Episcop Nicolae Velimirovici Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi - scrisori misionare -

- scrisori misionare -
Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Pârinte Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Bucureşti, 2002, la editura Sofia
Ediţie electronică
APOLOGETICUM
2005
Episcop Nicolae Velimirovici
2
Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.
Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate creştină ortodoxă. Ea poate fi
utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.
Scanare : Corina
Corectură şi tehnoredactare : Apologeticum
Digitalizare pdf : Apologeticum
Rugaţi-vă pentru cei ce s-au ostenit
să vă ofere aceste scrieri,
ca Dumnezeul milei să-i miluiască pe ei şi pe voi.
Traducerea a fost făcută după originalul din limba sârbă: Sveti Vladika Nikolai Velimirovici,
Misionarska Pisma, Beograd, 1998.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NICOLAE VELIMIROVICI, episcop
Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare/
episcop Nicolae Velimirovici; trad.: Adrian Tănăsescu-Vlas. - Bucureşti; Editura Sophia-
Press, 2002
ISBN 973-85654-2-1
I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)
© 2005 APOLOGETICUM.
http://apologeticum.net
http://www.angelfire.com/space2/carti/
apologeticum2003@yahoo.com
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
3
Scrisoarea 1
UNUI MUNCITOR CARE ÎNTREABĂ:
„CE ESTE VIAŢA DUHOVNICEASCĂ?”
Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie.
Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer - din
aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de
minunat, că nu se poate arăta nici descrie - şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă;
este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.
Ce este, atunci, viaţa? Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu explică limpede acest lucru pe
cea dintâi filă a sa: Şi a zidit Domnul Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ, şi a suflat în
faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu.
Oare ştii bine ce înseamnă cuvintele „mijlocit” şi „nemijlocit”? Ei bine, din pământ a
zidit Dumnezeu, în chip mijlocit, trupul, iar nemijlocit, de la Sine, a suflat în el duh de viaţă.
Astfel, omul a devenit suflet viu. Şi astfel, omul este în aparenţă materie - însă materie cu duh
de viaţă în sine, duh care este nemijlocit de la Făcătorul.
Prin acest duh de viaţă, omul ţine legătura cu însuşi Făcătorul său şi cu toată lumina
duhovnicească cerească ce e în jurul Făcătorului. O flăcăruie, ce seamănă cu veşnica flacără a
Dumnezeirii. Deşi cu trupul ne târâm pe pământ printre insecte, prin această flăcăruie suntem
legaţi cu cele mai înalte ceruri şi cu veşnicia.
Sufletul trăieşte în trup, primind necontenit sprijin şi viaţă de la acest duh de viaţă
dumnezeiesc, care şi este viaţa omului.
Vorbind la modul practic: viaţa duhovnicească este necontenita noastră osteneală de a
ne învrednici acestui duh dumnezeiesc din noi. De ce să ne ostenim a ne învrednici? Fiindcă
Făcătorul ni l-a dăruit de la Sine. Nimeni dintre noi nu l-a cumpărat, nici nu l-a plătit, ci
Dragostea veşnică ni l-a dăruit, într-adevăr, darul nu se plăteşte cu nimic. De asta-i darul dar.
Însă cel ce primeşte darul, şi încă unul aşa de preţios cum este viaţa, poate măcar să se arate
vrednic de acest dar.
Cum să-I răspundem lui Dumnezeu cu dragoste pentru dragoste, şi cum să ne arătăm
vrednici de acest dar dumnezeiesc? Pentru aceasta există o mare ştiinţă, care se cheamă ştiinţa
duhovnicească. Aceasta este ştiinţa mai presus de toate celelalte ştiinţe, aşa cum duhul de
viaţă al lui Dumnezeu este mai presus de toate făpturile. Această ştiinţă nu este de la om
trupesc, ci de la însuşi Sfântul Duh al lui Dumnezeu, însuşi Dăruitorul celui mai de preţ dar ia
învăţat pe oameni cum să se învrednicească de acest dar. Dacă doreşti să pătrunzi această
luminoasă şi dulce ştiinţă, binecuvântată fie dorinţa ta.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 2-a
UNUI OM CARE SPUNE CĂ ARE CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU,
ÎNSĂ NU I SE ROAGĂ
Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi.
Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune.
Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea
nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare.
Episcop Nicolae Velimirovici
4
Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea
la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea, şi
inima, şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin
puterea ei, către Dumnezeu.
Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai
înainte de rugăciunea voastră, şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte,
îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să
ne rugăm Lui.
Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi
părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă
părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi,
blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima
omenească?
Am citit că un oarecare călător s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă
muncitorii ţineau o întrunire.
Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune - iar unul dintre
ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru.
Păi, se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit.
Călătorul tăcu şi aşteptă.
Pe cine aştepţi? - îl întrebă muncitorul.
Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum.
Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt.
Călătorul dădu din cap şi îi răspunse:
Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi?
Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţă slabă,
îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplăti
însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei
dobândi o viaţă nouă.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!
Scrisoarea a 3-a
UNEI FEMEI CULTIVATE
PE CARE LUMEA O BATJOCOREŞTE
FIINDCĂ MERGE LA BISERICĂ
La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul
tău să fie lipsit de răutate. Neştiinţei i se potriveşte batjocura, iar cunoaşterii, zâmbetul. Prin
zeflemeaua lor, ei fac să crească preţul rugăciunii tale înaintea Veşnicului Judecător: fiindcă
lui Dumnezeu cea mai dragă îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgeţile
răutăţii, urii, ticăloşiei şi batjocurii. Toate săgeţile acestea sunt boante la vârf şi ascuţite la
coadă, aşa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înşişi săgetătorilor.
Soţia împăratului David, Mihala, şi-a bătut joc de o rugăciune însufleţită a bărbatului
ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David. Drept aceea,
Cel Preaînalt a pedepsit-o pe Mihala, şi Mihala, fiica lui Saul, nu a avut copii până la
moartea sa. Cine urmăreşte cu luare-aminte destinele şi întâmplările omeneşti, acela se poate
încredinţa că şi în zilele noastre Dumnezeu pedepseşte cu asprime pe cei ce îşi bat joc de
lucrurile sfinte.
Iar tu să spui batjocoritorilor tăi - asta dacă socoţi că vreun cuvânt este pentru ei leac
mai tare decât tăcerea -, să le spui: „Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
5
fiecare zi vă rugaţi de negustori şi de judecători şi de poliţişti ba pentru una, ba pentru alta? Şi
atunci, de ce vă bateţi joc de mine când mă rog Veşnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai
caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru
să te închini prafului decât Făcătorului de viaţă şi Domnului?
Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduieşte în om. Cine îşi pune
nădejdea într-un om muritor, într-o băşică vremelnică de spumă, şi nu şi-o pune în Dumnezeu
Atotţiitorul, este - e limpede - blestemat. Şi acest blestem asupra lui şi asupra casei lui poate fi
confirmat de experienţa vieţii de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este şi omul care
se roagă numai omului, şi nu se roagă Celui ce ţine toate şi poate toate. Însă - ia seama! -
uneori tăcerea e mai folositoare şi decât vorbele acestea.
Prima batjocură tulbură sufletul rugător. Tu, însă, i-ai supravieţuit deja, şi de la
rugăciune nu ai încetat - iar batjocura repetată e un imbold. Şi tu, îmi spui, ai făcut experienţa
acestui lucru. Acum, într-un anume fel Dumnezeu ţi-e mai apropiat, şi biserica mai dragă, şi
rugăciunea mai dulce. Să ştii că va veni vremea când batjocura aceasta va înceta, iar în locul
ei vor veni încuviinţarea şi admiraţia şi lauda - şi atunci, sufletul tău va fi într-o primejdie mai
mare decât acum. Acum te înveţi cu smerenia, iar atunci vei fi luptată de trufie. Aceasta însă
este altă problemă, altă ispită.
Să ştii că cei ce ne chinuie prin batjocură, tocmai aceştia sunt vrăjmaşii noştri. Şi la ei
s-a gândit Domnul când a poruncit: iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Ei ne fac binele neştiind ce fac.
Amărându-ne şi strâmtorându-ne, ei aprind în noi torţa înflăcărării dumnezeieşti. Bârfindu-ne
pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcândune
pământul supărător, ei ne fac cerul drag. Gerul şi vântul nu vor binele copăcelului, însă şi
fără să vrea îi aduc binele. Aşa şi vrăjmaşii tăi, ţie.
Drept aceea, iartă-le lor, şi binecuvântează-i, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, şi -
ceea ce e culmea a toate - iubeşte-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu.
Dar dacă sufletul tău nu va răbda acest nimicnic şuierat de şarpe al prafului pământesc
şi se va ruşina de Hristos, atunci vor râde de tine nu numai oamenii, ci şi dracii.
Mergi cât mai des în casele plângerii1. Mergi cât mai des şi în cimitir. Gândeşte-te la
crucea lui Hristos şi sărut-o cât mai des. Şi la sfârşitul vieţii să te gândeşti. Toate acestea te
vor ajuta să te întăreşti în aşezarea rugătoare a fiinţei tale şi să ajungi la biruinţă desăvârşită.
Pace şi milă de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 4-a
UNUI TEOLOG CARE SE PLÂNGE
DE NECREDINŢA UNOR OAMENI
Sunt multe adevăruri amare în scrisoarea ta. Departe de noi, însă, deznădejdea.
Deznădejdea e zestrea morţii, pe care necredincioşii o primesc cununându-se cu moartea.
Au fost şi vremuri grele pentru Biserica lui Hristos, însă nici luptătorii nu s-au plecat,
nici lupta nu a fost pierdută. Numai să citeşti la Sfântul Vasile cel Mare imaginea stării de
atunci din Biserică şi din lume, imagine neagră ca o noapte neagră pe o mare înviforată. Părea
că e aproape sfârşitul lumii şi că Judecata de Apoi este pe cale să vină; dar iată că de atunci au
trecut în zbor vreo şaisprezece veacuri. Credinţa lui Hristos nu doar că nu s-a stins, ci a
cuprins tot globul pământesc şi a luminat toate marginile lumii. Şi cu toate că nu le-a luminat
pe toate deopotrivă, razele ei au ajuns totuşi pretutindeni fie de-a dreptul, fie pieziş.
Acum câteva zile a fost la mine profesorul Manning din New York. Suflet bogat, plin
de cunoaştere pământească şi totodată plin de credinţă. L-am întrebat despre credinţa la
1 Vezi cartea Eclesiastului, 7, 5 (n. tr.).
Episcop Nicolae Velimirovici
6
studenţii americani.
Eu - zice - ştiu că credinţa lui Hristos e o putere nebiruită. Precum mercurul în
barometru, această putere se ridică şi se coboară, însă nu se împuţinează. Oamenii superficiali
şi neştiutori se înşeală crunt atunci când proorocesc pieirea creştinismului. Cu o sută de ani în
urmă, când ştiinţele naturii începuseră să ia mare avânt, în universitatea P. s-au înscris numai
cinci studenţi la facultatea de teologie. Numai cinci, auziţi? Şi când s-au înscris aceştia cinci,
ceilalţi studenţi râdeau de ei, zicând: „Voi nu vedeţi că s-a terminat cu credinţa?” Iar acum,
după o sută de ani, în aceeaşi universitate la ştiinţe teologice sunt înscrişi câteva sute de
studenţi.
Uite ce zice un american despre americani. Iar tu, sârbule, uită-te câte sute de teologi
sunt doar în facultatea voastră de teologie! Peste două sute. Oare necredinţa, sau credinţa
celor două sute de taţi şi două sute de mame ale voastre v-au adus în şcoala duhovnicească?
Credinţa, fără îndoială.
Iar faptul că unii dintre creştini au căzut din credinţă, pentru cine e o nefericire afară
numai pentru ei înşişi? Oare necredinţa lor va face netrebnică credinţa lui Dumnezeu? Aşa
întreba eroicul apostol al lui Hristos în cele dintâi zile ale istoriei noastre, care acum a împlinit
nouăsprezece veacuri. Aceste numeroase veacuri au dat dreptate perspectivei lui luminoase
asupra viitorului, însuşeşte-ţi şi tu această luminoasă perspectivă apostolică asupra viitorului
creştinismului, încearcă să scrii despre Biserică o lucrare cu titlul: „Carul triumfal al lui
Hristos”.
Durerea ta pentru necredinţa unora arată dragostea ta faţă de Hristos. Ştii şi tu că
durerea este una din expresiile cele mai des întâlnite ale dragostei.
Să te păzeşti bine, însă, ca nu cumva să îi urăşti pe cei care nu cred. Acest lucru ar fi
pentru tine vătămător, iar pentru ei, nefolositor. Tu să te uiţi la ei cu compătimire, ca la nişte
călători care au fost atacaţi la drumul mare de tâlhari ascunşi şi au fost jefuiţi. Să îi compătimeşti
precum compătimeşti săracii de pe stradă.
Şi să te rogi lui Dumnezeu pentru ei. Vei fi misionar. Prima regulă a misionarismului
să îţi fie: trebuie să te rogi lui Dumnezeu pentru cei căzuţi din credinţă.
Harul lui Dumnezeu să fie cu tine!
Scrisoarea a 5-a
UNEI MAME CARE NU A PUTUT
SĂ AFLE MORMÂNTUL FIULUI
CĂZUT ÎN LUPTĂ
L-ai căutat, zici, prin toate cimitirele militare. Ai mers de la Zlatibor până la Corfu,
până la Salonic. Te-ai suit la Kaimakcealan, la Macikov Kamen. Te-ai coborât în valea
morţilor. De fiecare dată când ai aflat de un cimitir militar, te-ai grăbit să te duci acolo. Te-ai
rugat să ţi se citească listele celor înmormântaţi colo şi colo. Ai silabisit şi numele de pe cruci.
Nimic şi nimic.
Nu te întrista, mamă dragă, întristarea mare e păcătoasă. Al lui Dumnezeu este
pământul şi toate câte sunt într-însul. Oriunde ar fi mormântul fiului tău, e pe pământul lui
Dumnezeu. Când atingi pământul negru dinaintea pragului casei, ai atins o margine a
mormântului fiului tău. Iar ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu umblă pe pământ şi vede pe cei
morţi la fel ca pe cei vii. Dacă fiul tău s-a ascuns de tine, de Dumnezeu nu s-a ascuns, însuşi
Dumnezeu l-a ascuns de tine ca să cureţe prin întristare inima ta şi să îţi pregătească o surpriză
plină de bucurie: întâlnirea plină de bucurie cu fiul tău în veşnicele Lui curţi.
Nu se cunosc mormintele multor oameni mari şi sfinţi. Necunoscut a rămas mormântul
proorocului Moise, şi mormintele multor apostoli şi mucenici ai lui Hristos, şi mormintele
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
7
multor pustnici şi nevoitori. Numele lor sunt cu litere roşii în calendar. Slăvim pomenirea lor,
le zidim biserici, le înălţăm rugăciuni; dar de mormintele lor nu ştim. Deci, nu se cade să te
întristezi că şi mormântul fiului tău va rămâne ştiut numai de Ochiul atot-văzător, la fel ca
mormintele atâtor sfinţi şi sfinte.
Unei mame din Debar i-a fost îngropat fiul ostaş în pământ depărtat. Din pricina
bătrâneţii, ea nu putea să meargă la mormânt - şi a găsit bătrâna un mijloc ca să facă parastas,
dar nu la mormântul fiului ei. În fiecare sâmbătă, ea mergea la cimitirul militar din Debar.
Acolo zac ostaşi morţi, ale căror necăjite mame vin la mormintele lor. Şi la aceste morminte
ea aprinde lumânări şi spune în şoaptă rugăciuni. Şi îi roagă pe preoţi să facă parastas şi să
pomenească numele scris pe cruce, şi totodată numele lui Atanas al ei.
Şi tu poţi face aşa. Şi durerea ta se va alina.
