă, catolicii au
preluat ideile greceşti despre suflet şi trup, care erau cât se poate de uşor de înţeles. Au dat o
definiţie pentru trup şi o definiţie pentru suflet, care amândouă erau cât se poate de uşor de
înţeles. La fel ca şi anticii, ei au descris sufletul ca fiind o entitate independentă, având o
existenţă autonomă, ceea ce omul este în mod esenţial; au coborât trupul la nivelul unei poveri
inutile care, aşa cum credeau grecii, întemniţează sufletul şi îl împiedică să se dezvolte în mod
liber. În ţelul acesta, taina existenţei umane a căzut la nivelul naiv al unei definiţii filozofice.
Aici a găsit-o ateismul şi a început să discute despre ea, căci şi ateismul operează la nivelul
definiţiilor filozofice. Aşa a început un schimb nesfârşit de argumente filozofico-ştiinţifice,
care va continua până la sfârşitul lumii fără să dovedească nimic, fiindcă dovada este căutată
în sfera raţiunii pure şi nu în cea care se află dincolo de ea. Raţiunea are doar o valoare
auxiliară; singură, ea nu duce nici la cunoaştere, nici la certitudine.
Prin urmare, cum ar putea Ortodoxia lua parte la o discuţie atât de naivă fără a coborâ
la acelaşi nivel de naivitate? Ortodoxia refuză să dea definiţii filozofice a ceea ce este omul,
trupul ori sufletul. Ea ştie că omul este mai mult decât ceea ce este aparent, dar de asemenea
ştie foarte bine că nu poate nici descrie, nici defini sufletul, şi nici nu poate considera trupul
ca fiind ceva comprehensibil minţii umane. Oricât ar analiza mintea omenească lucrurile, ea
poate înţelege doar simbolurile pe care le creează ea însăşi, iar nu esenţa.
Iată ce spune St. Grigorie al Nyssei despre om: „Căci, după câte mi se pare, alcătuirea
omului este copleşitoare şi de neînţeles, înfăţişând în ea multe taine ascunse ale lui
Dumnezeu”.
Ortodoxia foloseşte cuvintele „suflet”, „trup”, „materie”, „spirit” tară a se referi
Dr. Alexandros Kalomiros
30
întotdeauna la aceleaşi lucruri cu ajutorul aceloraşi cuvinte. Foloseşte cuvinte luate din
vocabularul omenesc pentru că trebuie să se exprime. Însă niciodată nu consimte să
îngrădească în limitele înguste ale unui concept uman o întreagă taină pe care nici măcar
îngerii nu pot s-o înţeleagă. Şi nici nu consimte să împartă omul în compartimente ermetice
numite suflet şi trup, sau, aşa cum fac unii eretici moderni, în trup, suflet şi spirit. Şi nici nu
acordă puţină importanţă trupului; mai degrabă, vorbeşte adesea despre el ca despre întreaga
natură umană: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”.
Dar nu aceasta este tema noastră. Ortodoxia este o experienţă spirituală, o viaţă în
Dumnezeu, o serie de contacte ontologice şi nu un sistem de silogisme umane. Silogismele ei
există şi sunt cât se poate de logice, dar sunt doar instrumente. Temeliile ei nu sunt
silogismele şi speculaţiile filozofice, ci experienţele vii ale tăriei cereşti în inimile neprihănite
ale Sfinţilor. Şi atunci, cum ar fi posibil ca ateismul să poarte o discuţie cu ea?!
XXI. Lumina
Da, au existat ortodocşi care au purtat discuţii cu ateismul şi cu filozofia în general.
Cărturari din diferite organizaţii religioase din ţara noastră încearcă să dovedească de ani de
zile că ştiinţa acceptă şi ea existenţa lui Dumnezeu, dar, în pofida tuturor discuţiilor lor, au
reuşit să dovedească doar cât de mare este consideraţia lor pentru ştiinţă şi filozofie şi cât de
mare este ignoranţa lor în privinţa Ortodoxiei. Fiind exemple triste ale europenizării prin care
a trecut ţara noastră [Grecia], ei nici nu au dorit şi nici nu au fost în stare să găsească putere în
Ortodoxie pentru a învinge orice filozofie. Cu toată ortodoxia lor teoretică, ei rămân
occidentali autentici.
Ortodoxul le poate dovedi filozofilor în mod logic că filozofia, dacă doreşte să rămână
raţională, sfârşeşte în agnosticism, care este negarea oricărei cunoaşteri. Orice altă afirmaţie
pe care o face este lipsită de raţiune, şi chiar dacă pare să provină din raţiune, este întemeiată
pe imaginaţie.
Există o singură cale către cunoaştere: cea pe care Dumnezeu a însemnat-o de-a lungul
veacurilor. Nu e o cale a silogismelor, ci o cale a vieţii, deoarece adevărul nu este un sistem
de teorii filozofice, ci o existenţă personală: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Dar, pentru ca să păşească cineva pe această cale, nu este îndeajuns să spună şi să
creadă că este creştin. „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor”.
Mai este nevoie de încă ceva: strădania de-o viaţă a creştinului, şi aceasta este curăţia inimii,
care-1 face pe om vrednic să primească iluminarea Sfântului Duh. Toate eforturile morale şi
ascetice ale creştinismului sunt îndreptate către această curăţie a inimii, cu scopul sălăşluirii
Sfintei Treimi în om. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi ne vom face locaş în el”.
Această comuniune directă cu Sfânta Treime, acest contact cu dumnezeirea, Revelaţia
lui Dumnezeu - iată ce este cunoaşterea. Doar ea îl luminează pe om. îl face să înţeleagă ce
este Dumnezeu şi creaţia Lui. îi îngăduie omului să pătrundă temeiul lucrurilor şi să înţeleagă
ce este el însuşi, dincolo de fenomene şi de definiţii filozofice.
Faţă de această cunoaştere, ce au de spus filozofii si ateii? O vor nega? Este posibil.
Un orb care nu a văzut niciodată lumina poate, bineînţeles, să nege că lumina există. Dar
această negare nu are nici o credibilitate pentru cei care văd. Orbului nu i se poate dovedi
existenţa luminii. Dar dacă orbul este binevoitor, va crede şi se va grăbi să cadă la picioarele
lui Hristos, implorându-L să-i dea vedere. Dacă nu crede, va rămâne pe veci orb şi nimeni nul
va putea face să înţeleagă cât de însemnată este această lipsă.
Aceasta este relaţia unui ortodox cu un filozof: relaţia unuia care vede cu unul care e
orb. Şi, la fel cum este cu neputinţă ca unul care vede să poarte o discuţie cu un orb despre
frumuseţea pământului, despre culori şi lumină, tot aşa este cu neputinţă ca un ortodox să
discute cu un filozof despre splendoarea cunoaşterii. Pentru a înţelege cunoaşterea, trebuie să
Împotriva falsei uniri bisericeşti
31
ai parte de ea. Nimeni nu poate vorbi ori înţelege ce îi spui fără a avea premisele adecvate.
Ar trebui, atunci, să se pună capăt oricărui dialog al ortodocşilor cu raţionaliştii?
Bineînţeles că nu. Dialogul va continua atâta vreme cât cei orbi şi cei care văd vor trăi
laolaltă. Cei orbi vor vorbi întotdeauna precum cei orbi. Important este ca nu cumva cei care
văd să vorbească la fel ca şi cei orbi, căci atunci cum ar fi cu putinţă ca orbii să-şi dea seama
de orbirea lor? Cei care văd trebuie să continue să vorbească asemenea unor oameni care văd,
chiar dacă sunt puţine şanse să fie înţeleşi, în telul acesta, ei vor fi cel puţin în stare să se
înţeleagă unii pe alţii şi, cine ştie, poate că, auzindu-i, câţiva dintre cei orbi vor înţelege că
fără ochi nu ai cum cunoaşte lumina.
XXII. Mântuirea.
Multor aşa-zişi ortodocşi le face mare plăcere să participe la discuţiile dintre catolici şi
protestanţi. Şi orbii îi călăuzesc pe orbi.
Să luăm, de pildă, problema justificării, şi anume, dacă omul se mântuieşte în virtutea
credinţei sau a faptelor bune.
Catolicii susţin că omul este mântuit de numărul şi de calitatea faptelor bune pe care le
va arăta la sfârşitul vieţii lui. într-o vreme, papii au afirmat că faptele bune ale sfinţilor
valorează mult mai mult decât era necesar pentru mântuirea lor şi că meritele care erau în plus
pot fi vândute păcătoşilor, dacă aceştia pot plăti preţul cuvenit!
Respingând poziţia catolicilor, protestanţii au susţinut că faptele bune nu au nici un
merit, că „omul nu este justificat de lucrări ale Legii” şi că doar credinţa îl mântuieşte pe om.
Dezbaterea continuă de secole printr-un schimb neîntrerupt de tot mai multe
argumente, care nu conving însă pe nimeni, ci se învârt în cercul vicios al conceptelor antropocentrice,
atât de caracteristice raţionalismului.
Care este poziţia „ortodocşilor” când sunt confruntaţi cu această dezbatere a Apusului?
Teologii noştri sunt copleşiţi de un sentiment de inferioritate şi dezorientare, rămânând
extaziaţi de admiraţie în faţa complexităţii argumentelor colegilor lor occidentali. Nu ştiu ce
să zică. în sinea lor, ei îi reproşează Ortodoxiei că nu a luat o poziţie clară în această
problemă. Unii se aliază, cu unele rezerve, cu catolicii; alţii încearcă să împace cele două
concepţii. Apostolii şi Părinţii nu îi ajută de fel; par să se contrazică unii pe altii şi apoi pe ei
înşişi.
Într-adevăr, în ce întuneric îl duce raţionalismul pe om! Cum ar putea raţionaliştii să-i
înţeleagă pe Apostoli şi pe Părinţi, din moment ce Apostolii şi Părinţii, care nu au fost
raţionalişti, vorbesc o limbă necunoscută de raţionalişti?
Pentru raţionalişti, Sfânta Scriptură, cea mai simplă carte din lume, este plină de
contradicţii. Pentru ei, fiecare cuvânt şi fiecare expresie are o singură semnificaţie definită
dinainte. Ori are dreptate Apostolul Pavel care spune că justificarea se face prin credinţă, ori
Apostolul lacov, care scrie: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu
are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?... Dar si demonii cred şi se cutremură!”. Acesta este
motivul pentru care mulţi teologi protestanţi au caracterizat Epistola lui lacov drept „pleavă”
şi nevrednică de a se număra în rândul cărţilor Noului Testament. Dar chiar şi Apostolul Pavel
pare să se contrazică, vorbind la un moment dat despre justificarea prin credinţă şi altă dată
despre răsplata „fiecăruia după faptele lui”. De aceea au început protestanţii să vorbească
despre... „două justificări”.
Gândirea Apostolilor şi a Părinţilor este atât de limpede, atât de simplă, şi totuşi în
mâinile teologilor raţionalişti ea a fost învăluită de ceaţă şi de întuneric. Ei vor ca creştinismul
să fie un sistem. Un sistem nu admite antiteze. Totul trebuie să fie la locul său, clasificat cum
se cuvine, în gândirea lor mărginită, orice antiteză este o contradicţie. Dar realitatea este plină
de antiteze. Omul se apropie de adevăr doar atunci când acceptă antitezele aşa cum sunt, fără
a încerca să le atenueze.