Şi mai însemnat este însă faptul că trebuie să te gândeşti la sufletul copilului tău mai
degrabă decât la mormântul lui. Iată, sufletul lui nu este în nici un mormânt de pe pământ. El
este mai aproape de tine ca de mormânt. A fost o altă mamă care în vremea războiului a mers
pe câmpul de luptă la mormântul fiului. Mormântul era pe linia frontului, şi n-au lăsat-o. S-a
întors nemângâiată la casa ei. Deodată, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a arătat fiul ei
în odaie. Mama a sărit şi a strigat:
Unde eşti, fiul meu?
Am mers împreună cu tine, mamă - şi s-a întors.
Şi i-a mai spus că îi e bine şi că ea trebuie să înceteze cu plânsul.
Încetează şi tu cu plânsul şi începe să faci milostenie pentru odihna sufletului fiului
tău. Ai înmuiat destul cu lacrimi pământul inimii, acum e vremea să-l laşi să rodească - iar
rodul cel mai scump care odrăsleşte din lacrimi este rugăciunea, milostenia şi încredinţarea în
voia lui Dumnezeu. Rugăciunea să-ţi fie una din scândurile crucii, iar milostenia, cealaltă. Din
ele să faci cruce fiului tău. Rugăciunea se ridică la înălţime, iar milostenia se întinde în
lărgime. Şi blânda încredinţare în voia lui Dumnezeu să-ţi fie precum cuiele în care se prind
scândurile crucii.
Să nu desparţi rugăciunea de milostenie - şi mângâierea cea bună se va lăsa pe inima
ta lin, ca rouă pe iarba însetată.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!
Scrisoarea a 6-a
UNUI COMERCIANT AFLAT ÎN SUFERINŢĂ,
PE CARE TOŢI L-AU PĂRĂSIT
Îmi scrii că eşti pierdut. Prietenii te-au părăsit. Unii îşi întorc capul când te văd, alţii
râd de tine. Numai credinţa în Dumnezeu te ţine să nu înnebuneşti ori să îţi faci ceva rău. Aşa
îmi scrii.
E pierdută averea, nu eşti pierdut tu. E pierdut comerciantul: asta nu înseamnă
deocamdată că e pierdut omul. Bogăţia nu s-a născut cu tine; s-a lipit de tine pe calea vieţii; la
sfârşitul vieţii ea trebuie să se dezlipească de oricine. Ea s-a dezlipit de tine, însă, mai înainte
de sfârşitul vieţii tale, şi acest lucru te amărăşte - dar el tocmai că multora le-a slujit spre cea
mai mare fericire: fiindcă dezlipindu-se de bogăţia putredă a pământului, au avut mai multă
vreme să îşi îmbogăţească sufletul cu Dumnezeu. Iar pentru cei ce leapădă povara bogăţiei
tocmai în ceasul când leapădă şi povara trupului, poate să fie prea târziu pentru tot şi să fie
totul pierdut.
Ai muncit cinstit, îmi scrii. Păi, cinstei i s-a făgăduit răsplată veşnică, nu vremelnică.
Din munca cinstită omul se poate îmbogăţi, poate şi sărăci; dar precum bogăţia nu-l face pe
cel cinstit mai om, nici sărăcia nu-l face mai puţin om. Cine gândeşte altfel nu trăieşte în era
Episcop Nicolae Velimirovici
8
creştină, ci în cea veche, păgână, în care valoarea omului se măsura pe cântar cu greutăţi de
aur. De asta S-a şi dat Hristos să fie răstignit pe Golgota: ca să desfiinţeze dintre oameni acest
etalon barbar şi să-l înlocuiască prin altul, duhovnicesc şi moral.
După etalonul lui Hristos, ceea ce face valoarea trainică în om nu afluează din bogăţie,
nici nu refluează din sărăcie, ci din dragostea mai puternică sau mai slabă faţă de legea lui
Dumnezeu depind fluxul şi refluxul acestei valori trainice, care nu se pogoară în mormânt
împreună cu trupul.
Iar cât priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc
capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă
mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe
cruce, unde erau cei ce voiau mai înainte să-L facă împărat? Şi cei care strigau: „Osana!”?
Nici unul, nicăieri. Sub cruce stăteau numai nepăsătorii şi batjocoritorii. Caporalii romani
căscau a plictiseală, iar câinii evreieşti lătrau cu bucurie răutăcioasă. Şi sub crucea ta stă fie
căscatul nepăsător, fie lătratul răutăcios. Fii bucuros că picătura amărăciunii tale seamănă cu
marea amărăciunii Domnului răstignit.
E bine că ţii credinţa în Dumnezeu. Şi ea te va ţine în aceste zile grele, care vor trece
precum pâcla. Iată, un om ţine în mână un baston, iar bastonul îl ţine pe el când are de urcat
coasta. Unii oameni poartă bastonul de podoabă, alţii, ca să le fie de ajutor în drumuri grele.
Credinţa în Dumnezeu îl şi împodobeşte pe om, îl şi ajută. Câtă vreme ai fost avut, o ţineai
mai mult ca pe o podoabă; acum ţi-a devenit o cârjă de care nu te poţi lipsi. Ea are faţă mai
luminoasă când slujeşte şi ajută decât când numai împodobeşte.
Să nu înnebuneşti, zici. Nu te teme: puţini au înnebunit de sărăcie, iar mulţi, foarte
mulţi, de bogăţie.
Să nu îţi faci ceva rău, scrii. La sinucidere te gândeşti? Dar ea este banchetul
diavolului. Sinuciderea înseamnă să nu mergi după voia lui Dumnezeu, nici după voia ta, ci
după voia Satanei. O funie de gât - şi viaţa veşnică e pierdută. Şi într-adevăr, în neaşteptata şi
neprielnica întorsătură din viaţa ta nimic nu-l poate ţine pe om afară de credinţa vie în Viul
Dumnezeu, Care dă şi ia, şi ia şi dă, punând la încercare prin aceasta credinţa noastră şi
dragostea noastră.
Necredincioşii se coboară împreună cu Iuda la pârâu2 ca să se spânzure, iar sufletele
cu credinţă vitejească se urcă pe Golgota să bea paharul pătimirii - şi învie.
Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!
Scrisoarea a 7-a
UNEI FETE CARE NU POATE
SĂ SE HOTĂRASCĂ ÎNTRE CĂSĂTORIE ŞI MĂNĂSTIRE
Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire.
Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici
sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale
vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat.
Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra.
Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci
înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va
duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va
îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea
Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.
2 Este probabil vorba de pârâul Kedron, aflat între Ierusalim si Muntele Măslinilor (vezi Ioan 18, 1).
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
9
Dragostea mare de Dumnezeu nu suferă lumea, nu iubeşte tovărăşia, caută
însingurarea. Această dragoste a mânat mii de suflete să se depărteze de la calea cea largă a
lumii în adâncul pustiei. Ca să se vadă singuri cu Domnul lor iubit. Ca să aibă întâlnire de
taină cu Făcătorul lor, Care este întreg dragoste, şi după nume şi după fiinţă. Dar, mai înainte
de toate, ca să se învrednicească de această vedere şi de această întâlnire. Monahii şi
monahiile iau asupră-le şi postirea şi osteneala şi înjosirea şi privegherea şi sărăcia şi
ascultarea şi toate celelalte făgăduinţe numai şi numai pentru a se învrednici de această
întâlnire cu Domnul lor. Iar pe această cale strâmtă sufletul se învredniceşte de această
întâlnire atunci când se slobozeşte, se curăţeşte şi se împodobeşte. De ce are a se slobozi
sufletul însingurat? De toate legăturile şi împătimirile pământeşti. De ce are a se curaţi? De
toate aşa-numitele dragoste trupeşti şi pământeşti, de dragostea faţă de trup, faţă de rude şi
prieteni, faţă de satul sau oraşul său, faţă de avere, îmbrăcăminte, hrană, podoabă ş.a.m.d. Prin
ce are a se împodobi sufletul? Numai şi numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde în sine
toate celelalte podoabe, tot mărgăritarul credinţei, tot argintul nădejdii şi toate pietrele scumpe
ale tuturor celorlalte virtuţi. Trupul uscat de postiri al monahului slujeşte drept acoperământ
tocit şi uşor al acestei nemăsurate bunătăţi cereşti.
Îţi scriu aşa nu ca să te atrag la viaţa monahală, ci ca să te abat de la ea: căci dacă te
vei depărta de lume cu duh şovăitor, năzuinţa după lume se va întări în tine şi va pune, mă
tem, stăpânire pe tine. Şi vei fi cu trupul în mănăstire, dar cu duhul în lume. Iar lumea chinuie
mai mult în oglinda sufletului decât în realitatea ei nemijlocită.
Mulţumeşte lui Dumnezeu că pe lângă calea strâmtă a călugăriei a mai arătat şi o altă
cale, ceva mai largă, spre mântuire şi viaţa veşnică. Şi mergi, fiică, pe această cale mai largă,
care răspunde mai bine înclinării tale. Mergi pe această cale, însă cu frică de Dumnezeu şi cu
încredere deplină în Dumnezeu; fiindcă, să ştii, şi această cale mai uşoară e de neîndurat fără
Dumnezeu.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine!
Scrisoarea a 8-a
PREOTULUI KARAN,
DESPRE CRIZA MONDIALĂ
Mă întrebi, omule al lui Dumnezeu, de unde vine criza actuală şi ce înseamnă ea.
Cine sunt eu ca să mă întrebi despre o taină atât de însemnată? „Vorbeşte când ai ceva
mai bun decât tăcerea”, spune sfântul Grigorie Teologul. Şi deşi socot că tăcerea este acum
mai bună decât orice vorbire, totuşi, din dragoste faţă de tine, îţi voi înfăţişa ceea ce cred eu
despre problema pe care mi-ai pus-o.
„Criză” e un cuvânt grecesc, şi înseamnă „judecată”. În Sfânta Scriptură acest cuvânt
este întrebuinţat des. Astfel, Psalmistul spune: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la
judecată (Psalmul l, 5), şi în alt loc: milă şi judecată voi cânta (Psalmul 100, 1). Înţeleptul
Solomon scrie că de la Domnul se face judecată omului (Pilde 29, 27). Însuşi Mântuitorul a
zis că Tatăl toată judecata a dat-o Fiului, iar ceva mai încolo că acum este judecata lumii
acesteia (Ioan 5, 22; 12, 31). Şi Apostolul Petru scrie: că vremea este să înceapă judecata de
la casa lui Dumnezeu (I Petru 4, 17).
Înlocuieşte cuvântul judecată cu cel de criză, şi citeşte: pentru aceasta, nu vor învia
necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este
criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu.
Până să vină vremurile de acum, popoarele europene întrebuinţau cuvântul „judecată”
în loc de criză de câte ori se abătea asupra lor vreo nenorocire. Acum a fost doar înlocuit
cuvântul vechi cu unul nou şi cel pe înţeles cu unul de neînţeles. Când era secetă, se spunea:
Episcop Nicolae Velimirovici
10
„Judecata lui Dumnezeu!” Când era inundaţie: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era război sau
molimă: „Judecata lui Dumnezeu!” Când era grindină, cutremure, omizi, şoareci, iarăşi şi
totdeauna: „Judecata lui Dumnezeu!” Iar asta înseamnă: criză prin secetă, criză prin inundaţii,
criză prin războaie, molimi şi aşa mai departe. Şi actuala restrişte financiar-economică este
privită de popor ca o judecată a lui Dumnezeu, dar nu este numită , judecată”, ci „criză”. Ca
restriştea să fie sporită prin neînţelegere! Fiindcă atunci când se rosteşte un cuvânt pe înţeles,
cum este Judecată”, se ştie şi pricina pentru care a venit restriştea, se ştie şi Judecătorul care a
îngăduit-o, se ştie, în fine, şi scopul pentru care a fost îngăduită ea. Iar când e folosit cuvântul
„criză”, cuvânt neînţeles de toţi şi de oricine, nimeni nu ştie să lămurească nici de ce, nici de
la cine, nici pentru ce. Aceasta este singura deosebire dintre criza actuală şi criza care este de
la secetă sau inundaţie sau război sau molimă sau omizi sau vreo altă năpastă.
Mă întrebi de cauza crizei actuale, sau de cauza actualei judecăţi a lui Dumnezeu?
Cauza este întotdeauna aceeaşi. Cauza secetelor, inundaţiilor, foametelor şi a celorlalte
flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul
apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le
deştepte conştiinţa, să-i înduhovnicească şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză
modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe
oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele
de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din
Ierusalim. A pricinuit o panică nemaipomenită între comercianţi şi schimbătorii de bani.
Înalţă, coboară, schimbă, tulbură, înspăimântă: face totul ca trufaşele căpşoare ale înţelepţilor
europeni şi americani să se trezească, să li se deştepte conştiinţa şi să se înduhovnicească. Ca
cei ancoraţi în limanul siguranţei materiale să îşi aducă aminte de sufletul lor, să îşi
recunoască fărădelegile şi să se închine Dumnezeului Preaînalt, Dumnezeului Celui viu.
Cât va ţine criza? Atâta timp cât duhul oamenilor va rămâne neschimbat. Atâta timp
cât trufaşii pricinuitori ai acestei crize nu vor capitula în faţa Celui Atotputernic. Atâta timp
cât oamenii şi popoarele nu se vor gândi să traducă neînţelesul cuvânt „criză” pe limba lor şi
să strige cu suspinare şi pocăinţă:, Judecata lui Dumnezeu!”
Spune şi tu, cinstite părinte, „judecata lui Dumnezeu” în loc de „criză”, şi totul o să-ţi
fie limpede.
Sănătate ţie şi pace!
Scrisoarea a 9-a
FIERARULUI KOSTA,
DESPRE ÎNŢELESUL CUVINTELOR LUI HRISTOS
NU AM VENIT SĂ ADUC PACE, CI SABIE
Oare un om atât de drept şi milostiv să nu ştie adâncul înţeles al acestor cuvinte? Eu
cred că ştii, şi cauţi doar o întărire. Celor drepţi şi milostivi Dumnezeu însuşi le descoperă
tainele prin Duhul Său. Dacă ai fi fost singurul fierar din Ierusalim atunci când evreii L-au
răstignit pe Domnul, nu ar fi avut cine să facă piroanele.
Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie.
Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi
prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe
Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.
Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului
lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui
Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: Luaţi sabia duhovnicească, care este
cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
11
şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din
gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este
mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în
veac.
Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am
venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă
fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos
îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos,
iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este
Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei.
Dar să nu înţelegi strâmb - că cel ce îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie
deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu
sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii sar
despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar
învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul însuşi l-a răbdat lângă Sine pe
necredinciosul Iuda trei ani în cap. Înţeleptul Pavel scrie: că se sfinţeşte bărbatul necredincios
prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.
În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte
ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată şi mamă şi soacră înţelege tot ce este
vechi, iar prin fiu şi fiică tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile
Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.
Aşadar, cuvintele despre aducerea săbiei pe pământ sunt pe deplin potrivite cu Hristos
- Făcătorul de pace şi Dătătorul de pace. El dă cereasca Sa pace, ca pe un balsam ceresc, celor
ce cred în El fără făţărnicie, însă nu a venit ca să facă pace între fiii luminii şi fiii
întunericului.
Sănătate ţie şi copiilor. Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra voastră!
Scrisoarea a 10-a
UNUI TÂNĂR ÎNVĂŢĂTOR CARE ÎNTREABĂ:
„OARE MAI EXISTĂ ASTĂZI
ADEVĂRAŢI CREŞTINI?"
Sunt, sunt destui. Dacă n-ar fi, s-ar stinge mândrul soare: fiindcă la ce să lumineze o
candelă aşa de scumpă unei simple menajerii?
Mi-ar trebui multă hârtie ca să aştern în scris pildele minunate de adevăraţi creştini pe
care i-am întâlnit eu însumi în viaţa mea - iar ţie, multă vreme ca să le citeşti şi să-ţi îndulceşti
sufletul. Deocamdată, cercetează-te pe tine însuţi în oglinda acestei singure pilde:
Eram anul trecut în Maciva. Aşteptam trenul într-o staţie mică, când am văzut o
ţărancă bătrână lângă şine. Faţă bătrânească ofilită, dar luminată cu acea minunată strălucire
de taină ce se vede adeseori pe feţele oamenilor duhovniceşti. Am întrebat:
- Pe cine aştepţi, soro?
- Păăăi, pe cine mi-a trimite Domnul, zise ea.
Continuând discuţia, am aflat următorul lucru: ea vine zilnic în staţie să vadă de nu se
află vreun călător sărac, care să aibă trebuinţă de hrană şi de gazdă - şi când se află vreunul de
acest fel, îl primeşte cu bucurie ca pe un trimis al Domnului şi îl duce la casa ei, ce se află un
kilometru mai încolo.
Am mai înţeles din discuţie că citeşte Sfânta Scriptură, şi merge la biserică la slujbe, şi
posteşte, şi ţine toată legea lui Dumnezeu. Mai apoi, vecinii ei ne-au spus că femeia e o
adevărată sfântă.
Episcop Nicolae Velimirovici
12
În cele din urmă, am încercat să laud evanghelica ei dragoste de străini - însă mai
înainte de a-mi termina cuvântul, a suspinat zicând:
- Oare nu suntem noi oaspeţii Lui în fiecare zi, întreaga viaţă?
- Şi lacrimi prinseră a-i străluci în ochi.
O, milostiv şi dulce suflet al poporului! Tânărul meu prieten, dacă te numeşti învăţător
al poporului, poţi rămâne deseori de ruşine; dar de te vei numi ucenic al poporului, nu vei
rămâne de ruşine niciodată.
Sfânta milă Dumnezeiască să te lumineze!
Scrisoarea a 11-a
ŢĂRANULUI ZDRAVKO T.,
CARE ÎNTREABĂ CE ÎNSEAMNĂ
CUVINTELE LUI HRISTOS FOC AM VENIT
SĂ ARUNC PE PĂMÂNT
Adeseori vorbim de focul invidiei, focul mâniei, focul urii, şi focul poftei, şi focul
oricărei patimi rele. Fireşte, acest foc nu a fost adus pe pământ de către împăratul adevărului
şi al dragostei, Hristos. Departe de asta! Acest foc necurat vine din viforul focului iadului,
care loveşte şi pământul.
Hristos a adus acel foc sfânt cu care El din veşnicie şi în veşnicie a fost înflăcărat şi a
luminat: focul adevărului şi al dragostei, foc curat, dumnezeiesc, din vatra veşnică ce se
numeşte Sfânta Treime. Flacăra adevărului din care se revarsă căldura dragostei.
Acesta este focul cu care creştinul arde fără se se mistuie, aşa cum rugul din pustie
ardea şi nu se mistuia.
Acesta este focul pe care l-a simţit proorocul Ieremia în oasele sale şi care îl mâna în
chip nebiruit să arate adevărul lui Dumnezeu (Ieremia 23, 29).
Acesta este focul care s-a pogorât asupra apostolilor în chipul limbilor de foc, care i-a
înţelepţii şi i-a luminat pe pescarii simpli şi i-a făcut cei mai mari dintre înţelepţi.
Acesta este focul care lumina faţa arhidiaconului Ştefan şi îl făcea asemenea îngerilor
lui Dumnezeu.
Acesta este focul duhovnicesc al adevărului şi al dragostei, prin care apostolii şi
misionarii creştini au renăscut lumea, au înviat hoitul omenirii păgâne, l-au curăţit, l-au
luminat şi l-au înţelepţit. Tot ce e bun în lume este din acest foc ceresc, pe care Domnul l-a
aruncat pe pământ.
Acesta este focul ceresc, prin care sufletul e curăţit aşa cum e curăţit aurul prin focul
pământesc. La lumina acestui foc recunoaştem calea, ne dăm seama de unde venim şi încotro
mergem, cunoaştem pe Tatăl nostru Cel Ceresc şi patria cea veşnică. De la acest foc inima
noastră se încălzeşte cu negrăită dragoste faţă de Hristos, aşa cum au simţit şi cei doi apostoli
la Emaus şi au descris: au nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea?
Acest foc L-a mânat pe Hristos să Se pogoare din ceruri pe pământ şi ne mână pe noi
să ne înălţăm la ceruri.
Toţi am fost botezaţi cu acest foc sfânt, după cuvântul lui Ioan: eu vă botez cu apă, iar
El (Hristos) vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.
Acest foc lucrează în inima omenească o râvnă nedescrisă pentru tot binele. El bucură
pe drept şi chinuie pe păcătos. Şi pe noi ne chinuie deseori, până ce ne vom curăţi deplin de
toată nedreptatea şi necurăţia, fiindcă scris este: Dumnezeu este foc care arde pe păcătoşi.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
13
Scrisoarea a 12-a
UNEI DOAMNE,
DESPRE RĂZBUNAREA MORŢILOR
Îmi scrii că ceva te nelinişteşte în vis. Trei copii ţi se arată, cum închizi ochii, şi te
batjocoresc, te ocărăsc, te ameninţă şi te îngrozesc. Ai mers, zici, la oameni inteligenţi şi ai
căutat leac. Ei ţi-au spus: „Nu e nimic!” Tu le-ai spus: „Dacă nu e nimic, alungaţi de la mine
acest nimic! Cum poate fi nimic ceva ce nu-mi dă pace de şase luni?” Iar ei o ţineau pe-a lor:
„Schimbă aerul, mergi în societăţi vesele, hrăneşte-te mai bine; e o banală ipohondrie”.
Îi ştiu eu, soro, pe aceşti deştepţi. Ei şi-au pus o placă ce cuprinde câteva cuvinte:
„ipohondrie”, „telepatie”, „autosugestie”, prin care trec pe lângă o realitate duhovnicească de
netăgăduit la rutina zilnică, adică la aer, distracţie, carne, apă minerală şi vin.
Iar eu îţi spun: cei trei copii care ţi se arată sunt chiar cei trei copii pe care tu, precum
singură recunoşti, i-ai omorât mai înainte să-i sărute mândrul soare. Şi ei se răzbună acum pe
tine. Iar răzbunarea morţilor este cumplită şi preacumplită. De vreme ce te numeşti femeie cu
carte, din cărţi am să-ţi şi vorbesc. Îţi aduci aminte din cărţi de Macbeth, cum pe un rege
englez l-a ucis duhul unui om ucis. Ai citit, negreşit, cum craiul Vladislav, ucigaşul craiului
Vladimir, a fost ucis de duhul lui Vladimir.
Dar poate n-ai citit de următoarea întâmplare, împăratul bizantin Constans avea un
frate, Teodosie, pe care nu-l iubea fiindcă se temea că acesta îl va da jos de pe tron. Din
pricina aceasta, Constans l-a silit pe Teodosie să primească cinul diaconesc. Teama, însă, nu la
părăsit pe împărat nici în continuare, în cele din urmă, împăratul s-a hotărât la o fărădelege.
A făcut ca Teodosie să fie ucis în chinuri, după care a răsuflat uşurat, crezând că a scăpat pe
veci de rivalul său. Neştiutorul, însă, nu bănuia că morţii sunt mai puternici decât cei vii şi că
cel ce ucide un om nevinovat de fapt nu îl ucide, ci depune armele înaintea celui ucis. După
aceea, într-o noapte diaconul ucis, Teodosie, s-a arătat fratelui său, împăratul, cu un pahar de
sânge fumegând şi a strigat cu glas înfricoşător: „Bea, frate!” Împăratul a sărit, a sculat toată
curtea, dar nimeni nu ştia nimic să-i spună, într-o altă noapte s-a repetat aceeaşi scenă:
diaconul cu paharul de sânge şi strigătul cumplit: „Bea, frate!” Împăratul a sculat tot
Constantinopolul, însă toţi s-au uitat la el cu gura căscată, cum se uită la tine acei deştepţi care
te trimit la aer şi la mâncare mai bună. Lucrul s-a repetat în altă noapte, în cele din urmă,
împăratul Constans, care mai înainte era deplin sănătos, a fost găsit într-o dimineaţă mort în
patul său.
Citeşti Sfânta Scriptură? Acolo este spus totul, explicat totul: cum şi de ce se răzbună
morţii pe cei vii. Citeşte încă o dată despre Cain, care pentru uciderea fratelui său nu a avut
pace niciunde şi niciodată. Şi cum duhul jignitului Samuel s-a răzbunat pe Saul. Şi cum
sărmanul David a pătimit groaznic, ani şi ani, pentru uciderea lui Urie, căpetenia sa de oaste.
Şi mai citeşte, dacă poţi, mii şi mii de întâmplări asemănătoare cunoscute ce au avut loc de la
Cain până la tine. Şi vei înţelege ce te chinuie şi pentru ce. Vei înţelege că lumea celor ucişi
este mai puternică decât lumea ucigaşilor lor, şi că ei se răzbună crunt.
Mai întâi înţelege şi bagă la cap lucrul acesta. După aceea, fă tot ce poţi pentru copiii
tăi omorâţi. Şi Milostivul Dumnezeu, la Care nu sunt morţi, te va ierta şi îţi va dărui pace. Iar
cu privire la ce trebuie să faci, întreabă Biserica. Preoţii ştiu.
Dumnezeu să te miluiască!
Episcop Nicolae Velimirovici
14
Scrisoarea a 13-a
UNUI FUNCŢIONAR CARE CREDE
CĂ POPORUL ŢINE PREA MULTE SĂRBĂTORI
Poporul crede că praznicele îl ajută, iar dvs. credeţi că praznicele îl încurcă. Cine poate
împăca înţelegerea dvs. cu înţelegerea poporului, afară de dvs. înşivă? Daţi-vă osteneala să
cercetaţi această problemă mai adânc şi pe toate feţele, şi atunci vă veţi închina înţelegerii
poporului.
Să vedem, în primul rând, cum stau lucrurile din punctul de vedere al muncii. dvs.
credeţi că poporul nostru munceşte prea puţin, şi aţi vrea ca el să muncească mai mult. Dar de
ce să lucreze mai mult? Vreţi cumva, să creaţi o pătură de un milion de şomeri? Sunteţi un
mult prea bun iubitor de neam ca să doriţi lucrul acesta. Şi atunci, nu este mai bine ca poporul
să lucreze cu măsură, cum a lucrat şi până acum, ca să se evite răul şomajului, care este
primul flagel pentru marile imperii apusene? Ori de câte ori daţi într-o extremă dorită, scoate
coamele altă extremă, nedorită. Poate că are poporul sârb alte neajunsuri, însă lenevia nu este
viciu al sârbilor. Prin goana exagerată după muncă este pricinuită lenevia.
Din punctul de vedere al bucuriei în muncă. Poporul nostru simte bucurie în muncă.
De asta cântă el din gură, ba chiar şi din instrumente, în timpul lucrului. Unde se mai
pomeneşte aşa ceva? Aţi auzit, oare, cântec şi muzică în timpul lucrului pe undeva în ţările
care au adoptat extrema în privinţa muncii? În ţările industrializate, munca este privită ca o
povară, ca un blestem şi o nefericire. De aici, ura faţă de muncă şi dragostea de lenevie. De
aici, năzuinţa de a lucra mai puţin. Mai înainte se făcea agitaţie pentru ziua de lucru de zece
ore, apoi pentru cea de opt ore, iar acum se face agitaţie pentru cea de cinci ore. Ei, şi atunci,
câte zile nelucrătoare nu s-ar aduna în an! În pofida acestui curent modern, dvs. vreţi să
constrângeţi poporul nostru ca să lucreze şi mai mult decât a lucrat vreodată în trecut! Şi cu
toate astea, vreţi să vă daţi nume de om modern! Şi de când s-a întins această neagră agitaţie a
dvs., ca poporul să ţină mai puţine sărbători şi să muncească mai mult, cântecul s-a împuţinat
în satele şi pe ţarinile sârbeşti.
Din punctul de vedere al odihnei. Gândiţi în mod greşit că poporul ţine multe sărbători
ca să se odihnească mai mult. Chiar dacă poporul ar gândi aşa, nu ar gândi greşit. Voi,
funcţionarii, vă odihniţi cu mult mai mult decât ţăranii. Socotiţi, dragul meu socotitor, câte
zile sărbătoreşte poporul şi câte zile nu lucraţi dvs. pe an ca funcţionar. Adunaţi concediul
dvs. de vară, care ţine 30 de zile, şi jumătatea pe care o aveţi liberă din toate sâmbetele de
peste an, şi orele nelucrătoare din fiecare zi, în care poporul lucrează. Ziua dvs. de lucru deabia
ar întrece o jumătate din ziua de lucru a poporului. Aşadar, dacă veţi aduna toate
sărbătorile dvs. domneşti şi le veţi compara cu sărbătorile poporului, vă veţi ruşina şi veţi
tăcea din gură - fiindcă veţi vedea că sărbătoriţi mult mai multe zile pe an decât poporul.
Şi apoi, mai este un lucru foarte important. dvs. ţineţi zilele nelucrătoare ca să vă
odihniţi, dar poporul nu ţine sărbătorile pentru odihnă. Odihna e un lucru de însemnătatea a
doua. Prin ţinerea sărbătorii, poporul cheamă pe sfinţi în ajutor, întovărăşeşte cerul cu pământul,
roagă pe Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce a lucrat: fiindcă poporul ştie, ştie din mii de
dovezi date de experienţă, că munca lui este în zadar - oricât de multă ar fi - dacă Milostivul
Dumnezeu nu dă rouă pământului, nu luminează cu soarele, nu păzeşte de de grindină, de
dăunători şi de alte nenorociri.
Ca atare, Vă rog să încetaţi a mai strica sufletul poporului. Tăceţi şi luaţi învăţătură de
la popor, aşa cum poporul învaţă de la Dumnezeu şi din experienţa de veacuri.
Pace dvs. şi sănătate!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
15
Scrisoarea a 14-a
PELERINULUI IOVAN, CARE ÎNTREABĂ
CE LUCRU ESTE MAI IMPORTANT
PENTRU MÂNTUIREA SUFLETULUI
Iar eu o să te întreb ceva, dragul meu tovarăş de drum, şi răspunsul pe care mi-1 dai
mie ţi l-ai dat în acelaşi timp şi ţie. Ce este, aşadar, mai important pentru nou-născut? Hrana,
sau încălzirea, sau baia, sau ocrotirea? Poţi spune că una dintre ele este mai importantă decât
alta, dar trebuie să recunoşti că toate patru sunt foarte importante pentru dezvoltarea corectă a
copilului. Sufletul unui om care s-a deşteptat şi s-a pocăit e ca un nou-născut. Adu-ţi aminte
cum i-a vorbit Hristos lui Nicodim despre naşterea din nou a omului. Sufletul nou-născut are
nevoie şi să fie hrănit cu învăţătura lui Hristos, şi să se curăţească prin post şi rugăciune, şi să
se încălzească prin dragostea faţă de Ziditorul său, şi să se păzească cu luare-aminte prin
controlul gândurilor şi al dorinţelor de toate săgeţile şi pieirile.
Nu ne-a vestit, oare, Mântuitorul prin apostolii Săi: dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile
Mele? Nu a zis: păziţi o poruncă, ci: păziţi poruncile, adică pe toate. Iar poruncile lui Hristos
privesc ostenelile noastre pentru propriul suflet. Nu o singură osteneală, ci multe osteneli.
Tu eşti pomicultor cunoscut. Câte osteneli nu îţi dai pentru un singur pom? Şi pe nici
unul nu îl lăsăm. Şi atunci, cum să lăsăm noi fie şi o singură osteneală pentru sufletul nostru,
singura noastră avere pe care mormântul nesătul nu o înghite?
Iată, tu ai găsit de cuviinţă că pentru sufletul tău era de trebuinţă şi un pelerinaj la
Ierusalim. Aceasta nu este o poruncă răspicată a lui Dumnezeu, şi totuşi tu, din dragoste faţă
de Domnul tău şi pentru sufletul tău, ai luat asupră-ţi şi osteneala aceasta. Şi atunci, cum să
trecem peste o poruncă răspicată a Mântuitorului nostru ca peste un lucru de mică
însemnătate?