Dr. Alexandros Kalomiros
32
Ortodocşii ar trebui să-L preamărească pe Dumnezeu şi să-I aducă mulţumiri că în
Biserica Ortodoxă nu a apărut niciodată o astfel de problemă. Dezbaterea în privinţa
justificării, care continuă în Apus de atâtea secole, este lipsită de orice conţinut. Mântuirea nu
se acordă ca răsplată pentru un lucru bun pe care l-a înfăptuit omul, fie vorba de credinţă, ori
de fapte. Mântuirea nu este o răsplată, nici osândirea nu este o pedeapsă. Un astfel de concept,
la fel ca toate conceptele raţionaliste, este antropocentric. Este o proiectare în lumea spirituală
a ceea ce se întâmplă în viaţa cotidiană a oamenilor în societate, unde un cuvânt bun sau o
faptă bună este răsplătită, iar un cuvânt rău ori o faptă rea este pedepsită prin legile decretate
de om.
La fel ca grecii antici, occidentalii L-au imaginat pe Dumnezeu după asemănarea
oamenilor. Ei îl consideră un judecător care judecă şi pedepseşte pe baza legilor existente.
Judecata lui Dumnezeu nu are însă o semnificaţie răzbunătoare sau juridică. Dumnezeu nu
pedepseşte pentru a-Şi satisface propria judecată. Un astfel de concept este cu totul
necreştinesc. Dumnezeu nu pedepseşte niciodată pe nimeni; El doar dojeneşte, aşa cum un
părinte îşi dojeneşte fiul pentru a-1 îndrepta. Nici măcar gheena nu este un loc al chinului, ci
al auto-exilării, departe de prezenta lui Dumnezeu. Este o condiţie a orbirii deliberate, un loc
care nu primeşte niciodată razele soarelui. Dumnezeu este just, adică bun: din acest motiv El
nu are nici o legătură cu cei nedrepţi, adică cu cei răi. Şi aceasta nu pentru că Dumnezeu nu
vrea să se apropie de păcătoşi, ci pentru că oamenii răi resping dreptatea lui Dumnezeu şi nu
vor să aibă nici o legătură cu El. „Nu El este potrivnic, ci noi; Dumnezeu nu este niciodată
potrivnic” (Sf. Ioan Hrisostom, Predica XI despre II Corinteni 3).
Mântuirea, la tel ca şi cunoaşterea, este o chestiune de comuniune cu Dumnezeu.
Faptele şi credinţa, virtuţile şi strădaniile sunt acele lucruri care-I deschid Domnului uşa
inimii noastre. Dar mântuirea nu se primeşte prin fapte, nici prin credinţă, nici prin virtuţi, nici
prin strădanii, nici prin toate acestea la un loc. Un om ar putea avea toate acestea şi să nu aibă
parte de făgăduinţa Duhului, să nu devină un locaş al Sfintei Treimi. Mântuirea, la fel ca şi
cunoaşterea, este însufleţirea omului prin harul şi revelaţia lui Dumnezeu, de care inimile
neprihănite sunt socotite vrednice în această viaţă în funcţie de măsura neîntinării lor. Nu este
o răsplată impusă de Dumnezeu prin osteneli şi cazne, care s-ar putea să nu fi purificat inima
de fel, şi nici nu este o răsplată pentru credinţa intelectuală, care s-ar putea să nu fi schimbat
câtuşi de puţin viata omului.
XXIII. O mare prăpastie
Catolicismul, protestantismul şi ateismul, ca toate celelalte filozofii, vorbesc aceeaşi
limbă. Unul înţelege argumentele celuilalt, şi, în pofida tuturor controverselor lor, ei pot
comunica între ei. O mare prăpastie desparte însă Ortodoxia de toate aceste sisteme, întrucât
ea este ceva esenţial diferit.
Toate credinţele eronate ale Apusului şi secarea spiritualităţii acestuia au drept cauză
fundamentală raţionalismul. Europenii judecă lucrurile cereşti cu ajutorul unor standarde
pământeşti şi îşi trăiesc religia cu criteriile si din perspectiva acestei vieţi. Am putea menţiona
atât de multe exemple încât am umple o mulţime de cărţi. Cele două exemple pe care le-am
menţionat (taina omului şi a mântuirii) sunt însă suficiente pentru a ne da seama că diferenţa
dintre Biserica Răsăritului şi cea a Apusului nu este una de trăsături distincte, ci este o
diferenţă de esenţă.
Chiar dacă am presupune că cei din Apus ar fi cât se poate de binevoitori să se apropie
şi să trăiască Ortodoxia - ceva ce nu se întâmplă decât, poate, în cazul vechilor catolici -,
această bunăvoinţă nu i-ar face capabili să înţeleagă şi să trăiască Ortodoxia. Multele veacuri
de apostazie nu au trecut tară a-şi lăsa pecetea în sufletele acestor oameni. Iar această pecete
nu poate fi ştearsă decât de harul lui Dumnezeu, şi chiar şi atunci doar din inimile smerite.
În anii din urmă, mulţi europeni au luat numele de ortodocşi şi au fost miruiţi cu
Împotriva falsei uniri bisericeşti
33
Sfântul Mir al Bisericii Ortodoxe, însă foarte puţini dintre ei au devenit cu adevărat ortodocşi.
Majoritatea dintre ei s-au alăturat Ortodoxiei din punct de vedere intelectual, încântaţi de
bogăţia de învăţăminte pe care le-o oferea şi fascinaţi de o nouă întâlnire cu creştinismul, care
umplea golurile pe care creştinismul mutilat al Apusului le lăsase în minţile lor. Însă, înainte
chiar să fi primit prima împărtăşanie, înainte chiar să fi vărsat o lacrimă pentru păcatele lor,
înainte să fi căutat harul lui Hristos în tăcere şi strădanie, ei au considerat de datoria lor să le
propovăduiască ortodocşilor Ortodoxia. Scandalizaţi de ignoranţa ortodocşilor în probleme
teoretice în care ei străluceau, ei i-au dispreţuit pe ortodocşii care, deşi neştiutori, trăiau
ortodoxia strămoşilor lor şi erau gata să moară pentru ea. Dumnezeu nu sălăşluieşte însă în
inimi trufaşe. Pregătirea lor teoretică nu i-a scăpat de greşeală, şi, precum orbii care călăuzesc
alţi orbi, ei au căzut în şanţul ereziilor, îndrumându-i pe căi greşite şi pe alţii, ori s-au întors la
obiceiurile lor lumeşti de dinainte.
Pentru ca să-i înţeleagă cineva pe Sfinţii şi Părinţii Bisericii, nu este îndeajuns doar săi
citească. Sfinţii au vorbit şi au scris după ce au trăit tainele lui Dumnezeu. Ei s-au împărtăşit
personal din taine. Pentru ca să-i înţeleagă cineva, este necesar să fi ajuns la un anumit nivel
de iniţiere în tainele lui Dumnezeu, gustându-le, mirosindu-le şi văzându-le personal. Poţi citi
cărţile Sfinţilor, devenind un foarte bun cunoscător al lor, însă având o cunoaştere
„cerebrală”, tară a te împărtăşi câtuşi de puţin din ceea ce au cunoscut Sfinţii, care au scris
acele cărţi din experienţa lor personală. Pentru a-i înţelege pe Sfinţi în mod fundamental, şi nu
intelectual, trebuie să ai trăirile cuvenite pentru tot ce spun ei; trebuie să ti gustat, măcar în
parte, din aceleaşi lucruri ca şi ei. Trebuie să fi trăit în mediul înflăcărat al Ortodoxiei; trebuie
să fi crescut în el. Trebuie să fi gustat din pregătirea şi strădaniile pentru desăvârşirea creştină.
Trebuie să te fi aplecat foarte jos pentru a trece prin uşa îngustă ce duce la împărăţia cerurilor.
Trebuie să te fi smerit; trebuie să te fi lepădat de povara deşartă a valorilor umane şi să-ţi fi
desprins inima de lucrurile pe care oamenii le consideră însemnate şi vrednice de respect.
Trebuie să fi vărsat lacrimi de căinţă pentru trufia în care ai trăit, lacrimi de rugăciune
fierbinte ca Domnul să te izbăvească de întuneric şi să-ţi lumineze inima cu o rază a Sfântului
Duh.
Pentru ca occidentalul să înţeleagă ceva din Ortodoxie, în inima lui trebuie să se nască
o lume cu totul nouă. Cum poate cineva care încă din leagăn a respirat aerul uscat al
raţionalismului şi a învăţat să se închine ca unui idol inteligenţei umane să se smerească şi să
devină simplu asemenea unui copil? Cum poate fi izbăvit de spinii grijilor lumeşti cineva care
a învăţat să caute acele lucruri socotite „însemnate de către oameni” şi „ticăloşii în faţa lui
Dumnezeu” şi care a fost învăţat să considere întoarcerea la omul lăuntric drept o atitudine a
cuiva care se crede buricul pământului? Cum ar putea cineva care a fost învăţat să considere
vanitatea o valoare să verse lacrimi din pricina vanităţii vieţii?
Sincer vorbind, ce au făcut oare catolicismul si protestantismul pentru a teri lumea de
genunea necruţătoare în care a căzut? Nu religia Apusului a fost aceea care l-a trimis pe om,
în goana mare, să dobândească ceea ce Hristos socotea a ti deşertăciune? Monahismul, inima
religiei, a fost fie desfiinţat, fie înlocuit cu ordine utilitare, care, prin activitatea ori prin
gândirea lor, aveau ca misiune slujirea bunăstării pământeşti a oamenilor şi a înţelepciunii
lumeşti pe care „Dumnezeu a dovedit-o nebună”. A tăcut din politică domeniul activităţii
creştine, stăpânind împărăţii şi vărsând sânge pentru a dobândi putere şi bani. A folosit
activităţile misionare drept capcană pentru a-i supune pe oamenii de culoare suveranităţii
Europei. A căutat tihna si confortul, propovăduind că îndestularea este un dar de la
Dumnezeu. A dat creştinismului un scop utilitar, social, făcându-i pe oameni să creadă că
Hristos a fost un învăţător moral pe care l-a preocupat mai presus de orice funcţionarea
ordonată a societăţii, iar Biserica este păzitoarea prin excelenţă a legilor umane şi
supraveghetoarea aplicării lor. A creat astfel modelul creştinului fariseic, al bunului cetăţean,
care crede că s-a apropiat de desăvârşire întrucât n-a făcut rău nimănui ori întrucât a donat
bani unor organizaţii filantropice.
Cum ar fi atunci posibil să apară, într-o civilizaţie condusă de căutarea confortului şi
Dr. Alexandros Kalomiros
34
caracterizată de o mândrie satanică de pe urma triumfurilor ştiinţei, oameni smeriţi, care să
caute îndureraţi şi înlăcrimaţi lumina de sus? Cum ar fi atunci posibil să apară, într-o
civilizaţie caracterizată prin mişcare neîncetată şi preocupare pentru aspecte exterioare, un om
care îşi cercetează profunzimile inimii pentru a găsi în tăcerea şi nemişcarea „vistieriei” sale
„perla de mare preţ”? Ar fi una dintre cele mai rare minuni.
Dar, din moment ce savoarea Ortodoxiei este ceva atât de complicat chiar şi pentru un
individ, atunci cum este cu putinţă ca toată „Biserica Catolică” luată ca întreg si toate
„Bisericile” protestante laolaltă să-i cunoască savoarea? Majoritatea milioanelor de oameni
din Apus nici măcar nu ştiu că Ortodoxia există. Cum este cu putinţă să se înfăptuiască în
mod colectiv, după una ori mai multe conferinţe ale reprezentanţilor diferitor „Biserici”, o
întoarcere la adevăr a sufletelor care umblă în întuneric de câteva veacuri?
Oare cei care vorbesc de unirea bisericilor îşi închipuie că au de-a face cu chestiuni
politice, în care conducătorii naţiunilor îşi duc supuşii, luaţi ca întreg, la război ori pace?
Oamenii nu vin la Hristos şi la Biserica Lui în masă. Ei vin ca fiinţe libere.