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 15-a
UNUI PATRIOT CARE SPUNE
CĂ ESTE SUFICIENT SĂ FII BUN SÂRB,
IAR CREDINŢA ESTE UN LUCRU SECUNDAR
Iar eu zic: e de ajuns să fii bun sârb, însă după modelul celor mai buni şi mai slăviţi
sârbi care s-au arătat la expoziţia oamenilor în miile de ani trecute; însă nu îndrăznesc să spun
ca tine: credinţa e un lucru secundar - fiindcă toţi sârbii m-ar vădi de mincinos!
Eşti bun sârb dacă ai gingăşia sufletească a craiului Vladislav, dârzenia lui Nemania,
iubirea de Hristos a lui Sava, râvna lui Milutin, blândeţea lui Decianski, smerenia lui Uroş3,
jertfelnicia lui Lazăr4, vitejia lui Strahinia, iubirea de dreptate a lui Marcu, inima mamei
Iugovicilor5, nădejdea Miliţei6, bunătatea Ievrosimiei, milostivirea fetei din Kosovo, răbdarea
3 Vladislav, Milutin, Decianski, Uroş - crai ai Serbiei, cunoscuţi atât pentru talentul de conducători, cât şi pentru
sfinţenia vieţii lor.
4 Lazăr - cneazul mucenic de la Kosovo. *** Stahinia, Marcu, mama Iugovicilor, fata din Kosovo - personaje ale
eposului sârbesc.
5 Stahinia, Marcu, mama Iugovicilor, fata din Kosovo - personaje ale eposului sârbesc.
Episcop Nicolae Velimirovici
16
poporului în robie, clarviziunea guslarilor orbi, înţelepciunea preoţilor şi călugărilor sârbi,
sfiala fetelor din popor, insuflarea cântăreţilor din popor, talentul meşteşugarilor din popor,
rafinamentul ţesătoarelor şi cusătoarelor din popor, limpezimea zicalelor poporului,
cumpătarea şi chibzuinţa ţăranilor sârbi, strălucirea slavei tuturor sârbilor botezaţi.
Acestea toate, însă, nu din credinţă vin? Cu adevărat, temeiul tuturor celor înşirate este
credinţa lui Hristos. Dacă nu ai în tine nici una din virtuţile sus-înşirate ale slăviţilor tăi
strămoşi, şi totuşi te numeşti sârb, să ştii că nu eşti altceva decât o firmă glorioasă pe o
dugheană goală. Iar asta, cred eu, nu o dorim nici eu pentru tine, nici tu pentru sine.
A-i spune cuiva: „Fii bun sârb, iar credinţa este un lucru secundar” e ca şi cum i-ai
spune unei oi: „Tu doar fii grasă, iar păscutul este un lucru secundar”!
Nimeni nu poate fi bun sârb dacă nu este mai înainte de toate un bun om. În lume nu a
fost şi nici nu este vreo putere care să-l poată face pe om bun cu desăvârşire, afară de puterea
credinţei lui Hristos.
Nu-ţi dori, aşadar, un sârbism fără conţinut. Să nu-ţi fie omul lipsit de minte călăuză,
nici sârbul fără credinţă tovarăş.
Aceasta îţi doresc şi îţi urez sănătate.
Scrisoarea a 16-a
UNUI TÂNĂR CARE SUFERĂ ŞI ÎNTR-UN FEL, ŞI ÎN ALTUL
Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi
recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti.
Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei - dar te
păzeai cu îndemânare, şi toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă. Odată, însă, ai fost prins
furând şi fugărit. Ai fugit şi ţi-ai rupt piciorul. Nimeni nu a aflat taina ta. Au chemat doctorul.
Doctorul ţi-a zis că s-a terminat cu piciorul. Au chemat preotul să citească rugăciune.
Rugăciunea, spui tu, nu a ajutat piciorului tău rupt, dar ţi-a cutremurat sufletul. Ţi-ai amintit
de Dumnezeu, şi ţi s-a făcut silă de viaţa ta ticăloasă. Te-ai pocăit cu sufletul şi ai făgăduit că
vei trăi după legea lui Dumnezeu. Şi atunci, cum spui că rugăciunea nu ţi-a ajutat? Te-a
deşteptat; a înviat sufletul tău. Şi asta este principalul. Ai plătit sufletul cu un picior. Ieftin l-ai
plătit. Fii liniştit.
Dar asta nu e totul. După ce te-ai înzdrăvenit, ai început să te rogi lui Dumnezeu cu
osârdie. Atunci, unii te-au reclamat ca vrăjitor şi descântător. Şi ai fost pedepsit de autorităţi.
Acest lucru te-a tulburat mult, şi de aceea scrii întrebând ce înseamnă asta.
Înseamnă că este strâmt drumul ce duce în împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a
preîntâmpinat cu privire la acest lucru pe cei ce merg în urma Lui. Şi aici nu trebuie să încapă
mirarea. Faci răul, te va pedepsi Dumnezeu; faci binele, te pot pedepsi oamenii. Dacă faci
răul, oamenii pot să te şi laude, însă Dumnezeu te va pedepsi. Dacă faci binele, oamenii pot să
te şi pedepsească, însă Dumnezeu te va răsplăti. Hristos a făcut doar binele, şi totuşi oamenii
L-au răstignit.
Nu te uita la oameni. Trebuie să tinzi către Dumnezeu. Ai dat un picior pentru suflet.
Dacă trebuie, dă-ţi pentru suflet trupul tot. Şi totuşi, ai plătit ieftin pentru sufletul tău. Fiindcă
ai dat putreziciune pentru un mărgăritar de mult preţ.
Nu te teme. Tu doar să propăşeşti pe calea pe care ai apucat-o.
Dumnezeu să îţi fie într-ajutor!
6 Milita - Soţia cneazului Lazăr.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
17
Scrisoarea a 17-a
UNEI FEMEI PE CARE O CHINUIE O TRISTEŢE APĂSĂTOARE
Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa
ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci,
din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.
Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare
sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte - fiindcă,
potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care
aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este - e
limpede - al doilea fel de întristare.
Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de
păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru
păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu
întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie.
Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că
sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi
apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul:
adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.
Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii - iar
întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai
mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca
un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au făcut ca un cuib pentru
marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine.
Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la
spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul
proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este
bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui
Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie, îţi va dărui bucurie
negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mâhnire ori chin ori putere drăcească
nu o poate întuneca.
Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii.
Domnul să te bucure în curând!
Scrisoarea a 18-a
DOMNULUI P.J., CARE ÎNTREABĂ
DE CE SE APRINDE CANDELĂ ÎNAINTEA ICOANELOR
În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii.
Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia
aprindem candela - fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi
pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca
astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.
În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru
Episcop Nicolae Velimirovici
18
noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la
Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita
dragoste cerească.
În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori
asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru - fiindcă puterile cele
rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu
şi sfinţilor Lui.
În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul
ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate
pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.
În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără
mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă
fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile - fiindcă toate
virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.
Scrisoarea a 19-a
UNUI FIU CARE A CĂZUT SUB BLESTEMUL PĂRINTESC
Îmi scrii că te-ai certat cu tatăl tău şi că te-ai despărţit de el, iar el la despărţire te-a
blestemat. Şi acum întrebi dacă acest blestem are vreo însemnătate.
Neîndoit că are. Cum să nu aibă însemnătate blestemul părintesc? Şi de lucruri mai
mici, chiar şi de gânduri obişnuite, se zguduie lumea duhovnicească; cu atât mai mult de
blestemul părintesc rostit pe dreptate.
Dreptul Noe a blestemat pe urmaşii lui Ham din pricină că Ham îşi bătuse joc de tatăl
său, Noe; Şi acest blestem se întinde în chip vădit până în ziua de astăzi asupra neamurilor
negre, a hamiţilor.
În ţara noastră s-a împlinit nu de mult un cumplit blestem de mamă. O mamă îşi certa
fiul dezmăţat. Mâniindu-se, fiul a înjurat-o. Mama l-a mustrat şi pentru acest lucru. Atunci el
a lovit-o pe mama sa cu băţul. Mama a început să plângă şi să se tânguiască, şi în durerea sa a
rostit acest blestem asupra fiului său: „Fiu ne-fiu ce-mi eşti, cum am plâns eu azi să plângi şi
tu în ziua ta cea mai de bucurie!” După o vreme, mama a murit, iar fiul a rămas neîndreptat şi
neiertat; însă blestemul mamei s-a împlinit, în ziua nunţii fiului - în ziua lui cea mai de
bucurie -, nuntaşii trăgeau cu puşca. Un glonte „rătăcit” a nimerit-o pe tânăra mireasă, şi el a
început să plângă, însă moartea a pus sfârşit plângerii lui - şi vieţii lui.
Hristos a întărit străvechea poruncă privitoare la cinstirea părinţilor zicând cu
preacurata Sa gură: să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta. Deci, nici să nu se gândească cineva că
aceasta e poruncă a lui Moise. Nu. Ea este a lui Hristos.
Dar dacă vreun părinte păgân sau necredincios ar rosti blestem asupra fiului său
fiindcă acesta e creştin, un astfel de blestem ar cădea pe capul părintelui, nu pe al fiului, în
cazul tău însă, tu eşti cel vinovat, şi blestemul rămâne asupră-ţi. Ca atare, grăbeşte-te şi roagă-
1 pe tatăl tău, cât este viu, să ridice blestemul de peste tine şi să te binecuvânteze, ca să fii viu
şi să ai viaţă lungă pe pământ.
Domnul să-ţi fie într-ajutor!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
19
Scrisoarea a 20-a
UNUI STUDENT CARE ÎNTREABĂ
CINE SUNT CEI SĂRACI CU DUHUL
Fericiţi cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este împărăţia Cerurilor, a zis Domnul
Hristos. Pe tine te descumpăneşte acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci
debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltaţi cu sărăcia pe care o laudă Hristos.
Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însuşire a celor mai bune
minţi pe care le-a avut lumea. Este conştiinţa nimicniciei proprii înaintea măririi lui
Dumnezeu, conştiinţa murdăriei proprii înaintea curăţiei lui Dumnezeu, conştiinţa deplinei
atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.
Împăratul David a grăit despre sine: eu vierme sunt, şi nu om - iar împăratul David nu
era debil mintal, ci a fost o minte bogată şi genială. Fiul lui, preaînţeleptul Solomon, a scris:
nădăjduieşte către Domnul cu toată inima ta, şi pe înţelegerea ta să nu te bizui. Asta înseamnă
a fi sărac cu duhul, şi anume a te încredinţa întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede.
Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără făţărnicie: „Puterea mea este neputincioasă,
înţelegerea mea nevolnică, voinţa mea şovăielnică - Doamne, ajută-mi!”
Sărac cu duhul este sfântul care, precum apostolul Pavel, poate să spună: eu de nimic
nu ştiu, fără numai de Hristos!
Sărac cu duhul e savantul care, precum Newton, recunoaşte că neştiinţa sa este
nemărginit mai mare decât ştiinţa sa.
Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârşit al trufiei şi laudei de sine. De prosteasca,
foarte prosteasca trufie şi de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci
când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 21-a
UNEI VĂDUVE CARE SE MÂHNEŞTE ŞI ÎŞI FACE GRIJI
Te mâhneşti pentru soţul mort. Îţi faci griji pentru copii. Plângi zi şi noapte, în sufletul
tău e tulburare şi întuneric, înaintea ochilor - ceaţă şi necunoscut.
Îmbărbătează-te. Nu te teme. Spune-ţi: Bărbatul meu era în primul rând al lui
Dumnezeu, şi apoi al meu; şi copiii mei sunt în primul rând ai lui Dumnezeu, şi apoi ai mei.
Dacă grădinarul iscusit smulge o floare, să ştii că aşa trebuia să facă. El ştie pricinile pentru
care a făcut asta. Iar una dintre pricini este şi aceea ca florile din jur să propăşească mai bine.
Gândurile tale se vor înălţa de la pământesc la ceresc. Sufletul ţi se va lipi mai tare de
Dumnezeu. Duhul îţi va triumfa asupra trupului. Moartea nu-ţi va mai fi înfricoşătoare. Deşertăciunea
dinainte ţi se va părea vrednică de râs. Felul în care vedeai această lume - ca pe patria
adevăratei şi trainicei fericiri - se va schimba. Aşadar, câştig duhovnicesc din mai multe părţi.
Să ştii că Dumnezeu zideşte şi când dărâmă.
Pentru copii să nu-ţi faci griji. Fă doar ce stă în puterea ta. În ce întrece puterea ta,
încredinţează-i Făcătorului lor şi al tău. Scris este: aruncă spre Domnul grijile tale, şi vei
simţi că este uşoară crucea ta. Au fost şi sunt multe cruci grele asupra mamelor rămase
văduve, îţi voi descrie una deosebit de grea. La începutul Războiului mondial, nemţii l-au
omorât pe un cunoscut al meu înaintea casei sale de lângă Drina, la casă au pus foc, iar pe
nevastă au alungat-o de acolo, împreună cu cei şase copii mici. Au trecut de atunci
Episcop Nicolae Velimirovici
20
doisprezece ani. Într-o zi, pe neaşteptate, mi se arată în Skoplje un tânăr funcţionar de la căile
ferate şi mi se prezintă drept fiul acelui prieten al meu care pierise. M-am bucurat mult şi l-am
întrebat cu frică dacă a mai rămas cineva în viaţă dintre ei şapte - la care el mi-a răspuns
vesel: suntem vii şi sănătoşi, slavă lui Dumnezeu! Doi suntem slujbaşi de stat, doi în comerţ,
sora mai mare măritată, iar cea mai mică împreună cu mama în B.
Atunci a început să îmi facă o descriere vie a chinurilor şi grozăviilor îndurate. Mersul
pe jos, de-a dreptul pribegie prin toată ţara, de la Drina la Bitolia. Şi foamete, boală, frig,
închisoare, nopţi petrecute în gări, prin birturi, pe lângă drumuri. Pe lângă asta, frica, necunoscutul,
străinătatea, în cele din urmă însă, biruinţa şi slava. A fost păstrat chipul, şi înţelegerea,
şi viaţa, şi credinţa. Ce să ţi-o mai lungesc? Eu cred că luptele şi biruinţele acelei mame cu
şase orfani sunt mai slăvite şi mai frumoase ca ale lui Napoleon.
Şi ţie îţi va ajuta Dumnezeu. Nu Îl uita, şi nu te va lăsa. Şi vei birui, şi vei avea parte
de biruinţă dulce în veacul veacului.
Pace ţie şi binecuvântare Dumnezeiască!
Scrisoarea a 22-a
PENSIONARULUI S. P.,
CARE INTERPRETEAZĂ DUPĂ O METODĂ PROPRIE
RĂZBOIUL CHINO-JAPONEZ
Trebuie să recunosc: m-a uimit interpretarea dvs. la actualul război dintre chinezi şi
japonezi. Spuneţi: „A fost abătut pericolul războiului de la Europa. Războiul a fost mutat de
cealaltă parte a pământului, acolo unde este noapte când la noi e ziuă”. Şi dvs., jubilând,
preziceţi pace Europei.
Oare puteţi gusta dulceaţa păcii atunci când auziţi că e război între oameni într-un colţ
al lumii, oricare ar fi acesta? Oare vă priesc mâncarea şi băutura, şi distracţiile şi
cinematograful, atunci când zburaţi cu gândul pe câmpiile Manciuriei şi priviţi oamenii
degeraţi, însângeraţi, flămânzi, deveniţi fiare, ce sunt urmaşii aceluiaşi strămoş din care se
trage poporul dvs. şi dvs. înşivă? Ascultaţi în fiecare seară ce vă trăncăne radioul în urechi, şi
credeţi că aşa veţi deveni mai înţelept! Cel mai important lucru pe care ar putea să vi-1
comunice în zilele noastre radioul ar fi gemetele miilor de răniţi şi horcăielile miilor de muribunzi,
precum şi tânguirea mamelor, văduvelor şi orfanilor din cele două mari împărăţii
omeneşti. Toţi aceşti oameni sunt, ca şi dvs., suflete vii, însetate de viaţă şi fericire. Şi
deasupra lor atârnă acelaşi soare ca şi deasupra dvs. Şi pe ei îi priveşte înlăcrimat ochiul lui
Dumezeu, la fel ca şi pe noi.
Nu este, deci, vreme de jubilare, ci de jale şi jale nu pentru un om sau doi, ci pentru
popoare şi neamuri şi state. Când conducătorii europeni declară doliu naţional pentru moartea
nu ştiu cărui prinţ de Bourbon sau de Savoia, cum pot uita să declare doliu pentru moartea silnică
a mii de fiinţe omeneşti, care în ochii Făcătorului sunt prinţi? Dacă popoarele Europei ar
fi mai luminate, ele ar introduce doliu de stat şi naţional pentru orice război de pe orice parte a
globului. Ar închide cafenelele şi tripourile şi cinematografele, şi ar interzice toate distracţiile
neroade între fraţi şi vecini; totul din jale şi din compătimire. Cum s-ar bucura cerurile dacă
slavii ar face primii lucrul acesta!
Poate că veţi râde cu poftă de ceea ce vă scriu. Şi Pilat ar fi râs. Ştiu însă că Hristos nu
ar fi râs.
Iar în ce priveşte proorocia dvs. că Europei îi e asigurată pacea prin faptul că focul
războiului s-a arătat departe de ea, să fiţi foarte prudent. Nu vă încredeţi în dvs., nici în
proorocia dvs. Când pădurea arde la un capăt, oare vântul nu poate să aducă o scânteie şi la
capătul celălalt?
Pace dvs. şi milă de la Dumnezeu!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
21
Scrisoarea a 23-a
MILITARUL IOVIŢA N. CARE POVESTEŞTE
DESPRE FELUL ÎN CARE A AJUNS LA CREDINŢA LUI DUMNEZEU
Îmi scrii despre minunatul lucru care ţi s-a întâmplat în război. Cineva împărţea
ostaşilor pe câmpul de luptă Noul Testament. Cărţi mici, bine legate. Ai luat şi tu. Şi ai
remarcat cu ironie: „Aici au căutare oţelul şi plumbul, nu cărţile; şi dacă oţelul nu ne
mântuieşte, cartea chiar că nu ne va mântui!” Asemenea remarcă ai făcut - căci până în acea zi
nu pusesei nici un temei pe credinţa lui Dumnezeu. O priveai ca pe o manta veche, pe care
caravana omenească o târâie după sine de când lumea fără nici un folos.
Ai primit, totuşi, cărticica şi ai băgat-o în buzunar, în stânga. Ce s-a întâmplat? Tu
spui: „O minune a lui Dumnezeu”, şi eu subscriu. Chiar în acea zi s-a pornit o încleştare
crâncenă, în jurul tău cădeau răniţii. Dintr-o dată, şi tu cazi. Te-a lovit un glonte. Te-ai apucat
cu mâna de partea stângă. Te aşteptai să curgă sângele. Când te-ai dezbrăcat, ai aflat glontele
în cărticica aceea, chiar în dreptul inimii. Te-ai cutremurat tot, ca de friguri. Degetul lui
Dumnezeu! Cartea sfântă ţi-a scăpat viaţa de oţel şi plumb. Tu socoţi acea zi drept naşterea ta
duhovnicească. Din acea zi, ai început să te temi de Dumnezeu şi să înveţi cu luare-aminte
credinţa. Şi totuşi, nu este o manta veche! Şi nu o poartă în zadar caravana omenească.
Dumnezeu ţi-a deschis ochii cu mila Sa. Stă scris: Dumnezeu pe drepţi iubeşte şi pe
păcătoşi miluieşte.
Unii oameni şi-au pierdut în război trupul, iar alţii, sufletul. Primii au pierdut mai
puţin. Iar unii şi-au dobândit sufletul. Aceştia sunt adevăraţii învingători. Au fost unii care au
plecat la război ca nişte lupi şi s-au întors din război ca nişte miei. Cunosc destui dintr-aceştia.
Sunt cei care, ca şi tine, au simţit printr-o întâmplare minunată că Nevăzutul Dumnezeu
păşeşte lângă ei. Precum a zis Psalmistul: mai-nainte am văzut pe Domnul înaintea mea
pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin. Citeşti Psaltirea?
Şi dacă tu, fiind pe atunci necredincios, ai simţit cum pătrunde Cel Preaînalt în viaţa
omenească, cu cât mai mult acum, când eşti credincios şi evlavios?
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 24-a
UNEI FAMILII EVLAVIOASE,
CARE ÎNTREABĂ CUM A ÎNVIAT HRISTOS
Oare nu este îndeajuns a şti că Hristos a înviat? La ce bun să se chinuie cineva cu
întrebarea: „Cum a înviat?” Întrebarea voastră vine, însă, din dragoste şi entuziasm, iar nu,
nicidecum, din îndoială; ca atare, îmi este dragă şi această întrebare a voastră, dragii mei.
Aşa cum soarele răsare în Asia dintr-o dată, şi ziua ia locul nopţii. Aşa cum apăsaţi
întrerupătorul electric într-o cameră cufundată în întuneric, şi dintr-o dată s-a făcut lumină,
într-un chip asemănător a fost şi învierea Domnului din moarte la viaţă. Pe tăcute şi într-o
clipă.
Sau tot mai întrebaţi plini de curiozitate: „Cum?” Cred că aşa cum la începutul facerii
lumii s-a arătat lumina în întunericul de obşte. Oamenii groşi la minte gândesc: „Cum o fi fost
fabrica aceea grozavă care a făcut lumină în lume? Şi ce maşini or fi fost în fabrica aia? Şi
câte milioane de cai-putere şi elefanţi-putere au trebuit pentru a pune în mişcare maşinile
Episcop Nicolae Velimirovici
22
acelea?” Nici o fabrică, nici o maşină, nici un fel de puteri, nici milioane de ani; în general,
nici o sforţare, ci numai un cuvânt puternic, şi lumina s-a arătat şi a umplut întreaga lume. Şi a
zis Dumnezeu: „Să fie lumină”; şi a fost lumină. Nici nu a fost spus un cuvânt care să se audă,
ci a fost doar gândit: fiindcă gândul lui Dumnezeu şi cuvântul Lui sunt totuna. Şi a gândit
Dumnezeu: „Să fie lumină”; şi a fost lumina. Deci, pe tăcute şi într-o clipă.
Aşa a fost şi învierea lui Hristos. Aşa s-a arătat această nouă lumină, care a făcut să
strălucească oamenilor cu judecată lumina duhovnicească. Aşa cum acea lumină cosmică
universală a descoperit tuturor ochilor lumea aceasta, fizică, şi lumina învierii Domnului a
descoperit oamenilor cu judecată lumea cealaltă, duhovnicească, sălaşul duhurilor
nemuritoare. Ca atare, această lumină nu este câtuşi de puţin mai mică decât cea dintâi. Atât
una, cât şi cealaltă s-au arătat pe tăcute şi într-o clipă, după atotputernica voie a Făcătorului,
după atot-înţeleptul Lui plan, după negrăita Lui milă şi dragoste.
Aţi auzit că oamenii dăruiţi fac lucruri mari şi geniale cu o uşurinţă şi repeziciune
minunată. Cu atât mai mult Dătătorul tuturor darurilor, Făcătorul tuturor geniilor! Oare nu aţi
citit cu ce uşurinţă şi repeziciune a înviat Domnul pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain?
Şi pe Lazăr în Betania? A zis un cuvânt - şi s-a făcut! Fiindcă la Dumnezeu are putere tot ce
spune, chiar şi ce gândeşte. Aşa S-a înviat Hristos şi pe Sine. Ba încă mai uşor şi mai repede.
Şi fără cuvinte.
Iar acum vă rog, dragi copii, de vreme ce ştiţi că Domnul a înviat, îndeletniciţi-vă mai
mult cu întrebarea cum veţi face şi voi să meritaţi învierea. Ca El să vă învie şi pe voi.
Fiindcă El S-a înviat pe Sine pentru voi, ca să dea încredinţare că şi voi o să înviaţi
prin El şi să fiţi asemenea Lui în slavă şi frumuseţe veşnică.
Închinaţi-vă, aşadar, Domnului înviat, şi cântaţi-I cântarea de dimineaţă:
Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,
Îngerii o laudă în ceruri,
Şi pe noi pe pământ ne învredniceşte
Cu inimă curată să Te slăvim!
Scrisoarea a 25-a
UNUI VETERAN RUS CARE
ÎŞI PLÂNGE PATRIA RĂSTIGNITĂ
Alină-te, frăţioare dragă. Hristos a înviat! Şi noi plângem împreună cu tine; alină-te.
Pentru sfânta lui Hristos Rusie plângem şi noi, toţi ortodocşii, în primul rând slavii ortodocşi,
însă nu numai slavii. Şi toţi ceilalţi ortodocşi. Acum doi ani, se aflau închinători sârbi la
liturghia pascală din Nazaret. Preotul, un arab, a slujit, după care a şi vorbit. A vorbit despre
învierea Domnului şi despre pătimirea poporului rus. Au plâns arabii, au plâns şi sârbii.
Vărsând lacrimi, în cele din urmă preotul a tras aer în piept şi a strigat: „Dar noi, arabii,
credem cu tărie că vom fi martorii unei noi învieri a lui Hristos prin Rusia!” S-a înfăţişat
privirilor o privelişte minunată, întreg poporul striga plângând: „Amin! Amin! Amin!”, bătând
din mâini şi din picioare.
Alină-te, frăţioare dragă. Hristos a înviat! Nu întreba de ce Dumnezeu chinuie Rusia.
Stă scris: pe cine iubeşte Dumnezeu, îl şi pedepseşte, şi-l bate. Chiar aşa scrie, că Milostivul
Dumnezeu pe cine iubeşte bate. Îl bate în împărăţia pământească pentru a-l proslăvi mai tare
în cea cerească, îl bate ca să nu se lipească de putregaiul pământesc, de idolii lumeşti, de idolii
amăgitori ai puterii şi iscusinţei şi bogăţiei omeneşti, de umbre trecătoare şi ispite morbide.
Fără bătăi mari, Ortodoxia nu ar fi reuşit să ducă adevărul lui Dumnezeu prin atâtea
gropi şi bezne de veacuri şi veacuri, şi nu ar fi reuşit să străbată o cursă cu obstacole atât de
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
23
lungă, păstrând adevărul şi sfinţenia şi curăţia. Fără pătimiri, Ortodoxia nu ar fi dăinuit nici o
sută de ani în curăţia sa. În 19 veacuri, ea n-a avut nici un veac întreg de pace şi libertate, fără
prigoană, fără bătaie, fără robie, foc, spaimă şi groază. Acest lucru nu îl înţeleg celelalte
credinţe. Acest lucru nu îl pricep ereticii. Nici unul dintre popoarele ce au ales împărăţia pământească
drept ideal de fericire nu înţelege şi nu pricepe ce se face astăzi cu Rusia ortodoxă.
Acest lucru îl înţeleg numai clarvăzătorii, care văd împărăţia cea veşnică şi fără moarte a lui
Hristos ca pe o realitate, însă şi clarviziunea e fiică a suferinţei.
Alină-te, frăţioare dragă, alină-te cu învierea lui Hristos. Nu cârti împotriva ateilor ce
prigonesc poporul rus. Ei sau mongolii, totuna sunt. Închinători la idoli şi unii, şi ceilalţi.
Mongolii se închină idolilor din materie, împilătorii de astăzi ai Rusiei se închină idolului
materiei. Ei se închină materiei ca unui dumnezeu, industriei ca unui dumnezeu, statului ca
unui dumnezeu. Ei se numesc pe sine atei (= oameni fără Dumnezeu), şi adevăr grăiesc. Şi
dacă s-ar numi pe sine închinători la idoli, tot adevăr ar grăi. Tu însă, când vorbeşti despre
nefericirea ruşilor, nu uita că împilătorii, nu împilaţii sunt astăzi cele mai nefericite fiinţe de
pe pământul rusesc. Să-ţi pară rău de ei; să nu îi osândeşti. Că precum iarba se vor usca. Unul
după altul îşi vor ieşi din minţi şi de la putere. Slugi ale lui Dumnezeu sunt, chiar dacă nu văd
asta. Toată apa o dau tot la moara lui Hristos. Prin urletele lor împotriva lui Hristos, ei
lucrează pentru Hristos. Nu le e dat acum să vadă asta. Dar când vor trece ca nişte umbre,
atunci vor vedea. Şi se vor tângui amar, fiindcă nu vor avea să primească nimic mai mult
decât blestem - fiindcă plata lor le-a fost plătită pe de-a-ntregul aici, pe pământ, în chipul
acestei puteri şi stăpâniri trecătoare. Iar tu nu plânge, ci să te bucuri. S-a pârguit recoltă mare
de suflete în Rusia. În aceste zile, poporul rus patimitor umple Raiul mai mult decât oricare alt
popor creştin din lume. Bucură-te: Hristos a înviat!
Scrisoarea a 26-a
MODESTUL FUNCŢIONAR T.,
CARE SE PLÂNGE DE PRIETENUL ÎNGÂMFAT
Îmi scrii ce plină de amar ţi-a fost învierea din acest an. Ce s-a întâmplat? Prietenul tău
cel mai apropiat a dobândit o poziţie înaltă. De acest lucru te-ai bucurat la început. N-au trecut
însă nici câteva săptămâni, că prietenul a început să se înstrăineze de tine. Nu îţi răspunde la
scrisori, e rece şi scurt în discuţii, te lasă multă vreme să aştepţi în faţa cancelariei, iar în
spatele tău vorbeşte despre tine cu dispreţ. Nu poţi să-l recunoşti. Ce s-a întâmplat cu acest
om drag? Arabii ar spune: „L-a înghiţit scaunul!”
Dacă vrei, citeşte-i ceea ce îţi voi scrie acum. Erau în Arabia doi prieteni, în fiecare
seară ei şedeau lângă vatră pe nişte scăunele mici cu trei picioare şi stăteau de vorbă. S-a
întâmplat însă ca unul dintre ei să ajungă şeic. S-a mutat, aşadar, într-un palat de piatră şi a
şezut pe un scaun înalt din sidef. A venit şi vechiul lui prieten, plin de bucurie, bucuros nevoie
mare, să îl felicite - însă şeicul îngâmfat nu l-a primit îndată, ci l-a lăsat să aştepte la poartă
mai multe zile. În cele din urmă, porunci să fie adus. Prietenul cel umil intră, iar şeicul se
întinse cu şi mai multă trufie în scaunul din sidef. Prietenul pricepu dintr-o dată totul, şi
începu dinadins să dea roată cu privirea ca şi cum nu l-ar fi văzut pe şeic. Şeicul îi tăie vorba
mânios şi-l întrebă ce caută cu privirea.
„Pe tine te caut, omule, unde eşti?” - a răspuns prietenul. Şi adăugă cu necaz: „Câtă
vreme ai stat pe scaun mic, nu se vedea scaunul de om, iar acum uite că nu se vede omul de
scaun!”
Cu adevărat, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu prietenul tău. S-a pierdut omul în scaunul
mare! Însă acesta e un fenomen aşa de obişnuit în lume, încât supărarea ta pare caraghioasă.
Oamenii se ţin mai greu sus decât jos.
Episcop Nicolae Velimirovici
24
O, omule! O, pulbere! Pentru ce te îngâmfi? Pentru care din două nimicnicii: pentru
cea din viaţă sau pentru cea din moarte?
Despre un om de stat elin se povesteşte că avea obiceiul ca în fiecare dimineaţă să facă
plecăciune în două părţi opuse, întrebat cui se închină în două părţi, el a răspuns:
„Dumnezeirii şi poporului - fiindcă tot ce am este fie de la Dumnezeire, fie de la popor”.