Să presupunem că un papă decide brusc să devină ortodox şi să-i aducă pe toţi catolicii
la Ortodoxie. Prin acea schimbare exterioară, oare măcar unul din milioanele de catolici ar
deveni cu adevărat ortodox? Şi, chiar dacă toţi ar fi cât se poate de dispuşi să înveţe pe
dinafară şi să creadă toate doctrinele Ortodoxiei, ei nu s-ar putea apropia de ea nici măcar cu
un pas, întrucât Ortodoxia nu este doar un sistem de doctrine sau o serie de obiceiuri, ci este
ceva mult mai profund şi mai esenţial. Este o întreagă orientare a vieţii şi a gândirii.
Ortodoxia este un duh, duhul Tradiţiei, care nu se poate însuşi din cărţi, ci se transmite de
către cei vii celor vii, de la tată la fiu, de la mamă la fiică, de la frate la frate, de la prieten la
prieten, de la călugăr la călugăr, de la părintele spiritual la fiul duhovnicesc, „nu cu ajutorul
cernelii şi al hârtiei, ci din gură în gură”, de la suflet la suflet. Şi aceasta, înlăuntrul vieţii
Sfintelor Taine ale Bisericii, în Duhul Sfânt, o dată cu trecerea timpului, încetul cu încetul, la
tel ca dezvoltarea lentă a unui organism.
Cei care vorbesc de unire nu sunt însă naivi. Ei ştiu prea bine că nici catolicii şi nici
protestanţii nu vor deveni niciodată ortodocşi şi ca un singur trup. Dar asta nu îi interesează.
Pe ei nu îi preocupă întoarcerea oilor pierdute la turma lui Hristos. Ei se bazează, pe un
compromis si se mulţumesc cu un acord superficial. De altfel, de ceva vreme ei au încetat a
mai fi ortodocşi. Nu îi interesează viaţa ori adevărul în Hristos. Taina Antihristului lucrează
deja în ei şi ei se frământă până când aceasta se va împlini.
XXIV. Îndepărtarea
O, neam nefericit al Greciei! Tu care ai dat Bisericii lui Hristos atât de mulţi Părinţi şi
atât de mulţi Sfinţi, tu care ai luminat atât de mulţi barbari şi i-ai tăcut fii ai lui Dumnezeu, tu
care ai udat stâncile acestea cu lacrimi de smerenie şi căinţă şi ai făcut să înflorească peste ele
grădina Ortodoxiei, tu, care, prin rugăciunile tale, L-ai adus pe Dumnezeu să calce pe acest
pământ, de ce îţi întorci în extaz ochii spre locul în care soarele nu a răsărit niciodată?! Tu,
care odinioară îl slujeai pe Dumnezeu, de ce îngenunchezi cu slugărnicie, pentru a te închina
slujitorilor Satanei?!
Te-au copleşit într-atât semnele şi minunile „progresului” încât eşti gata să te
prosternezi şi să adori acest idol strălucitor, dar gol pe dinăuntru? Nu vezi întunericul
dindărătul tocului de artificii? Nu vezi disperarea morţii dindărătul zâmbetului artificial? Nu
vezi sărăcia ce se ascunde sub întaţişarea regească?
Ce ai invidiat? Puterea papei? Ai uitat oare puterea Dumnezeului tău, Care te-a ajutat
să-ţi păstrezi nepătată credinţa până în ziua de azi?
Ce ţi-ai dorit? Cunoaştere? Da, ar fi bine să-ţi doreşti cunoaşterea, căci începi să duci
lipsă de ea, periculos de mare lipsă. Dar acolo unde o cauţi tu acum, cunoaşterea nu există:
acolo se află doar substitute de cunoaştere - filozofiile academice şi teologiile academice.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
35
Acestea însă nu vor face decât să-ţi umple stomacul tară să te hrănească, căci ele nu au viaţă
în ele; sunt litere moarte. Ele cercetează umbra lucrurilor. Ele nu Îl cercetează pe Dumnezeu
şi creaţia Lui, ci ideea pe care o avem despre Dumnezeu şi despre creaţia Lui; ele cercetează
conceptele mintii noastre.
Dar, dacă îţi doreşti o viaţa uşoară, dacă Europa te farmecă promiţându-ţi confort si
plăceri trupeşti, atunci foarte bine, du-te acolo! Are să-ţi ofere negreşit acel confort şi acele
plăceri. Dar, o dată cu acestea, are să-ţi dea deşertăciune şi moarte, moartea spirituală şi
veşnică pe care o încearcă ea astăzi.
XXV. Vârful turnului
Să nu ne facem iluzii! Neamul grec, la fel ca toate celelalte, îşi va continua calea. Iar
calea lui este calea maselor. Calea celor mulţi este întotdeauna cea mai uşoară. Calea maselor
este întotdeauna calea care duce la confort şi plăcere. Şi, orice am zice şi orice am face, nu ar
ajuta la nimic, din pricina stării în care a ajuns lumea. Răul este irevocabil.
Lucrul cel mai tragic este că răul apare în ochii oamenilor drept ceva bun. Osândirea,
care nu este impusă de Dumnezeu, dar în care omul cade de unul singur, nu va fi o distrugere
sau o anihilare nucleară, aşa cum îşi închipuie oamenii. De fapt, moartea trupului va fi pentru
omenire un rău foarte mic. Ceea ce va să vină are să fie ceva inimaginabil mai neîndurător şi
mai neomenesc. Va fi capodopera imaginaţiei diabolice, cea mai mare înşelătorie ce s-a
pomenit vreodată. Distrugerea spre care se îndreaptă omenirea va avea înfăţişarea celui mai
mare succes al ei. Va fi vârful Turnului Babei, culmea înfumurării omeneşti, coroana trufiei
civilizate.
Distrugerea va fi împlinirea dorinţelor maselor, în care toate patimile şi toate relele vor
pluti libere şi nestânjenite. Va fi o golire completă a inimii, un vid, o plictiseală, o lehamite -
cu alte cuvinte, moarte spirituală şi veşnică.
În inimile oamenilor nu va mai exista loc pentru Dumnezeu. „Iar din pricina înmulţirii
fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). Izvorul vieţii nu-şi va mai găsi locul în
rândul majorităţii oamenilor. Evanghelia va fi fost propovăduită întregii omeniri, „drept
mărturie oamenilor”. Toţi o vor cunoaşte şi aproape toţi o vor respinge în esenţă.
În abundenţa oraşelor, în mijlocul creaţiilor minţii umane si al semnelor şi minunilor
Antihristului, vor circula făpturi umane lipsite de viaţă, oameni morţi care îşi vor închipui că
trăiesc în cel mai intens mod cu putinţă, dar care de fapt îşi vor muşca înnebuniţi propria
carne.
XXVI. Civilizaţia
Se spune că Papa este optimist în privinţa viitorului omenirii. Are şi de ce! Umanitatea
a devenit ceea ce el visează de secole să devină. Să se minuneze, aşadar, de lucrarea mâinilor
lui!
Toţi aceşti oameni învăţaţi, deştepţi şi respectabili sunt elevii lui. I-a învăţat prima dată
aritmetica şi abecedarul. Le-a vorbit despre Aristotel. I-a învăţat filozofie când erau încă
barbari. Lui îi datorează civilizaţia lor.
Papalitatea nu a propovăduit creştinismul. Nu a avut nici în înfăţişare, nici în gândire
nimic în comun cu pescarii din Galileea. Papalitatea le-a adus europenilor civilizaţia. Dacă
cineva are dreptul de a vorbi despre o civilizaţie greco-creştină, acest cineva este papalitatea.
Dar ce legătură are creştinismul cu civilizaţia? Ce legătură poate avea o religie care
spune că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să vină” cu civilizaţia, adică
cu eforturile omului de a se stabili cât se poate de confortabil în cetatea pământească?!
Dacă cineva observă cu luare-aminte predicile şi preocupările celor mai mulţi
„creştini”, va vedea că ceea ce ei caută şi speră este nu atât slava Bisericii, cât gloria
Dr. Alexandros Kalomiros
36
civilizaţiei.
Lumea vrea şi acceptă asemenea „creştini”, deoarece, în esenţă, ei au aceleaşi ţeluri cu
ea. Însă pe cei care nu vorbesc despre o civilizaţie eleno-creştină, ci despre monahism,
strădanii, rugăciune, pe cei care au drept pâinea cea de toate zilele străduinţa continuă după
cetatea viitoare, pe aceştia lumea îi urăşte, căci nu îi recunoaşte ca fiind ai ei. Îi socoteşte pe
primii drept oameni cu adevărat credincioşi, iar pe ultimii drept fanatici religioşi, excesiv de
zeloşi, care neagă viaţa.
Afinitatea care există între acei ortodocşi care vorbesc despre o civilizaţie grecocreştină
şi concepţiile romano-catolicilor este uluitoare. Ei au aceeaşi mentalitate, aceleaşi
ţeluri, aceeaşi indiferenţă faţă de adevăr si faţă de viaţa mistică. „Creştinismul” lor este un
pretext, o viziune despre lume care să umple golurile din mintea lor şi care să facă viaţa
pământească şi mai confortabilă.
Astfel de „creştini”, care sunt oricând gata să facă compromisuri pentru a avea
majoritatea de partea lor, nu vor dispărea, din păcate, niciodată. Şi ei, la fel ca şi Papa, sunt
optimişti în privinţa viitorului omenirii, iar acest sentiment este justificat. Căci atât ei, cât şi
Papa se străduiesc să construiască civilizaţia, iar civilizaţia se construieşte şi se va construi tot
mai bine cu fiecare zi ce trece, spre marea lor bucurie. Va fi o civilizaţie care va respecta
valorile, căci o civilizaţie tară valori este imposibilă, iar valorile sunt valori întrucât sunt utile
societăţii. Dar valorile îi vor îngădui morţii să umple inimile oamenilor. Căci valorile acelea
sunt sacrificii aduse idolului Om, nu sunt - cum s-ar cuveni - închinare adusă lui Dumnezeu.
XXVII. Calea cea grea
Cele scrise aici nu sunt nici pentru lume, nici pentru aceşti „creştini”. Sunt pentru acei
puţini care, şi ei, se vor afla în primejdia de a fi amăgiţi în vremurile de pe urmă.
În cadrul organizaţiilor creştine şi în cadrul romano-catolicismului şi protestantismului
există suflete care îl doresc cu adevărat pe Dumnezeu şi care caută cetatea viitoare. Dar
mediul în care se află şi îndrumătorii lor nu îi lasă să găsească drumul dorit de inimile lor.
Puţinii aleşi trebuie să fie prevăzători, foarte prevăzători. Lucrările diavolului nu par
întotdeauna ale diavolului; de cele mai multe ori, el apare ca un înger al luminii. El
propovăduieşte un creştinism doar puţin diferit de cel adevărat, şi cu această capcană prinde în
plasa lui mult mai mulţi oameni decât dacă ar trimite o întreagă armată de atei sau de adepţi ai
lui Diocleţian.
Îi stigmatizează pe cei credincioşi, caracterizându-i drept intoleranţi, mărginiţi,
fanatici, adoratori ai literei, în felul acesta, el a stârnit împotriva Bisericii lui Hristos cea mai
înspăimântătoare persecuţie de până acum. Oamenii se tem adesea mai mult de caracterizările
care le denigrează onoarea şi reputaţia decât de sabia persecutorului lor. Foarte puţini sunt
aceia care acceptă sacrificiul de a fi consideraţi proşti, în lumea de azi, în mod inevitabil,
fiecare creştin adevărat va fi caracterizat drept nebun, ori, cel puţin, mărginit. Foarte puţini au
curajul de a înainta cu o astfel de perspectivă ce aduce a martiriu. De aceea, majoritatea
oamenilor preferă calea cea uşoară a compromisurilor, pe care o şi predică în consecinţă,
adesea cu fanatism.