O, omule! O, secundă în timp şi milimetru în spaţiu! Pentru ce te îngâmfi? Spus este
despre tine în Sfânta Scriptură: tot cel trufaş cu inima urâciune este înaintea Domnului. Şi
încă: Dumnezeu stă împotriva celor mândri. Şi, dacă mai vrei, încă: trufia merge înaintea
pierzării. Prin trufia ta, ai declarat război Celui Atotputernic şi Veşnic. Atomul s-a răsculat
împotriva Celui Nemărginit. Secunda s-a răzvrătit împotriva Celui Fără de moarte,
înfrângerea ta nu este, oare, limpede chiar şi pentru furnici? Fără de veste va veni asupra ta
pierzarea şi ruşinea. Drept aceea, întoarce-te, pocăieşte-te, vino-ţi în fire, dezmeticeşte-te, înomeneşte-
te. Fii om! Aceasta e mai mult decât a fi împărat. Fii om! Acesta e un lucru mai
strălucit decât toate coroanele şi mai însemnat decât toate scaunele.
Aceasta e învăţătura pentru prietenul tău. Iar ţie sănătate şi pace de la Dumnezeu, şi
înviere cu fericire.
Scrisoarea a 27-a
PRIETENILOR DINTR-UN SPITAL,
CARE ÎNTREABĂ: „CINE ÎMI DĂ MĂRTURIE
CĂ A ÎNVIAT HRISTOS?”
Mai întâi de toate, îmi dă mărturie conştiinţa mea. Apoi, raţiunea şi voinţa. -
Conştiinţa îmi spune: „Pătimirile cele atât de mari ale lui Hristos pentru binele şi mântuirea
oamenilor nu puteau fi răsplătite prin nimic altceva decât prin înviere şi slavă nepământească.
Pătimirile negrăite ale Dreptului au fost încununate cu negrăită slavă. Acest fapt îmi dă
mulţumire şi pace”. - Raţiunea îmi spune: „Fără strălucita biruinţă a învierii, întreaga lucrare a
Fiului lui Dumnezeu ar fi rămas în mormânt, întreaga Lui misiune ar fi fost o nereuşită”. -
Voinţa îmi spune: „Învierea lui Hristos mă mântuieşte de şovăitoarea împleticire între bine şi
rău, şi mă îndreaptă în chip hotărâtor pe calea binelui. Şi, pe deasupra, îmi luminează în
această cale, şi îmi dă avânt şi putere”.
În afara acestor trei glasuri care îmi mărturisesc din mine unul şi acelaşi lucru, mai
sunt aici şi martori de încredere din afara mea: sunt aici slăvitele femei mironosiţe, sunt aici
cei doisprezece mari apostoli, sunt aici şi ceilalţi cinci sute de martori - toţi care L-au văzut şi
L-au auzit după înviere, nu în vis, ci aievea, şi nu vreme de un minut, ci patruzeci de zile în
cap. Îmi dă mărturie şi acel înflăcărat Saul, cel mai mare prigonitor evreu al creştinilor; îmi dă
mărturie că a văzut lumina Domnului înviat ziua în amiaza mare, şi că a auzit glasul Lui, şi că
a ascultat porunca Lui. De această mărturie Pavel nu a vrut să se lepede nici după 30 de ani, şi
nici în ceasul morţii, când sabia lui Nero s-a coborât peste capul lui la Roma. Îmi dă mărturie
şi sfântul Procopie, comandant de oşti roman, care plecase să-i nimicească pe creştinii din
ţinuturile răsăritene şi căruia în cale i S-a arătat pe neaşteptate Hristos viu şi l-a întors la Sine.
Şi în loc ca Procopie să-i taie pe creştini, s-a dat pe sine de bună voie să fie tăiat pentru
Hristos. Îmi mai dau mărturie mii de mucenici ai lui Hristos în temniţe, pe eşafoduri, de-a
lungul a veacuri şi veacuri, de la mucenicii Ierusalimului până la mucenicii Balcanilor şi până
în zilele noastre, la cei mai noi mucenici, ai Moscovei.
Îmi dau mărturie şi toate sufletele drepte şi bune, pe care le întâlnesc ades în viaţă şi
care se bucură când aud de învierea lui Hristos din morţi. Acest lucru răspunde conştiinţei lor,
le cutremură sufletul, le bucură inima.
Primesc mărturie şi de la păcătoşi şi de la urâtorii lui Hristos. Prin însuşi faptul că ei,
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
25
păcătoşi şi plini de răutate fiind, tăgăduiesc învierea lui Hristos, eu dobândesc încredinţare că
lucrurile stau tocmai dimpotrivă. La orice judecată se cercetează purtările martorului, şi după
aceasta se măsoară cât preţuieşte mărturia lui. Atunci când martorii trezvitori, cinstiţi şi sfinţi
afirmă: „Noi ştim că Hristos a înviat”, eu primesc bucuros mărturia lor ca adevărată; iar când
cei necuraţi, nedrepţi şi ne-sfinţi tăgăduiesc învierea lui Hristos, prin aceasta ei dau putere
mărturiei celor dintâi şi mai mult mă încredinţează de adevărul învierii Domnului meu:
fiindcă ceea ce tăgăduiesc, din răutate tăgăduiesc, nu din cunoştinţă.
Îmi mai dau mărturie numeroasele popoare şi seminţii care prin credinţa în Hristos Cel
înviat au înviat ele însele din sălbăticie întru cultură, din robie întru libertate, din mocirla
imoralităţii şi întunecării minţii întru lumina fiilor lui Dumnezeu. Şi învierea poporului sârb
îmi dă mărturie despre învierea lui Hristos. Până şi cuvântul însuşi de „înviere” îmi dă
mărturie despre acelaşi lucru: căci fără învierea lui Hristos nu ar fi existat nici cuvântul de
„înviere” pe limba omenească. Când Pavel a rostit pentru prima dată acest cuvânt în Atena
cea cultivată, atenienii au fost uimiţi şi tulburaţi. Şi aşa, fiilor ai lui Dumnezeu, vă heretisesc:
cu adevărat, Hristos a înviat!
Scrisoarea a 28-a
UNEI ASOCIAŢII DE FEMEI ORTODOXE,
DESPRE CELE ŞAPTE SPUSE ALE LUI HRISTOS DE PE CRUCE
Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar
nu sunt limpezi?
Prima: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în
primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe cruce;
iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată
băgat la cap - şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-1 pe cel drept,
ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu,
ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe
Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal, îmbătaţi de rău, ei
niciodată nu ştiu ce fac.
A doua: Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai. Această spusă a fost îndreptată
către tâlharul care s-a pocăit pe cruce. Foarte mângâietor cuvânt pentru păcătoşii care se
pocăiesc fie şi în ultima clipă. Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi
săvârşeşte misiunea şi pe cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care arată fie şi
cea mai mică voinţă de a se mântui.
A treia: Femeie, iată fiul tău. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub
crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată mama ta. Cuvintele acestea
arată grija de fiu, pe care oricine o datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: să cinsteşti
pe tatăl tău si pe mama ta împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.
A patra: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Cuvintele acestea
arată pe câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune - fiindcă omul este cel care
pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvintele
acestea puteau zdrobi erezia ce avea să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că
Dumnezeirea a pătimit pe cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om tocmai
pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită să pătimească pentru om şi să
moară pentru om; căci dacă în Hristos a pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a
murit în El - iar acest lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi
înfricoşătoare cuvinte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
A cincea: Mi-e sete. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi bătea în
Episcop Nicolae Velimirovici
26
faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit. Fireşte că Îi era sete. Dar - o,
Doamne! - oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om
sau ca Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman îţi dă buretele înmuiat în oţet. O
singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei ceasuri, cât ai fost atârnat pe
cruce! Soldatul roman micşorează păcatul lui Pilat - păcatul împărăţiei romane - faţă de Tine,
fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împărăţie
nouă.
A şasea: Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui
Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învinuiau evreii.
Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii
şi toţi acei filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în alţi oameni, sau
în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale. Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi
încotro se îndreaptă duhul Dreptului mort: Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul.
A şaptea: Sâvârşitu-s-a. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă:
„S-a săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a
pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea cea dumnezeiască a singurului Mesia
adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia,
însă nu drama. Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!
Scrisoarea a 29-a
UNEI FETE ŞCOLITE, DESPRE CELE CINCI RĂNI ALE LUI IISUS
Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus,
şi întrebi cum a luat naştere acest basm.
Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului
şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi
lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine
cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. În Anglia toată lumea citeşte
Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Şi oamenii de stat şi politicienii şi cărturarii şi muncitorii
obişnuiţi îşi dau osteneala ca întotdeauna să îşi săreze cuvintele, discursurile, articolele, cărţile
prin cuvinte din Sfânta Scriptură, să dea tărie şi podoabă cuvintelor omeneşti prin cuvintele
dumnezeieşti, cum s-ar împodobi nişte coliere de sticlă cu diamante.
Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele
trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele. Două răni în mâini, două răni în picioare,
una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc.
Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe
singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile
omeneşti răcite.
Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor
mâini - al unei păduri de mâini - care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au
făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare - al unei păduri de
picioare - care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit
sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite - un
munte de inimi - în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare,
şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de
iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva
lui Dumnezeu.
Străpunse au fost mâinile lui Iisus - ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele
păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus - ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
27
păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus - ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de
gândurile păcătoase.
Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să
le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva
sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului, înainte erau purtate steaguri
cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe
Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte, şi s-a temut mai mult de
acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.
Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fato, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de
Dumnezeul Cel Viu.
Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a
fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs
tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a
înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat
sânge al Său, şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi.
Aceasta este Sfânta împărtăşanie, fiică a lui Iisus.
În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub
cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca
sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie:
Hristos a înviat!
Scrisoarea a 30-a
DIN IERUSALIM, ÎN VINEREA MARE
S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari fărădelegi pe care a văzut-o soarele
pe pământ. Zi de groază şi de ruşine pentru conştiinţa omenească până la sfârşitul vremurilor.
Este obiceiul ca închinătorii să străbată în această zi cu picioarele şi cu gândurile Calea
Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota. Am plecat din
Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am
gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai
târziu.
Palatul lui Pilat. Ca şi cum am privi la cenuşa unui vulcan stins - dar focul patimii şi
putoarea nedreptăţii încă se simt. Aici a fost judecat şi osândit învăţătorul Dreptăţii. Aici a
fost biciuit de cei fără de lege Omul Nevinovăţiei. Nu a rămas pe El nici o fâşie de piele întreagă.
Evreii s-au ostenit noaptea trecută ca să nu fie. Şi soldaţii romani cu bicele lor nu au
făcut decât să adâncească aceleaşi răni în acelaşi trup. Cei care studiază dreptul roman şi
legile romane ar trebui să vină în acest loc ca să se îngreţoşeze pentru totdeauna de această
putreziciune lipsită de omenie.
Locul în care Domnul a căzut sub cruce. Cum să nu cadă? Greu i-a fost să poarte şi
tăcerea de-a lungul întregii nopţi pline de învinuiri mincinoase, de clevetiri şi de martori
mincinoşi - cu atât mai mult întreaga putoare a scuipăturilor în faţă şi a tot atâtor răni pe câte
lucruri bune le făcuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca să luăm
crucea Ta, şi pe Tine să Te ridicăm pe mâini şi să Te purtăm? Aşa am gândit toţi, vărsând
lacrimi pe această Cale a Durerii, ce s-ar fi prefăcut în Râu al Durerii dacă toate lacrimile
vărsate de creştini ar fi ţâşnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea bună a
lui Dumnezeu l-a adus aici în acea zi ca să ia crucea Domnului asupra sa şi să uşureze
chinurile Celui care S-a chinuit pentru toţi oamenii.
În faţa casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a văzut cumplitul
alai. Faţa desfigurată a lui Hristos a stârnit compătimire în inima ei de fată - ea nu mai semăna
Episcop Nicolae Velimirovici
28
a faţă omenească, ci mai degrabă cu o bucată de pânză murdărită de amestecul sângelui cu
scuipatul, sudoarea şi praful. I s-a făcut milă de El fetei; a alergat înaintea Osânditului şi cu o
maramă curată i-a şters faţa. Mucenicul tăcut nu a putut să-i spună „mulţumesc”, însă i-a
răsplătit slujirea într-un alt chip: pe acea maramă a rămas zugrăvit chipul lui Hristos.
Iată-ne acum în locul unde s-a întâlnit Născătoarea de Dumnezeu cu Fiul. Căutându-L
încolo şi încoace, ea a apărut dintr-o ulicioară şi deodată s-a aflat faţă în faţă cu El. De-abia La
mai recunoscut. Oare ea a născut ASTA? Această mare rană, de mărimea omului? Din
această Rană s-a vindecat, însă, otrăvitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis
nimic. Dar sufletele lor s-au înţeles şi s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tânguit sufletul mamei,
„primăvara mea dulce, cum a pierit frumuseţea Ta!”
În fine, suntem aici. Înaintea stâncii însângerate, înaintea Golgotei. Este vremea
amiezei, întocmai vremea când a fost înălţat pe cruce. Bătaia ciocanului stârneşte ecouri în
sufletele noastre. Aici am stat până la ceasul al treilea al după-amiezei, sufletele noastre la
picioarele crucii Lui; ah, fie ca să le spele sângele Lui! La ceasul al treilea, El Şi-a dat duhul.
În ceasul acela, natura s-a răzvrătit împotriva fărădelegii omeneşti: pământul s-a cutremurat,
pietrele au crăpat, soarele şi-a acoperit cu maramă cernită faţa sa.
Doar învierea putea să răsplătească atâta pătimire. Numai prin învierea lui Hristos pot
natura şi conştiinţa noastră să se împace.
Scrisoarea a 31-a
DIN IERUSALIM, ÎN SÂMBĂTA MARE
Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului
omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile
împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna
au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii
împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a
câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri
seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.
Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate
locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt
chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim
mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi
nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o
piatră de mormânt. Nimic în lume afară de învierea Domnului nostru chinuit nu poate să
ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca
sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.
Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri
sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască
sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare, în această zi doar
însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica:
uşurare, odihnă şi izbăvire.
„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” - întreabă funcţionarul Ilia.
„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai
înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute,
prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.
„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”
Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim
acolo necontenit - ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
29
rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi
Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată - fiindcă într-adevăr a
înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus
idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul, şi Omar Arabul, şi
Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat
după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e
înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?
O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele
Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi
Viaţă Veşnică!
Scrisoarea a 32-a
DESPRE SLUJBA DE ÎNVIERE LA IERUSALIM
Am ajuns la capătul aşteptărilor! Când bătrânul patriarh a început să cânte: „Hristos a
înviat!”, s-a luat piatra cea grea de pe sufletele noastre. Ne-am simţit ca nişte duhuri
nepământeşti. Ca nişte înviaţi! Dintr-o dată a răsunat strigarea zgomotoasă a popoarelor şi
neamurilor, asemenea unui sunet de ape multe, jos în jurul Mormântului, sus pe Golgota, prin
galerii, între coloane, pe grinzile iconostasului, la ferestre. Oriunde era loc pentru un cap de
om, se înghesuia un om. Prin această strigare, fraţii noştri din Asia şi Africa îşi arată bucuria.
Ceva neobişnuit pentru europeni, însă aşa sunt oamenii din Răsărit. Suferinţă până la extaz, şi
bucurie până la extaz, în Săptămâna patimilor, ei plângeau în hohote la Mormântul Domnului,
sărutau Mormântul, îl mângâiau cu feţele şi mâinile, se băteau în piept, boceau. Iar dimineaţa,
iată - zarvă şi strigăte de bucurie.
Ca nişte copii: sinceri şi neînfrânaţi. Nu copiilor le-a făgăduit Domnul împărăţia
cerurilor? Am auzit de la un copt despre europeni următoarea vorbă: „Ştiu să râdă, dar nu ştiu
să se bucure!” Bucuria răsăriteanului este fără râs, o bucurie duhovnicească deosebit de înaltă.
Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, grăieşte patriarhul. „Hristos anesti”,
cântă grecii. Mormântul s-a prefăcut în Rai, locul de chinuire, în palat al veseliei. Ţinem
lumânări în mâini, dar sufletele ne sunt mai luminoase decât lumânările.
„Hristos voskrese”, cântă ruşii. Minunat şi umilicios şi moale ca mătasea, cum numai
ruşii ştiu. Însă în acest ceas şi în acest loc, şi cântarea cea mai urâtă sună frumos. Da, şi cea
mai urâtă faţă este frumoasă. Lumina şi bucuria învierii prefac totul, schimbă la faţă totul: şi
glasurile, şi feţele, şi lucrurile.
Totul este frumos în jurul nostru, totul este curat, totul este sfânt, totul este paradisiac.
„Hristos a înviat”, cântă arabii, bătând din picioare şi din palme. Lacrimile le curg pe
obraz şi luminează de la miile de raze de la candelele şi lumânările care sunt peste tot.
Expresia întristării este pusă în slujba bucuriei. Ce mare este sufletul omenesc în sinceritatea
sa! Nimic nu este mai mare, afară de Dumnezeu şi de îngerii lui Dumnezeu!
„Hristos a înviat”, cântă sârbii, copţii, armenii, bulgarii, abisinienii, negrii, pe rând,
fiecare în limba şi după melodia sa. Toţi, însă, cântă frumos. Vă spun: toţi oamenii din jurul
nostru arată frumoşi şi buni. Şi fiii negri, şi fiicele negre ale Africii - toţi arată frumoşi şi buni
ca nişte îngeri. Aceasta este o minune pe care numai Hristos Cel înviat poate să o facă. Acesta
şi este singurul temei adevărat al frăţietăţii între oameni: a-i vedea frumoşi şi buni pe toţi
oamenii.
După ce s-a cântat troparul învierii pe toate limbile, s-a pus în mişcare procesiunea în
jurul mormântului Domnului. Asiaticii sub fesuri şi africanii sub cealmale cântau un cântec
de-al lor, bătând tactul cu palmele:
Episcop Nicolae Velimirovici
30
Singura credinţă dreaptă
E credinţa ortodoxă!
După aceea, canonul şi liturghia - însă toate citirile şi cântările sunt acoperite de o
singură cântare biruitoare: „Hristos a înviat din morţi!”
În zorii zilei de înviere, slujba s-a terminat în biserică, însă a continuat în sufletele
noastre. Am început să vedem totul în lumina slavei învierii lui Hristos, şi totul ne-a părut
altfel decât dimineaţa - totul mai frumos, mai raţional, mai slăvit. Numai în această lumină a
învierii capătă sens viaţa.
La amiază s-a slujit Antipasha: o măreaţă procesiune prin Sfânta Cetate, şi citirea
Evangheliei în multe limbi. După aceea, am privit cum dansează arabii cu săbiile şi cum îl
poartă pe patriarh pe braţe.
Unii dintre noi au vrut să se pogoare la biserica rusă a sfintei Magdalena din
Ghetsimani. De altfel am şi fost poftiţi de prietenoasele surori rusoaice. Am mers, aşadar, din
nou pe Calea Durerii. Dar iată, totul este acum altfel - mai frumos, mai luminos! Este mai
uşor pentru suflet. Biruinţa a înghiţit moartea şi, împreună cu ea, şi chinurile şi pătimirile.
Nimic nu se vede de lumina strălucitoare a învierii.
Adevărat, adevărat a înviat Hristos!
Scrisoarea a 33-a
PROFESORULUI M.M.,
CARE NU ÎŞI SĂRBĂTOREŞTE SLAVA7 DIN PRICINA DOLIULUI
Am primit scrisoarea ta. Îmi confirmi prin ea anunţul trimis la ziare că nu îţi vei
sărbători slava din pricina doliului din casă. Îţi împărtăşesc doliul din toată inima, şi iarăşi zic:
Dumnezeu să-l ierte pe bunul tău fiu. Tu rămâi şi în continuare cu această jale, în vreme ce pe
mine m-ai împovărat cu două noi: una, că nu sărbătoreşti slava; doi, că anunţi în ziare lucrul
acesta. Cincizeci de mii de oameni vor citi: cutare şi cutare profesor sârb nu îşi va prăznui
slava. Oare nu va fi pentru mulţi spre sminteală lucrul acesta? Măcar să-l fi trecut sub tăcere,
ori să-l fi anunţat numai prietenilor ce te-ar fi vizitat cu prilejul slavei. De ce întreaga lume
ortodoxă trebuie să se poticnească de piatra nesăvârşirii de către tine a unei datorii religiosmorale?
Oare nu vezi că sfântul Gheorghe al tău te-a pedepsit? El te-a îndemnat să vesteşti
întregii lumi păcatul faţă de el - fiindcă orice păcat vrea să se arate.
Dar, mai întâi de toate, pentru ce nu sărbătoreşti? Din pricina doliului! Strămoşii noştri
ne dădeau altfel de exemplu. Ţarul Lazăr şi-a prăznuit ziua de nume în ajunul înfrângerii de la
Kosovo. Voievodul8 Todor şi-a prăznuit al său sfânt Gheorghe în temniţă, între închişi.
Soţia lui era în jale cruntă, şi totuşi a sărbătorit şi a primit oaspeţi. Un astfel de
exemplu ne dă şi în vremea de acum poporul nostru, în timpul războiului mondial, ostaşii
sârbi îşi sărbătoreau slava prin tranşee pline cu apă şi cadavre. Ceea ce îţi voi istorisi seamănă
a poveste, dar este adevărul curat: în ziua numelui său de botez, un ostaş a aprins în tranşee o
lumânare şi a lipit-o de fruntea unui prieten mort de lângă el. Pe pieptul acestuia a pus pâine şi
vin iar el, cu capul gol, a continuat să tragă, după ordin. „Ce înseamnă toate astea?” - îl
întreabă comandantul. „Este slava mea, domnule!... şi am zis să fie totodată şi pomană pentru
consăteanul meu; iată, el îmi ţine loc de masă în mocirla asta”.
Lumânare, pâine, vin şi capul gol! înţelegi? Patru simboluri: lumina credinţei,
7 Slava este o minunată tradiţie creştină sârbească de sărbătorire a sfântului ocrotitor al familiei. Pe lângă această
slava de familie, mai există krsna slava, care este sărbătorirea zilei de nume, precum şi slava bisericii,
echivalentă cu praznicul nostru de hram.
8 La popoarele slave, titlu de conducător militar.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
31
atârnarea de Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi rugăciunea către Dumnezeu. Tocmai
acesta este esenţialul în proslăvirea slavelor, a sfinţilor lui Dumnezeu, a fiilor lui Dumnezeu.
Oare tu nu eşti în stare să arăţi aceste patru lucruri în ziua slavei tale? Sau crezi că locuinţa ta,
din care cu câteva săptămâni în urmă a fost scos un mort, este locaş de întristare în mai mare
măsură decât o tranşee plină de mulţi morţi cu sângele încă neînchegat?
Este cu totul ilogic să nu sărbătoreşti slava luându-ţi drept scuză doliul. Tocmai când e
jale şi chin trebuie să prăznuieşti slava şi să cazi la sfinţii lui Dumnezeu cu mai mare osârdie.
Atunci şi sfinţii, adică Dumnezeu prin sfinţi, ajută mai mult şi mai degrabă. Iar atunci când
toate ne sunt la locul lor şi după voia noastră, se simte mai puţin ajutor de la slavă - fiindcă
avem deja ceea ce vrem. Eu cred fără umbră de îndoială că sfântul Gheorghe s-a arătat
voievodului Todor în închisoare şi l-a scos de acolo. Sunt multe, multe pilde care arată că mai
repede s-au mântuit din necaz cei care în necaz au slăvit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui. Şi
Sfânta Scriptură afirmă lucrul acesta. Să citeşti cum au slăvit pe Dumnezeu apostolii Pavel şi
Sila când erau înlănţuiţi în temniţă, şi cum în ceasul acela pământul s-a cutremurat, temniţa sa
deschis şi lanţurile au căzut de la picioarele celor întemniţaţi (Fapte 16, 25).
Cred că refuzul de a sărbători slava vine dintr-o confuzie. Nu îşi sărbătoresc slava
numai cei care văd în ea, la fel ca şi în nuntă, doar un prilej de veselie. Tu, însă, ca om învăţat,
trebuie să ştii şi să îi înveţi şi pe alţii: dacă în doliu nu se fac nunţi, slava se sărbătoreşte şi în
doliu. Cu atât mai mult în doliu.
Pace ţie şi mângâiere de la Domnul!
Scrisoarea a 34-a
CĂPITANULUI PETAR I.,
CARE ÎNTREABĂ CE DATOREAZĂ SÂRBII LUI HRISTOS
Buna e întrebarea ta. Englezii se ocupă deseori cu problema: „Ce-I datorează englezii
lui Hristos?” Şi răspund printr-o lungă listă de lucruri bune primite de la Hristos. Acum tu
întrebi cu privire la poporul tău: „Ce-I datorează sârbii lui Hristos?” Adevăr zic ţie: mai mult
decât englezii. Fiindcă englezii datorează câte ceva şi vechii Rome, pe când sârbii pentru tot şi
toate sunt datori numai şi numai lui Hristos.
Întâi de toate, sârbii îi datorează lui Hristos pe cei mai mari oameni ai lor. Numai
bărbaţii sfinţi şi femeile sfinte s-au ridicat la sârbi la o mărime care se vede din vremuri şi
generaţii îndepărtate. Iar sfinţenia este de la Hristos Domnul, de la sfânta Lui credinţă. Dacă
s-ar spune că sârbii îi datorează lui Hristos numai pe sfântul Sava, cneazul şi cârmuitorul
duhovnicesc al vieţii poporului sârb până în ziua de astăzi, şi această datorie ar fi de neplătit.
Iar Sfântul Sava nu e o stea însingurată, luminată de Soarele Hristos - în jurul lui Sava stă un
întreg roi de stele strălucitoare, sfinţii strălucitori ai sârbilor.
Mai datorează sârbii lui Hristos principiile de temelie ale vieţii şi purtării lor. Îi
datorează credinţa într-Unul Dumnezeu Cel Viu, în judecata lui Dumnezeu, în Pronie, în
dreptatea şi milostivirea Dumnezeiască, în viaţa cea fără de moarte din ceruri, îi datorează lui
Hristos şi înţelegerea naturii nu prin natură, ci prin Dumnezeu; şi înţelegerea destinului
oamenilor şi popoarelor nu prin cauzele materiale, ci prin cele morale şi duhovniceşti, într-un
cuvânt: tot adevărul despre această lume şi cealaltă îl datorează sârbii lui Hristos. Iar în
privinţa purtării, datorează totul învăţăturii lui Hristos. Cinstea, cumpătarea, curăţia, iubirea
de fraţi, smerenia, milostivirea, iubirea de pace, iubirea de muncă, limpezimea duhului, vitejia
în apărarea dreptăţii, jertfelnicia şi toate celelalte virtuţi înalte ale sufletului - totul le-a venit
sârbilor de la credinţa lui Hristos.
Mai datorează sârbii lui Hristos bunele şi frumoasele lor obiceiuri. Toate aceste
obiceiuri sunt în esenţă şi prin simbolistica lor evanghelice - fiindcă aceste obiceiuri nu sunt
Episcop Nicolae Velimirovici
32
doar o podoabă a vieţii, ci prima şi cea mai însemnată rânduială morală, care păzeşte viaţa
poporului sârb de descompunere, haos şi putrezire.
Mai datorează sârbii lui Hristos insuflarea expresiilor artistice ale sufletului lor şi
idealurilor lor în cântece, proverbe, poveşti, în creaţiile minţii lor şi mâinilor lor.
Mai datorează sârbii lui Hristos epopeea primei lor împărăţii, şi epopeea robiei, şi
epopeea eliberării – adică datorează statele lor dintâi şi de mai apoi, înţelepciunea în făurirea
statului, răbdarea eroică şi nădejdea vizionară în vremea robiei, precum şi dârzenia şi
jertfelnicia eroică în vremea eliberării.
Le-am înşirat pe toate? Nici pe departe - ci doar am început lista datoriilor sârbeşti faţă
de Hristos. Eu cred însă că ţi-am dat un indiciu după care vei putea şi singur să socoteşti toate
datoriile poporului tău faţă de Mântuitorul Hristos. Şi când vei reuşi să socoteşti toate datoriile
sârbeşti faţă de Hristos, întoarce pe cealaltă faţă lista şi socoteşte toate cerinţele lui Hristos
faţă de sârbi. Cugetă şi întreabă-te: „Ce cere Hristos de la sârbi?”
Pace şi bucurie ţie de la Domnul!
Scrisoarea a 35-a
ŢĂRANULUI STANOI I.,
CARE SE PLÂNGE CĂ NĂVĂLEŞTE ASUPRA LUI DUHUL FRICII
Duh rău e cel ce năvăleşte asupra ta. Unul dintre numeroasele duhuri rele care lucrează
spre pierzania oamenilor. Îmi scrii că atunci când năvăleşte asupra ta duhul fricii ţi se pare că
toată lumea te urmăreşte, că toţi oamenii ţi-s duşmani, că şi Dumnezeu te urăşte. I-ai întrebat
pe cunoscuţi, şi ei ţi-au zis: „Este un fel de nebunie”. Nebunie şi este; bine ţi-au zis. Şi
Biserica îţi va spune acelaşi lucru - numai că Biserica îţi va spune mai mult, potrivit
experienţei şi cunoaşterii sale. Ea îţi va spune şi de la cine, şi pentru ce ţi-a venit această
nebunie. De la duhul rău, şi pentru oarecare păcat al tău. Biserica îţi va prescrie şi
medicamentul: mărturiseşte-ţi şi pocăieşte-ţi păcatul, şi duhul rău se va depărta de la tine.
Niciodată nu s-ar depărta de voia sa, dar Dumnezeu îl va înlătura, de la tine. Ştii cum a izgonit
Atotputernicul Hristos duhurile din oameni. Cum a avut deplină stăpânire asupra lor. Cum
duhurile rele I se supuneau necondiţionat.
Stăpânirea lui Dumnezeu asupra duhurilor rele nu priveşte, însă, doar izgonirea
duhurilor rele din oameni, ci şi îngăduirea acestor câini nevăzuţi asupra sufletului. De aceea
duhul rău şi este numit al lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Nu citim, oare, în Vechiul
Testament: Şi a căzut duh rău de la Dumnezeu asupra lui Saul (l Regi 18, 10)? El nu este
numit a lui Dumnezeu fiindcă e înrudit cu Dumnezeu ori fiindcă iese de la Dumnezeu -
departe de asta -, ci fiindcă e legat sub stăpânirea lui Dumnezeu. Citeşte primul capitol al
cărţii despre Iov, şi te vei încredinţa că duhul rău nu poate năvăli asupra omului dacă nu-i
îngăduie Dumnezeu.
De vreme ce ştii asta, deznădejdea să se depărteze de la tine. Dumnezeu e şi
Atotputernic, şi Atotmilostiv. El poate şi vrea să izgonească de la tine duhul cel rău al fricii
care te chinuie groaznic câteodată. Numai să recunoşti puterea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Şi atunci, mărturiseşte-ţi păcatul, pocăieşte-te şi roagă-te cu osârdie Preaînaltului Dumnezeu.
Spune în rugăciune: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Atotputernice şi Atot-milostive,
iartă-mă pe mine, păcătosul, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pentru chinurile de pe cruce ale
Fiului Tău şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos!” Şi nu te îndoi câtuşi de puţin. Dumnezeu Se
va milostivi şi va alunga de la tine sperietoarea neputincioasă.
Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
33
Scrisoarea a 36-a
TEOLOGULUI B.R. CARE ÎNTREABĂ
CUM TREBUIE ÎNŢELESE CUVINTELE:
EU SUNT ÎN TATĂL ŞI TATĂL ÎN MINE
De ce ispiteşti înaltele taine cereşti, pe care nici heruvimii nu le pricep deplin? Trebuie
doar să crezi că aşa este - Domnul a zis aşa -, şi credinţa îţi va aduce răsplată: fiindcă binele
veşnic, viaţa şi împărăţirea fără de moarte, nu sunt făgăduite cunoaşterii, ci credinţei.