Păgânii nu i-au urât niciodată pe creştini atât de mult cum îi urăşte lumea „creştină” de
astăzi. Toleranţa formală este înşelătoare. Lumea îi tolerează doar pe acei aşa-zişi creştini care
ţin pasul cu ea, cei care vor să aplice un creştinism social şi care încearcă să fie întotdeauna
„la zi”. Pe ceilalţi, care nu sunt de acord să-şi falsifice credinţa, îi urăşte de moarte, mărturisit
sau nu. Ura lumii este însă pentru noi un criteriu prin care putem şti dacă suntem creştini
adevăraţi. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a
urât”.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
37
Capitolul al treilea
XXVIIIEcleziologia
Agitaţia provocată de unirea bisericilor face să fie evidentă ignoranţa care există, atât
în rândul simplilor credincioşi, cât şi în rândul teologilor, faţă de ceea ce este Biserica.
Ei înţeleg universalitatea Bisericii ca fiind o coeziune juridică, o interdependenţă
reglementată de un cod. Pentru ei, Biserica este o organizaţie care are legi si regulamente,
precum organizaţiile naţiunilor. Arhiereii, asemenea funcţionarilor statului, se împart în
superiori si subalterni: patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliţi, episcopi. Pentru ei, o eparhie nu
este ceva complet, ci o parte a unui întreg mai mare: biserica autocefală sau patriarhia.
Biserica autocefală simte însă şi ea nevoia de a se subordona. Când factorii externi (precum
politica, istoria, geografia) împiedică acest lucru, în rândul bisericilor autocefale circulă un
sentiment vag de unitate redusă sau chiar de separare.
Un asemenea concept despre Biserică duce direct la papalitate. Dacă universalitatea
Bisericii are această semnificaţie, atunci Ortodoxia este vrednică de plâns, căci până acum nu
a fost în stare să se disciplineze sub un papă!
Dar nu acesta este adevărul problemei. Biserica sobornicească pe care o mărturisim în
Simbolul credinţei noastre nu se numeşte universală pentru că include toţi creştinii de pe
pământ, ci pentru că în cadrul ei toţi credincioşii găsesc întregul har şi dar al lui Dumnezeu.
Semnificaţia catolicităţii nu are nimic de-a face cu o organizaţie universală, aşa cum o înţeleg
romano-catolicii şi cei care sunt influenţaţi de mentalitatea acestora.
Desigur, Biserica este menită a se extinde în întreaga lume, indiferent de ţări, naţiuni,
rase, limbi; şi nu este greşit să o numeşti catolică şi datorită acestui aspect. Dar, aşa cum
umanitatea devine o idee abstractă, există pericolul ca acelaşi lucru să se întâmple cu Biserica,
atunci când o considerăm drept o idee abstractă, universală. Pentru ca să înţeleagă cineva bine
umanitatea, este îndeajuns ca el să cunoască un singur om, întrucât natura acelui om este
comună tuturor oamenilor din lume.
În mod similar, pentru a înţelege ce este Biserica sobornicească a lui Hristos, este
îndeajuns să cunoşti bine o singură biserică locală. Şi, la fel ca în cazul oamenilor, ceea ce le
uneşte nu este supunerea faţă de o ierarhie, ci natura lor comună, astfel încât bisericile locale
nu sunt unite de către papă şi de către ierarhia papală, ci de către natura lor comună.
O biserică ortodoxă locală, indiferent de dimensiunea ei sau de numărul credincioşilor,
este universală prin ea însăşi, fără a depinde de celelalte. Şi este astfel întrucât nu-i lipseşte
nimic din harul şi darul lui Dumnezeu. Toate bisericile locale din întreaga lume nu cuprind
mai mult har ceresc decât acea biserică mică, cu credincioşi puţini. Ea are preoţii si episcopul
ei; are Sfintele Taine; are Trupul şi Sângele lui Hristos în Sfânta împărtăşanie, în cadrul ei,
orice suflet vrednic poate simţi prezenţa Sfântului Duh. Ea are întregul har şi adevăr. Aşadar,
ce îi lipseşte pentru a fi universală? Ea este unica turmă, iar episcopul este păstorul ei,
imagine a lui Hristos, unicul Păstor. Ea este anticiparea pe pământ a turmei celei una şi cu un
singur Păstor, este anticiparea Noului Ierusalim, înlăuntrul ei, chiar şi în viaţa aceasta, inimile
curate cunosc împărăţia cerurilor, făgăduinţa Sfântului Duh. înlăuntrul ei, acestea găsesc
pacea care „covârşeşte orice minte”, pacea care nu are nici o legătură cu pacea oamenilor:
„Pacea Mea o dau vouă”.
„Pavel, chemat apostol al lui Hristos... Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint...”
Da, era cu adevărat Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă era în Corint, într-un loc concret şi
limitat.
Aceasta este Biserica sobornicească: ceva concret în spaţiu, timp şi persoane. Această
Dr. Alexandros Kalomiros
38
entitate concretă poate exista în mod repetat în spaţiu şi timp, tară a înceta să rămână în esenţă
aceeaşi.
Relaţiile ei cu celelalte biserici locale nu sunt relaţii de interdependentă jurisdicţională,
ci legături de dragoste si har. O biserică locală este unită cu toate celelalte biserici ortodoxe
locale din lume prin legătura identităţii. Aşa cum una este Biserica lui Dumnezeu, tot aşa şi
cealaltă este de asemenea Biserica lui Dumnezeu, precum şi toate celelalte. Ele nu sunt
separate de graniţele naţiunilor şi nici de scopurile politice ale ţărilor din care tac parte. Ele nu
sunt separate nici măcar de faptul că una s-ar putea să nu ştie de existenţa celeilalte. Este
acelaşi Trup al lui Hristos din care se împărtăşesc grecii, negrii din Uganda, eschimoşii din
Alaska şi ruşii din Siberia. Acelaşi Sânge al lui Hristos le circulă în vene. Sfântul Duh le
luminează minţile şi îi călăuzeşte spre cunoaşterea aceluiaşi Adevăr.
Există, bineînţeles, relaţii de interdependenţă între bisericile locale, şi există canoane
care le guvernează. Totuşi, această interdependenţă nu este o relaţie de necesitate juridică, ci o
legătură de respect şi dragoste în libertate desăvârşită, în libertatea harului. Iar canoanele nu
sunt legile unui cod, ci călăuze înţelepte ale veacurilor de experienţă duhovnicească.
Biserica nu are nevoie de legături externe pentru a fi una. Nu papa, patriarhul sau
arhiepiscopul este cel care uneşte Biserica. Biserica locală este ceva complet; nu este o parte a
unui întreg mai mare.
De altminteri, relaţiile dintre biserici sunt relaţii ale bisericilor, iar nu relaţii care
aparţin în mod exclusiv episcopilor lor. Un episcop nu poate fi imaginat tară enoriaşii lui, ori
independent de enoriaşii lui. Biserica este mireasa lui Hristos. Biserica este Trupul lui Hristos,
iar nu episcopul singur.
Un episcop se numeşte patriarh atunci când biserica căreia îi este păstor este o
patriarhie, şi arhiepiscop atunci când biserica este o arhidieceză. Cu alte cuvinte, respectul şi
cinstirea îi aparţin bisericii locale şi se transmit prin extensie episcopului. Biserica Athenei
este cea mai mare şi, astăzi, cea mai importantă biserică locală a Greciei. Din acest motiv, cel
mai mare respect i se cuvine ei, şi ea merită mai multă cinstire decât oricare altă biserică a
Greciei. Părerea ei este deosebit de importantă, iar rolul ei în soluţionarea problemelor
comune este semnificativ. De aceea este numită pe drept cuvânt arhidieceză. Prin urmare,
episcopul acestei biserici, întrucât reprezintă o biserică atât de importantă, este o persoană la
fel de importantă şi este numit pe drept cuvânt arhiepiscop. El însuşi nu este cu nimic mai
mult decât un episcop obişnuit, în ordinele preoţiei - diacon, preot şi episcop - nu există nici
un ordin superior funcţiei de episcop. Tidurile de mitropolit, arhiepiscop, patriarh sau papă nu
indică un nivel mai ridicat de har ecleziastic, deoarece nu există har sacramental mai însemnat
decât cel conferit unui episcop. Ele indică doar o diferenţă a proeminenţei bisericilor cărora le
sunt păstori.
Această proeminenţă a unei biserici în relaţie cu celelalte nu este ceva permanent.
Depinde de circumstanţe interne şi externe. Studiind istoria Bisericii, observăm că primatul de
proeminenţă şi respect trece de la o biserică la alta, într-o succesiune firească. În timpurile
apostolice, Biserica Ierusalimului avea, incontestabil, primatul autorităţii şi al importanţei, îl
cunoscuse pe Hristos; ascultase cuvintele Lui; L-a văzut răstignit şi ridicându-Se din morţi; şi
asupra ei S-a pogorât întâia oară Sfântul Duh. Toţi cei aflaţi în comuniune de credinţă şi viaţă
cu ea erau siguri că păşesc pe calea lui Hristos. De aceea, Pavel, când i s-a spus că Evanghelia
pe care o propovăduia nu era Evanghelia lui Hristos, s-a grăbit s-o explice dinaintea Bisericii
Ierusalimului, pentru ca acordul acelei biserici să-i reducă la tăcere duşmanii (Galateni 2, 1-
2).
Mai târziu, acest primat a fost, încetul cu încetul, preluat de Roma. Era capitala
Imperiului Roman. Biserica Romei cuprindea numeroşi creştini încercaţi, în cadrul ei au trăit
şi au propovăduit doi dintre cei mai importanţi apostoli. Numeroşi martiri i-au pătat pământul
cu sângele lor. De aceea, cuvântul ei era venerabil, iar autoritatea ei în soluţionarea
problemelor era prodigioasă. Era însă autoritatea bisericii, nu a episcopului ei. Când i se cerea
opinia în soluţionarea problemelor comune, episcopul răspundea nu în numele său, aşa cum ar
Împotriva falsei uniri bisericeşti
39
face un papă în ziua de azi, ci în numele bisericii sale. St. Clement al Romei îşi începe
Epistola către corinteni astfel: „Biserica lui Dumnezeu care se află la Roma, către Biserica lui
Dumnezeu din Corint”.
El scrie într-un mod prietenos şi rugător, făcând cunoscută mărturia şi părerea Bisericii
sale privitor la ceea ce se întâmplase în Biserica din Corint. În scrisoarea sa către Biserica
Romei, St. Ignatie Teoforul nu-l menţionează nicăieri pe episcopul acesteia, deşi scrie ca şi
cum s-ar adresa bisericii care deţine cu adevărat primatul în ierarhia bisericilor din vremea lui.
Când Sf. Constantin a transferat capitala statului roman în Bizanţ, Roma a început
treptat să-şi piardă vechea strălucire, devenind un oraş provincial. O nouă biserică locală a
început să se impună conştiinţei lumii creştine: Biserica Constantinopolului. Roma a încercat
cu invidie să păstreze splendoarea trecutului, dar, întrucât situaţia nu-i era favorabilă, şi-a
dezvoltat încetul cu încetul bine-cunoscuta ecleziologie papală, pentru a-şi asigura în mod
teoretic ceea ce circumstanţele nu-i mai ofereau. A înaintat astfel din nebunie în nebunie, până
în punctul în care a afirmat că papa este infailibil ori de câte ori vorbeşte despre doctrină,
chiar dacă, din pricina păcatelor, nu are luminarea sfinţeniei pe care o aveau Părinţii
Bisericii*.
Biserica Constantinopolului a jucat cel mai important rol de-a lungul lungii perioade a
marilor erezii şi a sinoadelor ecumenice, şi, la rândul ei, şi-a dat porţia de sânge prin martiriul
a mii de fiii ai ei în timpul iconoclasmului.
În afară de aceste biserici care, la momente diferite, deţineau primatul autorităţii, mai
erau si altele, care se aflau pe locul doi sau trei. Acestea erau diferite patriarhii, vechi şi noi, şi
alte biserici şi mitropolii importante. Există, prin urmare, o ierarhie, dar o ierarhie a bisericilor
şi nu a episcopilor. Sf. Irineu nu îi sfătuieşte pe creştini să se adreseze episcopilor importanţi
pentru a găsi rezolvarea problemelor lor, ci bisericilor care au cele mai vechi rădăcini (Adv.
Haer, III, 4, 1).
Aşadar, între biserici nu există legături organizatorice, administrative ori juridice, ci
legături de dragoste şi har, aceleaşi legături de dragoste şi har care există între credincioşii
fiecărei biserici. Relaţia dintre un preot şi un episcop nu este relaţia dintre un angajat şi un
angajator, ci este o relaţie de har şi de taină. Episcopul este cel care îi conferă preotului harul
preoţiei. Iar preotul îi dă mireanului harul Sfintelor Taine. Singurul lucru care îl separă pe
episcop de preot este harul hirotonisirii. Episcopul nu se distinge prin nimic altceva, chiar
dacă este episcopul unei biserici importante şi poartă ridul de patriarh sau de papă. „Nu în
multe privinţe se deosebesc ei [preoţii] de episcopi. Căci şi ei sunt destoinici pentru învăţarea
şi ocrotirea Bisericii... Ei [episcopii] îi întrec doar prin puterea hirotonisirii” (Sf. Ioan
Hrisostom, Predica XI despre I Timotei).
* De fapt, dacă dăm crezare romano-catolicilor, trebuie să acceptăm ţie că toţi papii au fost sfinţi şi
luminaţi datorită sfinţeniei lor, fie că Dumnezeu vorbeşte prin gura lor într-un mod mecanic, aşa cum a vorbit
prin gura măgarului lui Balaam. Prima ipoteză se respinge dacă examinăm viaţa şi lucrările celor mai mulţi papi
care au stat pe scaunul de la Roma. Cea de-a doua ipoteză ar sugera că gura unui papă păcătos este pusă în
mişcare de Dumnezeu şi dogmatizează în mod corect, dar că el însuşi nu cunoaşte adevărurile pe care le
pronunţă gura lui. Este un adevăr fundamental al creştinismului faptul că Dumnezeu nu intră în comuniune cu
păcatul. El nu sălăşluieşte în inimi pângărite şi nu luminează minţi trufaşe. Păcatul este tocmai lipsa luminii. Este
întunericul, condiţia oamenilor care de bunăvoie rămân în întuneric, deoarece „urăsc lumina şi nici nu vin la
lumină”. Bineînţeles, Dumnezeu i-ar putea sili să vină la lumină; i-ar putea face sfinţi cu forţa, însă dragostea Lui
pentru făpturile Sale raţionale nu îi îngăduie să constrângă libertatea cu care le-a înzestrat. Un astfel de lucru ar fi
o negare a Lui însuşi. Aşadar, pentru noi ar ti o blasfemie să acceptăm că Dumnezeu îi luminează cu forţa pe
papii păcătoşi. Dacă Dumnezeu ar fi făgăduit că papii îi vor propovădui cuvântul în mod corect indiferent cine
sunt ei, asta ar însemna că El ar vorbi prin gura lor aşa cum a vorbit prin gura măgarului lui Balaam. Dar, la fel
cum măgarul nu era câtuşi de puţin conştient de ceea ce spunea gura lui, tot aşa un papă păcătos nu ar avea nici
el conştiinţa adevărurilor pe care le rosteşte, îi poţi da unui ateu să citească întreaga Stanţă Scriptură. Ateul acela
poate fi un filolog capabil ori un teolog care să aibă un titlu academic. Dar va înţelege el oare ceva din tot ce-a
citit? Dă-i unui zgârcit să citească parabola omului bogat şi a săracului Lazăr, ori unui om nedrept, Fericirile, şi
apoi cată să vezi dacă au înţeles ceva din ce-au citit! Tot atâta va înţelege şi un papă păcătos, mândru, oportunist
(ba poate chiar ateu) din ceea ce Dumnezeu ar rosti prin gura lui.
Dr. Alexandros Kalomiros
40
Episcopii nu au nici un drept să se poarte ca nişte stăpâni, nu numai faţă de celelalte
biserici, dar nici faţă de preoţii sau mirenii bisericii ai cărei episcopi sunt. Ei au
responsabilitatea de a supraveghea într-o manieră părintească, de a povăţui, de a îndruma, de a
se lupta împotriva minciunii, de a conjura păcătoşii prin dragoste şi stricteţe, de a conduce în
iubire. Ei împart însă aceste responsabilităţi cu preoţii. Iar preotul, la rândul lui, îl consideră
pe episcop părintele lui în preoţie si îi răspunde cu aceeaşi dragoste.
În Biserică, totul este dominat de dragoste. Toate distincţiile sunt distincţii ale harului.
Nu sunt distincţii de natură juridică, ci au o autoritate spirituală. Iar mirenii sunt înzestraţi ei
înşişi cu mai mult sau mai puţin har.
Prin urmare, unitatea Bisericii nu este o chestiune de supunere faţă de o autoritate
superioară. Nu este o chestiune de supunere a subordonaţilor faţă de superiorii lor. Unitatea
nu se realizează prin relaţii externe, nici prin decizii comune ale sinoadelor, nici măcar ale
sinoadelor ecumenice. Unitatea Bisericii se înfăptuieşte prin împărtăşirea din Trupul şi
Sângele lui Hristos, prin comuniunea cu Sfânta Treime. Este o unitate liturgică, o unitate de
taină.
Deciziile comune ale unui sinod ecumenic nu sunt temelia, ci rezultatul unităţii. De
altminteri, deciziile unui sinod ecumenic sau local sunt valide doar atunci când sunt acceptate
de conştiinţa Bisericii şi se află în acord cu Tradiţia.
Papalitatea reprezintă denaturarea prin excelenţă a unităţii Bisericii, căci a transformat
acea legătură de iubire şi libertate într-o legătură de constrângere şi tiranie. Papalitatea este
neîncrederea în puterea tainică şi încrederea în puterea sistemelor omeneşti.
Dar să nu creadă nimeni că papalitatea este ceva ce există doar în Apus. în ultimul
timp a început să apară şi în rândul ortodocşilor. Câteva titluri ilustrează foarte bine acest
spirit, de pildă: „Arhiepiscopul întregii Grecii”, sau „Arhiepiscopul Americii de Nord şi de
Sud”. Auzim adeseori oamenii spunând despre patriarhul Constantinopolului că ar fi „maimarele
Ortodoxiei”, ori îi auzim pe ruşi vorbind despre Moscova ca despre „a treia Romă”, iar
despre patriarhul ei că ar deţine puterea întregii Ortodoxii. De fapt, au început numeroase
rivalităţi acerbe. Toate acestea sunt manifestări ale aceluiaşi spirit lumesc, atestă aceeaşi sete
de putere pământească şi aparţin aceloraşi tendinţe care caracterizează lumea zilelor noastre.
Oamenii nu pot simţi unitatea în multiplicitate. Şi totuşi aceasta este o taină mare.
Neputinţa sau incapacitatea noastră de a o simţi provine din condiţia de dezbinare în care se
află specia umană. Oamenii au devenit indivizi separaţi şi ostili si le este cu neputinţă să
înţeleagă unitatea profundă a naturii lor. Omul este unu şi mai mulţi; unu în natura sa, mai
mulţi ca persoane. Aceasta este taina Sfintei Treimi si taina Sfintei Biserici.
XXIX. Pseudo-episcopi
Este absolut necesar ca oamenii să înţeleagă că Biserica are temelii sfinte şi nu
administrative; atunci nu vor păţi ceea ce li s-a întâmplat occidentalilor, care 1-au urmat pe
papă în greşelile lui, căci au crezut că, dacă nu îl urmează, vor fi automat în afara Bisericii.
Astăzi, feluritele patriarhii şi arhidieceze trec prin mari presiuni din partea puterilor
politice, care încearcă să-i dirijeze pe ortodocşi potrivit propriilor lor interese. Se ştie că
Patriarhia Moscovei acceptă influenţa politicii sovietice. Dar şi Patriarhia Constantinopolului
acceptă influenţa politicii americane, în virtutea acestei influenţe a avut loc contactul
Patriarhiei Ecumenice cu lumea protestantă, influenţată tot de politica americană, contact ce a
luat forma Consiliului Mondial al Bisericilor, iar caracterul servil al acestuia faţă de papă a
început să ia dimensiuni periculoase şi chiar să exercite presiuni dominatoare asupra celorlalte
biserici din lumea ortodoxă.
America crede că va întări facţiunea vestică împotriva comunismului dacă, prin aceste
„concilieri” artificiale, îi unifică forţele spirituale, în felul acesta, însă, Biserica devine o
jucărie a puterilor politice ale lumii, cu consecinţe imprevizibile pentru Ortodoxie.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
41
Sunt obligaţi ortodocşii să urmeze o, patriarhie atât de servilă pentru totdeauna? Faptul
că această patriarhie a deţinut secole la rând primatul importanţei şi al cinstei în lumea
creştină nu-i justifică pe cei care o vor urma spre o capitulare unificatoare cu erezia.. Şi Roma
a avut odinioară primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină, dar acest lucru nu i-a
obligat pe creştini s-o urmeze pe drumul ereziei. Comuniunea cu şi respectul pentru o anumită
biserică din partea celorlalte biserici rămâne şi continuă doar atâta vreme cât acea biserică
rămâne în Biserică, şi anume atâta vreme cât acea biserică trăieşte şi stăruie în duh şi în
adevăr. Când o patriarhie încetează a fi o biserică, îngăduind comuniunea cu ereticii, atunci şi
recunoaşterea ei de către celelalte biserici încetează.
Ortodocşii trebuie să devină conştienţi de faptul că ei nu datorează ascultare unui
episcop, oricât de important ar fi tidul său, atunci când acel episcop încetează a mai fi ortodox
şi îi urmează în mod făţiş pe ereticii cu pretenţii de unire „în termeni de egalitate”.
Dimpotrivă, ei sunt obligaţi să se îndepărteze de el şi să-şi mărturisească credinţa, încă din
clipa în care acesta încetează a mai fi ortodox. Episcopul este o persoană sfinţită si, chiar dacă
este păcătos în mod vădit, i se cuvine respect până când este judecat de către sinod. Dar, dacă
devine în mod vădit eretic, ori se află în comuniune cu ereticii, atunci creştinii nu trebuie să
aştepte decizia sinodului, ci trebuie să se îndepărteze imediat de el.
Iată ce spun în această privinţă canoanele Bisericii: „Drept urmare, dacă un preot,
episcop ori mitropolit îndrăzneşte să înceteze comuniunea cu patriarhul său şi nu îşi
menţionează numele aşa cum se cere şi se indică în mistagogia divină, şi dacă, înainte să fie
învinuit de sinod şi condamnat deplin [de patriarh], el provoacă o schismă, Sfântul Sinod a
hotărât ca această persoană să fie înlăturată din orice funcţie preoţească, doar dacă se
dovedeşte că a încălcat-o pe aceasta. Prin urmare, aceste reguli au fost pecetluite şi stabilite în
privinţa celor care, sub pretextul unor acuzaţii aduse mai-marilor lor, se separă, făcând
schismă şi sfărâmând unitatea Bisericii. Cât despre cei care pun capăt comuniunii cu maimarele
lor, din pricina unei erezii a acestuia pe care o condamnă Sfintele Sinoade sau Sfinţii
Părinţi, şi anume acesta predică făţiş eresul şi îl propovăduieşte cu capul descoperit în
Biserică, se va socoti că ei au încercat cu toată convingerea să mântuiască Biserica de schisme
şi de dezbinări” (Canonul XV).