Dumnezeu a dat omului putinţă în destulă pentru a crede, însă neîndestulătoare spre a putea
cunoaşte. Nu a recunoscut lucrul acesta şi filosoful Kant, criticul raţiunii omeneşti?
Rostindu-Şi ultimele cuvinte, Hristos le-a adresat credinţei, nu cunoaşterii. I-a spus
apostolului Filip: au nu crezi că Eu sunt în Tatăl si Tatăl este în Mine? Vezi cum descoperă
taina credinţei, nu a cunoaşterii? Nu spune: au nu ştii că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în
Mine?
La urma urmei, ajută-te puţin şi de comparaţii. Nu este orice fiu în tatăl său înainte de
a se naşte, şi orice tată în fiu după ce s-a născut acesta? Nu este focul în flacără şi flacăra în
foc? Nu este dorinţa nobilă în gândul înalt, şi gândul înalt în dorinţa nobilă?
Noi ne împiedicăm mereu de trup când ne gândim la lucrurile duhovniceşti. Cine
biruie această piedică se apropie de înţelegerea realităţilor duhovniceşti. Oare poate iubi
cineva pe pământ mai mult decât mama pe fiul ei unul născut şi fiul unul născut pe mama sa?
Gândeşte-te la sufletele lor - numai la suflete. Sufletul mamei e plin în întregime de fiu, şi
sufletul fiului de mamă. Mai ales atunci când sunt departe unul de celălalt. Mama este în chip
real cu sufletul în fiu şi fiul este în chip real cu sufletul său în mamă, şi asta precum în minte,
aşa şi în inimă. Şi fiecare om care ne iubeşte ne poartă în minte şi în inimă, şi cel pe care îl
iubim trăieşte în noi. Arzând de dragoste dumnezeiască faţă de Hristos, Pavel a zis: nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
În Creştinism, dragostea este metoda de cunoaştere. Aşadar, dacă vrei să cunoşti
tainele cereşti, să îl iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot
cugetul tău. Şi Dumnezeu Se va sălăşlui în tine, şi astfel vei fi în Dumnezeu şi Dumnezeu în
tine. Şi vei simţi ca adevărate unele lucruri care stau mai presus de toate orizonturile
cunoaşterii şi raţiunii omeneşti.
Dragostea cerească să te lumineze!
Scrisoarea a 37-a
UNEI SURORI PE CARE O MÂHNEŞTE DEZMĂŢUL FRATELUI
Pricep mâhnirea ta. Ca soră mai mare, i-ai fost, după moartea mamei, ca o altă mamă.
Te-ai chinuit să-l ţii în şcoală. Din pricina lui ai întârziat cu măritişul, şi în cele din urmă te-ai
hotărât să nu te măriţi. Ţi-ai sărăcit viaţa ca s-o îmbogăţeşti pe-a lui. Mai înainte te asculta şi
te iubea, în ultimii doi ani însă, el s-a schimbat cu totul. Mai întâi s-a declarat necredincios, şi
a început să-şi bată joc de evlavia ta, de rugăciunea ta, de Biserică, de icoane. După aceea -
ştiu şi fără să-mi spui - s-a dedat vieţii dezmăţate. Urmarea inevitabilă a necredinţei! E
mânios, mohorât, dezordonat, leneş, obraznic. Cere ceea ce nu poţi să îi dai. Face datorii în
stânga şi în dreapta. Turbează când îl povăţuieşti. Te-ar omorî! Nici o asemănare cu omul de
mai înainte. Parcă ar fi intrat un duh rău în el.
Soră necăjită! Păi chiar şi este un duh rău în el. Un fel de nebunie ce îl apucă negreşit
pe apostat - fiindcă nu poate omul să îi întoarcă spatele lui Dumnezeu fără să se prăvălească în
Episcop Nicolae Velimirovici
34
beznă deasă. Nu poate să se lepede de Dumnezeu şi să nu înnebunească. Exemplele din trecut
şi din prezent sunt câtă frunză şi iarbă.
Hai să-ţi povestesc cele întâmplate unei mame care şi-a mântuit fiul asemănător cu
fratele tău. După ce toate sfaturile mamei se duseseră ca apa trecută prin sită, mama dintr-o
dată a tăcut. Nu i-a mai zis fiului nimic. Şi a început să se roage lui Dumnezeu ca Dumnezeu
să-i trimită fiului o boală. Vei spune: „Aspră mamă!” Ascultă însă până la sfârşit. Chiar mama
aceea mi-a povestit. „Am văzut singură”, zice, „că nimeni de sub cer nu-l poate mântui, afară
numai de Dumnezeu, şi asta prin ceva suferinţe. De asta m-am şi rugat ca Dumnezeu să-i
trimită vreo suferinţă grea. Şi multă vreme m-am rugat aşa. Şi, într-adevăr, fiul s-a îmbolnăvit.
A zăcut la pat trei luni. Eu i-am slujit. Şi mă rugam lui Dumnezeu în faţa lui. El credea că mă
rog pentru înzdrăvenirea lui trupească. De fapt, eu mă rugam să i se însănătoşească sufletul.
Mai bine chiar mort cu trupul decât mort cu sufletul. El a băgat de seamă slujirea, dragostea şi
rugăciunea mea. Şi, puţin câte puţin, s-a înmuiat la inimă. Când doctorii ridicau deja din
umeri şi el ajunsese ca o umbră, într-o zi a început să plângă şi a rostit în şoaptă: „Mămică
dulce, roagă-te lui Dumnezeu ca să nu mor!” La care eu: „Să promiţi, fiule, că îţi vei aduce
aminte totdeauna de Dumnezeu şi Îi vei fi recunoscător, şi că îţi vei îndrepta purtarea”. -
„Promit, mămică, promit. Promit!” - a şoptit el în agonie. Eu am simţit cumva că n-o să
moară. Şi, slavă Domnului, s-a făcut sănătos. Acum e sănătos cu trupul şi cu sufletul. Moale
ca ceara, evlavios ca un înger, cu rânduială şi ascultător ca soarele”.
Şi tu, soro, trebuie să încetezi a-i mai da sfaturi fratelui. Taci şi nu-l mai întărâta. El e
ca în delir. Mai bine să începi a te ruga lui Dumnezeu pentru el, zicând: „Doamne, Bunule, Tu
eşti bogat în mijloace şi căi. Pe ce cale şi prin ce mijloc ştii, vindecă sufletul fratelui meu, fie
şi boală, şi suferinţă grea. Te rog”.
Pe deasupra, să-ţi mai alegi încă o zi din săptămână în care să posteşti pentru el. Şi fă
milostenie în numele lui. Iar Dumnezeu, la vremea Sa şi prin mijlocul Său, îi va dărui duh
bun. Şi ţi-1 va da în mâini sănătos şi în toate minţile, turnând în inima ta acele spuse
evanghelice: acest frate al tău mort era, şi a înviat. Cu adevărat, soro, jertfa şi dragostea ta
uriaşă nu vor rămâne nerăsplătite.
Pace ţie şi ajutor de la Domnul!
Scrisoarea a 38-a
CĂTRE DOI PRIETENI CARE SE CONTRAZIC CU PRIVIRE LA
NECESITATEA ÎMPĂRTĂŞIRII BOLNAVILOR
Unul din voi spune: „Nu trebuie împărtăşiţi”. „Nu trebuie împărtăşiţi”, zice el, „fiindcă
există credinţa că bolnavul va muri dacă se împărtăşeşte”. Celălalt spune: „Ba trebuie, fiindcă
este păcat să plece creştinul neîmpărtăşit din această lume”.
Eu ţin partea celui de-al doilea, fiindcă Biserica porunceşte lucrul acesta. Mulţi
pustnici, care au trăit departe de biserici şi preoţi, se temeau să nu moară neîmpărtăşiţi, şi se
rugau fierbinte lui Dumnezeu să le trimită înainte de moarte un preot cu Sfânta împărtăşanie.
Pronia bună a lui Dumnezeu împlinea cererea acestor bine-plăcuţi ai Săi şi le trimitea un
slujitor al altarului pentru a-i împărtăşi cu Sfintele Taine. Odată împărtăşiţi, ei se luminau de
bucurie şi se despărţeau de această lume mulţumiţi şi liniştiţi. Erau cazuri când bolnavul
însuşi a dorit să se împărtăşească, dar a murit mai înainte de a ajunge preotul, iar apoi s-a
întors, a primit împărtăşania şi a murit din nou. Un asemenea caz s-a întâmplat nu demult în
apropiere de Kralievo. Asemenea cazuri arată limpede care este voia lui Dumnezeu.
Este o prostie credinţa că bolnavul trebuie să moară dacă se împărtăşeşte. Multe
exemple vii arată că se întâmplă tocmai pe dos. Eu însumi am fost de faţă la împărtăşirea
câtorva oameni grav bolnavi, despre care se credea că vor muri sigur. Ei bine, sunt vii şi azi.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
35
Dacă bolnavii mor de la împărtăşire, ar fi logic să credem că şi sănătoşii se îmbolnăvesc de la
ea - iar asta este o prostie şi o hulă. Dacă s-a întâmplat ca vreun bolnav să moară după
împărtăşire, n-a murit de la împărtăşire, ci de la boală. Aşa i-a fost soarta de la Dumnezeu -
dar a murit cu sufletul curăţit şi iertat, împăcat cu Dumnezeu şi oamenii.
Omul întreg la minte se gândeşte la moarte şi când e sănătos, darmite când este
bolnav. În această împărăţie a muririi, nimic nu este mai credibil decât moartea. Dumnezeu i-a
zis bogătaşului sănătos, care îşi făcea planuri cu bătaie lungă în privinţa averii sale: nebunule,
în noaptea asta vor lua de la tine sufletul tău - iar cele pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?
Când bolnavul moare, cel ce l-a lipsit de împărtăşire se căieşte amar. Într-un oraş s-a
îmbolnăvit un om. Faptul a ajuns la urechile preotului, care a venit şi i-a propus să se
spovedească şi împărtăşească. Soţia i-a tăiat vorba, zicând: „Nu e pe moarte, părinte, nu e pe
moarte!” Preotul a plecat. În noaptea aceea, bolnavul a murit. Atunci, femeia a început să se
tânguiască: „Vai de mine, de ce nu l-am lăsat să se împărtăşească!”
Or, nu ştiţi, fraţilor, că împărtăşania preţuieşte pentru om cât toate pomenile?
Pace vouă de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 39-a
UNUI JUDECĂTOR CARE ÎNTREABĂ
CUM SĂ ÎŞI RĂSPLĂTEASCĂ BINEFĂCĂTORUL
Am primit lunga dvs. scrisoare, în care îmi descrieţi viaţa dvs. Aţi rămas orfan, fără un
capăt de aţă. Un vecin mărinimos v-a luat la el. Şi aţi crescut împreună cu copiii lui. V-a dat la
şcoală şi v-a însurat. Dintr-o dată, treaba a început să-i meargă din ce în ce mai prost. A căzut
sub sechestru. De ruşine şi de amărăciune, s-a stins fulgerător. L-aţi înmormântat pe cheltuiala
dvs. şi i-aţi ridicat monument funerar. Nu după multă vreme a murit şi soţia lui, mama dvs. de
suflet. Aţi înmormântat-o şi pe ea, şi i-aţi ridicat monument funerar. Când casa lor a fost
vândută la licitaţie, dvs. Aţi răscumpărat-o şi aţi dat-o în stăpânire copiilor lor. Unuia dintre fii
i-aţi ajutat să-şi deschidă o prăvălie ca să-i hrănească pe ceilalţi. Pe celălalt fiu îl ţineţi în
şcoală pe banii dvs. Pe una dintre fiice aţi măritat-o, dându-i toată zestrea cuvenită. Celei mai
tinere i-aţi găsit o slujbă potrivită. Sărbătoriţi ziua de nume a părinţilor de suflet deopotrivă cu
a dvs. în fiecare an mergeţi în oraşul lor, vă duceţi la mormântul lor şi faceţi pomenire. Toate
acestea le-am aflat din ultima dvs. scrisoare.
La sfârşit mă întrebaţi ce să mai faceţi ca să vă răsplătiţi binefăcătorul? Să zidiţi
biserică spre pomenirea lui? Târguşorul lui nu are biserică.
Om nobil! V-aţi răsplătit cu vârf şi îndesat binefăcătorul. Şi aţi zidit biserică înaintea
Domnului cerului şi pământului, nu din pietre şi lemne, ci din fapte bune. Dar dacă vreţi,
zidiţi şi biserica din pietre şi lemne. Şi eu v-aş sfătui să o zidiţi. Fie ca lucrarea recunoştinţei
dvs. să fie încununată şi cu un asemenea semn văzut. Fie ca oamenii să vadă şi să se
minuneze. Fie ca numeroşii fii nerecunoscători să vadă şi să se ruşineze. Dacă fiul de suflet îşi
arată astfel recunoştinţa, cum ar trebui să şi-o arate fiul de sânge?
Zidiţi, aşadar, biserică. Şi numiţi-o biserica Recunoştinţei. Acest lucru este de
trebuinţă vremii noastre şi generaţiei noastre bolnave de lepra nerecunoştinţei. Şi tuturor
vremurilor şi generaţiilor, până la Judecata lui Dumnezeu.
Pace dvs. şi binecuvântare de la Dumnezeu!
Episcop Nicolae Velimirovici
36
Scrisoarea a 40-a
MONAHULUI AVACUM DESPRE PĂCATUL CU GÂNDUL
Mă întrebi dacă sunt primejdioase păcatele cu gândul. Ca monah, tu o ştii cel mai bine.
Ştii că oarecare dintre bărbaţii sfinţi a zis că esenţa monahismului stă în curăţirea minţii de
gândurile rele. Ştii şi că Biserica numără trei feluri de păcate: cu lucrul, cu cuvântul, cu
gândul. De aceea ne şi rugăm Părintelui luminilor pentru cei răposaţi, ca să le ierte toate
păcatele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu gândul. Iar că Dumnezeu dă în vileag şi
gândurile păcătoase, citeşti în Evanghelie: Şi văzând Iisus gândurile lor, a zis: Pentru ce
cugetaţi cele rele în inimile voastre? Satana nici nu a păcătuit altfel decât cu gândurile trufaşe.
De aceea a şi fost lepădat dinaintea feţei lui Dumnezeu şi prăvălit în iad.
Gândurile rele sunt sămânţa a tot răul. Din această sămânţă cresc cuvintele păcătoase,
dorinţele păcătoase şi faptele păcătoase. Aduţi aminte de altă pildă a lui Hristos, despre
semănător: Un om a ieşit să semene în ţarina sa. Iar când oamenii dormeau, a venit
vrăjmaşul lor şi a semănat neghină printre grâu. Dumnezeu seamănă gânduri bune în sufletul
fiecărui om. Dacă cineva se leneveşte şi nu străjuieşte asupra sufletului său ca asupra unei
ţarine semănate, este ca adormit. Şi în timp ce el doarme astfel, vine duhul rău, vrăjmaşul lui
Dumnezeu şi al omului, şi seamănă în suflet neghină, adică gânduri rele. Iar de la gândurile
rele până la cuvintele rele şi faptele rele nu e mai mare depărtare ca de la sămânţă până la
rădăcină. Adică nu e nici o depărtare între ele, ci toate stau într-o legătură organică unele cu
celelalte.
Ca atare, să străjuieşti asupra ta. Închide-ţi mai des ochii şi, precum spune sfântul
Nichita Stithatul, „cearcă gândurile care plutesc pe marea minţii”.
În regulile monahismului, nevoinţa cea mai însemnată este dezrădăcinarea gândurilor
rele până ce nu cresc, şi se fac mari, şi pun stăpânire pe suflet, şi trec până la urmă şi în faptă.
Striveşte-le de piatră. Precum spune Psalmistul: Fiica Babilonului, ticăloasa, fericit cel ce va
apuca şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră! Pricepi înţelesul duhovnicesc al acestor spuse?
Babilonul este împărăţia diavolului, iar copiii lui sunt gândurile rele. Piatra este Hristos.
Fericit, aşadar, cel ce va zdrobi de la început răul în sine şi îl va sfărâma de piatra veşnică,
Hristos