XXX. La sfârşitul veacurilor
Lumea şi diavolul duc Biserica spre încercări atât de cumplite, încât ar putea veni ziua
în care toţi episcopii vor avea legături cu ereticii. Ce vor face atunci credincioşii? Ce vor face
puţinii care vor avea curajul de a nu urma masele, de a nu-şi urma rudele, vecinii şi
concetăţenii?
Toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă că Biserica nu este acolo unde pare a fi.
Liturghiile se vor oficia în continuare, bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va
avea nici o legătură cu acele biserici, acei preoţi ori acei credincioşi. Biserica este acolo unde
este adevărul. Credincioşii sunt aceia care continuă Tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, lucrare
a Sfântului Duh. Preoţii adevăraţi sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum
au făcut Părinţii şi Sfinţii Bisericii, sau care cel puţin nu îi resping în învăţăturile lor. Unde
această continuitate a gândirii şi a vieţii nu există, acolo este o înşelătorie să se vorbească
despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare par să o ateste.
Are să se găsească întotdeauna un preot canonic, hirotonisit de un episcop canonic,
care va urma Tradiţia, în jurul unor astfel se preoţi se vor aduna grupurile mici de credincioşi,
care vor rămâne până în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste grupuri mici va fi o Biserică
locală sobornicească a lui Dumnezeu. Credincioşii vor găsi aici deplinătatea harului lui
Dumnezeu. Nu vor avea câtuşi de puţin nevoie de legături administrative ori de alt soi, căci
comuniunea care va exista între ei va fi cea mai desăvârşită cu putinţă. Va fi împărtăşire din
Trupul şi Sângele lui Hristos, împărtăşire din Sfântul Duh. Legăturile de aur ale Tradiţiei
Dr. Alexandros Kalomiros
42
ortodoxe vor uni acele biserici atât între ele cât şi cu bisericile trecutului, cu Biserica
triumfătoare a cerului, în aceste mici grupuri, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească se va păstra neatinsă.
Desigur, ar fi minunat ca rânduiala şi coordonarea să existe în funcţionarea exterioară
a diferitelor biserici şi ca bisericile mai puţin importante să fie îndrumate de bisericile mai
importante, aşa cum se face acum între eparhii, mitropolii, arhidieceze şi patriarhii. Dar, în
zilele de pe urmă, asemenea relaţii şi contacte vor fi de cele mai multe ori cu neputinţă. In
lume va fi aşa o confuzie, încât o biserică nu va putea fi sigură de ortodoxia alteia, din pricina
numărului mare de prooroci mincinoşi care vor umple lumea şi care vor spune: „Aici e
Hristos” şi „Acolo e Hristos”. Vor putea exista neînţelegeri chiar în rândul bisericilor cu
adevărat ortodoxe, din pricina „amestecului de limbi” din contemporanul Turn Babei. Dar nici
una nu va dezbina unitatea esenţială a Bisericii.
Un exemplu contemporan al acestei situaţii îl constituie ruşii din diaspora, care au fost
împărţiţi în trei facţiuni opuse. Un grup doreşte să aparţină Patriarhiei Moscovei. Un altul,
pentru a fi liber de influenţa politică sovietică, aparţine Patriarhiei Constantinopolului şi este
influenţat de politica pro-papală. Cel de-al treilea grup, şi cel mai realist, Sinodul Rus din
afara Rusiei, rămâne independent. Şi cele trei grupuri, cel puţin până în prezent, sunt
ortodoxe, între ele existând o comuniune deplină. Totuşi, ele nu au o intercomuniune formală
şi legături exterioare, pentru că s-au rătăcit în păienjenişul conceptelor juridice şi al
dezbaterilor privitoare la patriarhia căreia ar trebui să i se supună. O asemenea mentalitate
este fundamental greşită, din moment ce dependenţa de o patriarhie nu este neapărat necesară,
îndeosebi când sunt despărţite de aceste patriarhii prin distanţe imense şi prin frontiere. Nimic
nu împiedică o biserică ortodoxă din Paris, de pildă, să se afle în comuniune cu Patriarhia
Moscovei sau cu Patriarhia Constantinopolului, chiar dacă nu are dependenţă jurisdicţională
de acestea. Ideea că întreruperea dependenţei jurisdicţionale a unei biserici locale de o
patriarhie duce la izolarea acestei biserici de Biserica Ortodoxă nu este deloc ortodoxă, ci
papală. De altfel, însăşi dependenţa jurisdicţională a bisericilor de o patriarhie este de
inspiraţie papală. Un patriarh ortodox este un cârmuitor, un coordonator al eforturilor, un
sfătuitor de mare însemnătate, iar nu un despot, nu un suveran discreţionar. Dincolo de
hotarele eparhiei lui, nu poate face nimic rară acordul tuturor celorlalţi episcopi (Canonul
apostolic XXXIV).
Aşadar, este posibil, în zilele din urmă, atunci când feluritele biserici şi religii se vor fi
unit şi vor apărea drept un întreg, ca Biserica Ortodoxă cea autentică să pară dezintegrată,
fragmentată în mici parohii împrăştiate, risipite, în aşa fel încât se va putea chiar ca una s-o
bănuiască pe alta din lipsă de încredere, aşa cum soldaţii se suspectează unii pe alţii când se
ştie că duşmanul poartă aceeaşi uniformă.
În zilele din urmă, toţi vor susţine că sunt creştini ortodocşi şi că Ortodoxia este aşa
cum o înţeleg ei. Cu toate acestea, cei care au o inimă curată şi o minte luminată de harul
ceresc vor recunoaşte Biserica Ortodoxă în pofida divizării aparente şi a lipsei totale de
strălucire exterioară. Ei se vor aduna în jurul preoţilor adevăraţi şi vor deveni stâlpii Bisericii
adevărate. Fie ca oamenii lumii să facă ce vor. Să fie sinoade ecumenice; să se unească
bisericile; să se falsifice creştinismul, căci, aşa cum spune Sf. Ioan Hrisostom, dacă stâlpii ei
rămân în picioare, Biserica nu se va nărui. „Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Ea este
mai presus decât cerurile şi mai largă decât pământul. Ea nu îmbătrâneşte niciodată; ea este
mereu înfloritoare”.
Stâlp al Bisericii este fiecare credincios adevărat care rămâne fidel Tradiţiei Părinţilor,
în pofida tuturor curentelor cumplite din lume, care încearcă să-l îndepărteze de aceasta.
Astfel de stâlpi vor exista până la sfârşitul lumii, orice s-ar întâmpla. De altfel, când vor avea
loc aceste lucruri, venirea Domnului nu va fi departe. Această stare a lucrurilor va fi cel mai
puternic semn că venirea Lui se apropie. Tocmai atunci va veni sfârşitul.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
43
XXXI. Semnul venirii
Creştinii sentimentali consideră cele de mai sus drept un pesimism excesiv şi
respingător. Ca aliaţi ai lumii, ei nu pot vedea pecetea diavolului pe aspectele pe care ei le
aprobă. Şi nici nu-şi pot da seama cât de înspăimântătoare este prăpastia care separă lumea de
Dumnezeu, căci atunci ar trebui să recunoască că aceeaşi prăpastie îi separă pe ei de
Dumnezeu.
Prin urmare, ei nu acceptă să fie cineva pesimist în privinţa Turnului Babei din zilele
noastre, într-atât sunt de încântaţi de perioada în care trăiesc. Ei îşi închipuie un viitor
luminos. Pentru ei, creştinismul ţine pasul cu lumea; şi sunt atât de mulţumiţi de acest lucru
încât nu te vor ierta niciodată dacă le arăţi că se înşeală.
Îşi imaginează în viitor o biserică mondială unită, în care toţi oamenii vor fi uniţi prin
legătura dragostei. Ereticii diferitelor secte sunt pentru ei fraţii lor creştini, de care au fost
despărţiţi din pricina egocentrismului şi mărginirii epocilor trecute. Ei recunosc că există
diferenţe dogmatice, dar aceste diferenţe vor fi depăşite prin iubire, sau, ca s-o spunem
deschis, ele vor fi uitate datorită iubirii.
Dar ce legătură există între această iubire smiorcăită şi dragostea lui Dumnezeu? Cum
pot ei afirma tară ruşine că au mai multă iubire în inimile lor decât aveau Sfinţii care, cu
dragostea lor, nu au putut depăşi barierele care îi separau de erezie, ci, dimpotrivă, ei au
ridicat şi mai sus aceste bariere, ca să poată teri oile de lupi?
Ceea ce ei socotesc a fi dragoste pentru oameni nu este, în esenţă, nimic altceva decât
dragoste pentru cele ale lumii. Este o învoială cu minciuna a unor oameni care nu pot suporta
greutăţile luptei cu puterile întunericului.
Iar visul lor, acea imagine idilică a oamenilor buni şi cumsecade care îl tac pe Hristos
să domnească pe acest pământ - ispita din pustie - este un vis pe care îl condamnă însuşi
Domnul.
Aceşti oameni extrem de optimişti să arunce o privire peste capitolul 24 al Evangheliei
după Matei, pentru a vedea care sunt profeţiile Domnului privitoare la zilele de pe urmă:
Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de El ucenicii Lui, ca să-I
arate clădirile templului. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat
grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o pane, zicând:
Spune-ne nouă când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârşitului
veacului?. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi
vor veni în numele Meu, zicând: „Eu sunt Hristos”, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi
auzi de războaie si de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie
să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie
peste împărăţie şi va fi foamete si ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea
sunt începutul durerilor.
Atunci vă vor da pe voi spre asuprire si vă vor ucide, si veţi fi urâţi de toate
neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi se vor sminti si se vor vinde unii pe alţii;
şi se vor urâ unii pe alţii. Si mulţi prooroci mincinoşi se vor scula si vor amăgi pe
mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va
răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Şi se va propovădui această Evanghelie a
împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.
Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul,
stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă -, atunci cei din ludeea să fugă în
munţi. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă. Iar cel ce
va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina. Vai de cele însărcinate şi de
cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici
sâmbăta. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până
Dr. Alexandros Kalomiros
44
acum si nici nu va mai fi. Şi de nu s-arfi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup,
dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.
Atunci, de vă va zice cineva: „Iată, Mesia este aici sau dincolo”, să nu-l
credeţi. Căci se vor ridica hristosi mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, si pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci,
de vă vor zice vouă: „Iată, este în pustie”, să nu ieşiţi; „Iată, este în cămări”, să nu
credeţi. Căci precum julgerul iese de la răsărit si se arată până la apus, aşa va fi şi
venirea Fiului Omului. Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.
Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca si luna nu va
mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.
Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile
pământului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi
ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.
Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte
frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea si voi, când veţi vedea toate
acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul
acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece.
Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci
numai Tatăl. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi si venirea Fiului Omului. Căci
precum în zilele acelea, dinainte de potop, oamenii mâncau si beau, se însurau si se
măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până ce a venit
potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului. Atunci, din doi care vor
fi în ţarină, unul se va lua si altul se va lăsa. Din două care vor macină la moară, una
se va lua şi alta se va lăsa. Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul nostru!
Ucenicii îi cer Domnului să le spună care va fi semnul venirii Lui şi al sfârşitului
veacului; iar Hristos, răspunzându-le, începe cu cuvintele: „Vedeţi să nu vă amăgească
cineva”. Aşadar, pericolul amăgirii va fi cumplit în zilele de pe urmă; şi aceasta întrucât
„mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi”. Mulţi vor
veni spunând că ei sunt Hristos ori că sunt reprezentanţii Lui, ori că au fost trimişi de El, ori
că propovăduiesc creştinismul - oameni care vor pretinde că sunt creştini tară a fi cu adevărat
creştini. Şi vor găsi răspuns în inimile oamenilor, şi vor amăgi pe mulţi.
Prin urmare, Hristos nu vorbeşte despre cei care sunt în mod evident duşmani ai lui
Dumnezeu; El nu vorbeşte despre materialişti, despre comunişti, despre atei, ci despre cei care
par a fi prieteni ai lui Dumnezeu, care par a fi creştini tară a fi astfel cu adevărat. De ei vrea
Hristos să-i ferească pe credincioşi, căci aceştia sunt duşmanii Lui, făţarnicii, „cei ce ştiu să
amăgească”.
Apoi, Hristos înfăţişează câteva semne care vor fi începutul durerilor: războaie şi
zvonuri de războaie, foamete, ciumă şi cutremure. Acestea nu vor fi sfârşitul, ci începutul
sfârşitului. „Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veri fi urâţi de toate
neamurile pentru numele Meu”. Atunci mulţi creştini se vor sminti şi vor începe să se trădeze
şi să se urască unii pe alţii. Şi vor fi destui prooroci mincinoşi care vor amăgi pe mulţi. „Iar
din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”. Se va mântui doar acela care va
răbda cu tărie sufletească toate aceste ispitiri până la capăt.
În acel haos de apostazie şi răceală, se va desăvârşi propovăduirea Evangheliei în
întreaga lume, pentru ca toţi oamenii s-o cunoască, pentru ca toţi oamenii să audă chemarea
lui Dumnezeu. Totuşi, întrucât „mulţi sunt chemaţi, dar putini sunt aleşi”, oamenii vor auzi
Evanghelia, dar nu o vor accepta; o vor învăţa, dar nu o vor trăi. Va rămâne „spre mărturie la
toate neamurile”, o mărturie cumplită că oamenii cunosc adevărul, şi, dacă nu îl urmează,
aceasta nu se datorează ignoranţei, ci aversiunii faţă de lumină. „Şi atunci va veni sfârşitul”.
Împotriva falsei uniri bisericeşti
45
Când se vor întâmpla toate aceste lucruri şi când apostazia deliberată îşi va fi atins culmea,
atunci va avea loc sfârşitul lumii şi a doua venire a lui Hristos.
Apoi Hristos începe să vorbească despre ceva aparent fără legătură cu sfârşitul lumii:
dărâmarea Ierusalimului. Dar acea distrugere care a avut loc 40 de ani mai târziu este, în
realitate, o prefigurare a sfârşitului lumii. Când apostazia Israelului a fost completă, când L-au
cunoscut pe Hristos şi, în loc să-L accepte, L-au răstignit şi I-au persecutat ucenicii, atunci a
venit sfârşitul Ierusalimului. Atunci, aşa cum a proorocit Daniel, s-a văzut „urâciunea pustiirii
(...) stând în locul cel sfânt” al templului, şi nu a mai rămas „piatră pe piatră”, şi tot ce era
sacru şi sfânt pentru israeliţi s-a împrăştiat şi s-a pierdut. Acelaşi lucru se va întâmpla şi
noului Israel, lumii creştine. La fel ca vechiul Israel, şi el a fost chemat să devină fiu al lui
Dumnezeu, dar, la fel ca vechiul Israel, şi el şi-a nesocotit milostivul Tată şi, în loc să caute
împărăţia lui Dumnezeu, a căutat împărăţia omului. Drept urmare, când apostazia lui se va
împlini, se va împlini şi profeţia lui Daniel. Şi în cazul lui, „urâciunea pustiirii” va sta în locul
sfânt al lui Dumnezeu, în Biserica Lui şi în templele Lui. Va veni Antihristul, care va sta pe
locul lui Dumnezeu şi le va cere oamenilor să i se închine lui, în loc să se închine lui
Dumnezeu. Atunci lucrurile sfinte şi sacre ale noului Israel, Biserica adevărată a lui Hristos,
vor fi împrăştiate, hăituite până la capătul pământului, şi, aşa cum s-a întâmplat atunci când
Ierusalimul a fost distrus de romani, cei care I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu şi L-au
urmat pe Hristos trecând în noul Israel, tot aşa se va întâmpla la sfârşitul lumii: Israelul cel
adevărat şi veşnic, fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu vor trece în noul Ierusalim, cetatea care este
veşnică şi care nu-i clădită de mâna omului, ci se atlă rânduită de dragostea lui Dumnezeu.
Aşadar, când „urâciunea pustiirii” va sta în locul sfânt al lui Dumnezeu, fie ca atunci
cei credincioşi să fugă în munţi; fie ca ei să-şi înalţe mintea spre culmile vieţii spirituale; fie
ca ei să pună capăt legăturilor cu oamenii morţi ai lumii. Cine a urcat în încăperile înalte ale
rugăciunii, să nu coboare din acea convorbire cerească spre grijile deşarte ale acestei lumi; iar
„cel ce va fi în ţarină”, cel ce va face lucrările lui Dumnezeu, să nu se întoarcă spre lucrările
deşarte ale oamenilor. Şi vai acelor suflete care vor purta prunc în pântec dar care nu vor avea
roade spirituale, şi vai celor hrăniţi cu lapte, dar care nu au gustat din hrana trainică a
Duhului! Rugaţi-vă, aşadar, ca sfârşitul lumii să nu vă găsească în împrejurări grele, cu inima
îngheţată şi cu spiritul încătuşat. „Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a mai fost de la
începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai
scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”, astfel încât ei să nu fie înşelaţi
ori pierduţi.
Şi atunci, dacă cineva vă va spune că Hristos a venit şi că este aici ori acolo, să nu-l
credeţi, căci vor fi hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor face semne şi minuni
pentru a-i amăgi, dacă pot, chiar şi pe cei aleşi. Şi Domnul continuă: „Iată, v-am spus de mai
înainte”. Căci, dacă vă vor spune că Hristos a venit şi este în pustie ori în vreo cetate, să nu-i
credeţi; pentru că atunci când Hristos va veni, El nu va veni pe ascuns, ci lumina Lui se va
arăta oamenilor precum lumina unui fulger de la răsărit până la apus, şi se vor aduna dinaintea
Lui toate neamurile pământului.
Îndată după strâmtorarea pe care cei credincioşi o vor suferi în acele zile de pe urmă
ale lumii, soarele şi luna se vor întuneca şi stelele vor cădea din cer. Şi atunci se va arăta pe
cer crucea, „semnul Fiului Omului”, şi „vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea
pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii
Săi, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi”.
Când vedeţi că „smochinul odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape.
Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că sfârşitul este aproape. Adevărat
grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul
vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.
„Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri (...). Şi precum a
fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea, dinainte
de potop, oamenii mâncau şi beau, se însu-rau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în
Dr. Alexandros Kalomiros
46
corabie, şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului
Omului. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa”.
„Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru!”.
XXXII. Vor veni vremuri grele
Şi atunci, unde este optimismul în privinţa zilelor de pe urmă? Când Domnul prezice
că înşelăciunea va cuprinde întregul pământ, în asemenea măsură încât până şi cei aleşi se vor
afla în primejdia de a fi amăgiţi la fiecare pas de creştini mincinoşi şi de hristoşi mincinoşi,
care se vor afla peste tot, cum putem fi optimişti în privinţa viitorului? Cum putem fi
încrezători, când Domnul prezice înmulţirea fărădelegii şi răcirea dragostei oamenilor unii
faţă de alţii?
Există, desigur, proorociri despre unirea bisericilor, despre unirea tuturor acelora care
vor veni în numele Lui şi vor amăgi pe mulţi. Dar ,yedeţi să nu vă amăgească cineva. Iată, vam
spus de mai înainte”. Unirea pe care o caută falşii creştini din vremurile noastre este una
dintre feţele cele mai pregnante ale făţărniciei, o capcană de cucernicie ipocrită de care
Domnul vrea să ne ferească, ta-cându-ne prevăzători. Dacă unitatea şi extinderea
creştinismului în lumea întreagă este destinul final al omenirii, aşa cum susţin ei, atunci de ce
le prevesteşte Hristos aleşilor Săi nenorociri în acele zile? Dacă Evanghelia va fi acceptată şi
trăită de toate neamurile pământului, atunci de ce spune Hristos că zilele sfârşitului veacului
vor fi asemenea zilelor lui Noe, când apostazia a cuprins pământul şi doar o mână de oameni
au rămas credincioşi lui Dumnezeu si au intrat în arcă, simbol al Bisericii?
Dacă zilele de pe urmă ale pământului se caracterizează prin imaginea idilică la care
visează creştinii sentimentali, „spiritualii” veacului acestuia, cum se face că Apostolul Pavel îi
scrie aceste cuvinte lui Timotei: „Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri
grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi,
clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de
desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar
tăgăduind puterea ei” (II Timotei 3, 1-5)?
Şi atunci, unde este optimismul Apostolului Pavel când scrie către tesaloniceni, care
aşteptau din clipă în clipă venirea lui Hristos? „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip;
căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă si nu se va
da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării [Antihristul], potrivnicul care se înalţă mai presus de
tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul
lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă
la voi, vă spuneam aceste lucruri?”. Şi apoi continuă despre Antihrist: „Şi atunci se va arăta
cel rară de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-1 va nimici cu
strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot telul de
puteri, şi de semne, şi de minuni mincinoas, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării,
fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le
trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut
adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, :3-5 si 8-12).
Aşadar, viitorul nu este atât de minunat cum şi-1 închipuie „fiii pierzării”, cei care „nau
primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască”. Se va caracteriza prin lepădarea de
credinţă, cea mai cumplită abatere pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Căci nu va fi o
renegare limpede şi făţişă a lui Dumnezeu, ci o ipocrizie, o falsificare a credinţei şi a
adevărului.
Oare Părinţii pustiei şi ceata cea mare a Sfinţilor Bisericii noastre nu au proorocit
aceleaşi lucruri despre zilele din urmă? Iată o discuţie între un discipol şi părintele lui
spiritual, luată din Evergetinos (ediţia din 1958, vol. H, p. 114):
Împotriva falsei uniri bisericeşti
47
Şi fratele i-a spus: „Si atunci? Au să se schimbe obiceiurile si Tradiţia
creştinilor şi n-au să mai fie preoţi în Biserică, dacă se vor întâmpla astfel de
lucruri?”. Iar bătrânul a zis: „În acele vremuri, iubirea multora se va răci şi vor fi
multe nenorociri: revărsări de popoare şi mişcări de naţii, lepădare de credinţă a
regilor, număr mare de preoţi, neglijenţă a monahilor; si vor fi egumeni care vor
nesocoti mântuirea lor şi a turmei lor; toţi vor fi râvnitori de petreceri, arţăgoşi,
delăsători de rugăciune, dornici să ucidă, gata să osândească vieţile şi învăţăturile
strămoşilor lor, pe care nu-i vor imita şi nici nu le vor da ascultare, ci mai degrabă îi
vor ponegri; nu vor fi ocrotiţi cei săraci, văduvele vor fi asuprite; necredinţa va
pătrunde în oameni, desfrânarea, ura, duşmănia, pizma, patima întrecerilor, hoţia,
beţia”. Iar fratele a spus: „Şi atunci ce rămâne de făcut în acele vremuri şi în acei
ani?”. Iar bătrânul a răspuns: „Copile, în asemenea zile, cel care se poate mântui,
să-şi mântuiască propriul suflet, şi va fi slăvit în împărăţia cerurilor”.
Din aceste profeţii, care s-au şi împlinit în mare parte, putem deduce cu uşurinţă
încotro se îndreaptă omenirea. Viitorul ei este o decădere spirituală fără precedent, în care
dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni se va fi răcit, şi în care oamenii vor fi devenit în
cel mai mare grad agnostici, pizmaşi, lăudăroşi, hulitori, iubitori de plăceri desfrânate.
Această decădere spirituală nu se va arăta însă făţiş, cu întreagă hidoşenia ei, ci va fi
ascunsă sub o surprinzătoare înfăţişare de religiozitate. Oamenii aceştia, cu multele lor
ulceraţii spirituale, vor avea o înfăţişare pioasă. Vor fi mulţi care vor propovădui în numele lui
Hristos şi-i vor amăgi cu falsa lor cucernicie şi evlavie pe „fiii pierzării”, pe toţi aceia care nu
au în inimă dragostea pentru adevăr, spre a-i putea deosebi pe lupii în veşminte de oi. Şi, mai
mult decât atât, hristoşii mincinoşi şi proorocii mincinoşi din zilele de pe urmă îşi vor însoţi
mesajul cu semne şi minuni mari, pe care le vor înfăptui prin puterea Satanei (spiritualism,
magie, fachirism etc.).
În cele din urmă, când credinţa marilor mase ale umanităţii va fi fost spulberată de
aceşti prooroci mincinoşi şi când sufletele lor vor fi pregătite, atunci se va arăta cel pe care 1-
au aşteptat şi pe care încă îl aşteaptă încă evreii; este cel căruia omenirea îi pregăteşte de
veacuri calea, cel care va deveni simbolul şi dumnezeul întregului neam pierdut al celor din
urmă oameni, „omul nelegiuirii” – marele păcat satanic al spiritului -, „fiul pierzării,
potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu”. Acela se va aşeza în
templul lui Dumnezeu, dân-du-se pe sine drept dumnezeu, şi, cu puteri cumplite, cu semne şi
cu minuni, pe care le va înfăptui prin puterea Satanei, va convinge minţile întunecate şi
mărginite ale oamenilor că el e dumnezeu şi nimeni altul.
Va face din unirea pe care o doresc sentimentalii o realitate. Dinaintea tronului său se
vor pleca oameni din toate mişcările religioase şi spirituale, închinându-i-se ca fraţi. Va uni
toate neamurile pământului sub sceptrul său, întrucât „i s-a dat stăpânire peste toată seminţia
şi poporul si limba şi neamul. Şi i se vor închina lui toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror
nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat”
(Apocalipsa, 13, 7-8).
Pentru unii, această previziune a unui stat universal şi a unei religii universale este
ceva foarte plăcut. Tot aşa este şi cu cei care doresc unirea bisericilor şi cărora nu le pasă de
adevăr. Pentru aceştia din urmă, subiectele dogmatice sunt „bizantinisme” inutile, însă, „de
aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiţi
toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea”.
XXXIII. Noul Ierusalim
În acea societate a lui Antihrist, puţinii care vor rămâne creştini ortodocşi autentici vor
fi pricină de scandal, unică disonanţă în toată acea armonie diabolică. Pentru ei, aceste zile
Dr. Alexandros Kalomiros
48
vor fi zile de mari nenorociri: „Şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu”. Va fi o
nouă perioadă a martiriului, un martiriu mai mult al sufletului decât al trupului, în acel stat
întins, universal, creştinii ortodocşi vor fi proscrişii societăţii. „Şi i s-a dat ei să insufle duh
chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina
chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, pe cei bogaţi şi pe cei săraci,
pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau
numărul numelui fiarei” (Apocalipsa 13, 15-17). Da, „atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi
vă vor ucide”. „Fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui este
scurt” (Apocalipsa 12, 12). Cumplită va fi prigoana, „dar cine va îndura până la capăt, acela
se va mântui”. Şi „pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.” Pentru că „îndată după
strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei... şi puterile
cerului se vor zgudui... şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu
slavă multă”.
Necredincioşii n-au decât să râdă de noi şi să ne compătimească. Creştinii nu trăiesc
pentru lumea aceasta. Ei nu au acceptat niciodată ca această lume a surghiunului să fie patria
lor, nici nu şi-au dorit s-o înfrumuseţeze de parcă ar urma să trăiască în ea pentru totdeauna.
Ei trăiesc pe acest pământ cu un dor, dorul de paradisul pe care 1-au pierdut, dorul de patria
lor de sus. Cu toate că s-au născut pe acest pământ, patria trăieşte în inimile lor şi la fiecare
pas ei o aud chemându-i. Ei tânjesc după acea clipă, clipa trâmbiţei, clipa în care vor sta în
faţa „ochiului senin” al Domnului lor, clipa în care El îi va privi cu bucurie.
Creştinii sunt străini în această lume (Sf. Macarie Egipteanul). Ei sunt înstrăinaţi,
dispreţuiţi, au inima spăşită şi mintea îndurerată şi trăiesc într-o manieră diferită de ceilalţi
oameni (Sf. Isaac Sirul). Sunt asemenea unor oameni care-şi ţin sângele în mâini, care nu au
încredere în ei înşişi şi nici nu cred că ar fi ceva, ci sunt dispreţuiţi si respinşi mai mult decât
toţi ceilalţi oameni (Sf. Macarie Egipteanul).
Spuneţi că religia noastră este un opiu? Aveţi dreptate. Pentru voi, care nu aţi simţit
prezenţa lui Dumnezeu, a căror inimă nu a săltat din pricina şoaptelor harului ceresc, ai căror
ochi nu au vărsat niciodată lacrimi de iubire stanţă şi sfintitoare, pentru voi care nu aţi văzut
niciodată nimic dincolo de orizontul acestui pământ, este firesc ca religia noastră, care neagă
lumea, să pară un opiu. într-adevăr, „dacă Hristos nu ar fi înviat, am fi cei mai nenorociţi
dintre toţi oamenii”. Dar Hristos a înviat, şi fiecare suflet înviat a trăit această înviere. Este
firesc ca unii care nu au trăit această înviere să râdă de creştinii cei adevăraţi.
De multe ori, creştini cu o raţiune incontestabilă au arătat lumii cât sunt de ridicoli cei
care le ridiculizează credinţa. I-a împiedicat raţiunea să creadă? Pâcla mlaştinii din inima
necredincioşilor nu le îngăduie să vadă. Singură, raţiunea nu l-a ajutat niciodată pe om să înţeleagă
ceva până la capăt. Aşa că n-au decât să râdă! Râsul lor aduce sufletele credincioase mai
aproape de Domnul.
Aşadar, vă dăm voie să raderi. Dar nu vă dăm voie să modificaţi Evanghelia, să ne
denaturaţi religia şi s-o supuneţi scopurilor voastre. Nu vă vom permite niciodată să atribuiţi
religiei noastre utilitate lumească. „Evangheliile nu vorbesc despre lucruri pământeşti, ci
despre lucruri cereşti, învăţându-ne o viaţă nouă şi o altă formă de guvernare, bogăţii noi şi
sărăcie, libertate tară precedent şi robie, un alt fel de viaţă şi de moarte, o lume diferită şi
esenţial alta - nu asemenea lui Platon, care a născocit acea Republică ridicolă a lui, nu
asemenea lui Zeno şi altor politicieni, filozofi şi legislatori. Căci toti aceştia au avut
următoarea trăsătură comună: ei au dezvăluit că duhul cel rău le inspira în taină sufletele.
Propria noastră conştiinţă, împotrivindu-se, dovedeşte că toate ideile lor erau sfaturi demonice
şi că toate învăţăturile lor erau potrivnice firii” (Sf. Ioan Hrisostom, Predica I despre
Evanghelia după Matei).
Aşadar, creştinismul nu pregăteşte vreo împărăţie pământească, vreo cetate adaptată
acestei lumi. Nu are nimic în comun cu civilizaţiile şi cu sistemele lumeşti. Nu are nimic în
comun cu cezarii şi cu cezaro-papiştii. Toate lucrurile după care tânjesc oamenii din lume sunt
Împotriva falsei uniri bisericeşti
49
deşarte. Creştinul gândeşte, trăieşte şi se mişcă într-o lume nouă şi neprihănită, alta decât cea
de aici şi de acum.
Cei care vor să unească aşa-numitele biserici creştine nu cred în Biserică, nu cred în
religia lui Hristos. Ei doar se folosesc în mod perfid de ea. O folosesc pentru propriile lor
scopuri. Ţelul lor este cetatea pământească, ţel căruia vor să-i supună pe toti oamenii, cu
credinţa lor cu tot.
De fapt, nici nu se pune problema unirii creştinilor. Adevăraţii creştini au fost, sunt şi
vor fi întotdeauna uniţi. Ei au fost, sunt şi vor fi o singură turmă cu un singur Păstor. Oamenii,
indiferent de numele lor ori de religia căreia îi aparţin, au un singur destin: de a găsi Biserica
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos şi de a ajunge să bea din apa „care dă
viaţă veşnică”. Biserica este una. Oamenii sunt mulţi şi doar câţiva sunt fiii ei.
Cetatea hărăzită prietenilor lui Dumnezeu nu are nimic din această lume. Este veşnică,
nu este făcută de mână omenească, este existenţa unui alt pământ, a unei alte lumi: „Şi am
văzut cer nou şi pământ nou... Şi am văzut cetatea stanţă, Noul Ierusalim, pogorându-se din
cer de la Dumnezeu... Şi am auzit, din tron, o voce puternică care zicea: Iată, cortul lui
Dumnezeu este cu oamenii, şi El va sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi însuşi Dumnezeu
va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici
strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată,
noi le facem pe toate... Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi
da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii... Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile
Lor. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru
că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împăraţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 21, 22).
Amin.
Dr. Alexandros Kalomiros
50
Împotriva falsei uniri bisericeşti
51
Cuprins
Lămurire editorială ....................................................................................................... 3
Prolog ............................................................................................................................ 5
CAPITOLUL ÎNTÂI ..................................................................................................... 8
I. Pace făă adevăr .......................................................................................................... 8
II. Dezbinarea nu a existat ............................................................................................. 9
III. Ofertă, nu discuţie .................................................................................................... 10
IV. Mântuire din lume ................................................................................................... 11
V. Antihristul ................................................................................................................. 12
VI. Taina fărădelegii ...................................................................................................... 13
VII. Unirea religiilor ..................................................................................................... 14
VIII. O privire în trecut .................................................................................................. 15
IX. Problema vechiului calendar .................................................................................... 16
X. Destrămarea ............................................................................................................... 18
XI. Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu ............................................................................. 19
XII. Criteriul infailibil ..................................................................................................... 19
XIII. Scunsă, dar vie ....................................................................................................... 20
XIV. Arca ........................................................................................................................ 21
XV. Măştile ..................................................................................................................... 22
CAPITOLUL AL DOILEA ............................................................................................ 24
XVI. Idolatria contemporană .......................................................................................... 24
XVII. Având crucea drept stindard ................................................................................. 26
XVIII. Modalitatea de cunoaştere ................................................................................... 26
XIX. Şcoala Apusului ..................................................................................................... 28
XX. Taine cumplite ......................................................................................................... 29
XXI. Lumina ................................................................................................................... 30
XXII. Mântuirea .............................................................................................................. 31
XXIII. O mare prăpastie .................................................................................................. 32
XXIV. Îndepărtarea ......................................................................................................... 34
XXV. Vârful turnului ....................................................................................................... 35
XXVI. Civilizaţia ............................................................................................................. 35
XXVII. Calea cea grea .................................................................................................... 36
CAPITOLUL AL TREILEA ........................................................................................... 37
XXVIII. Ecleziologia ....................................................................................................... 37
XXIX. Pseudo-episcopi .................................................................................................. 40
XXX. La sfârşitul veacurilor ........................................................................................... 41
XXXI. Semnul venirii...................................................................................................... 43
XXXII. Vor veni vremuri grele ........................................................................................ 46
XXXIII. Noul Ierusalim ................................................................................................... 47

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu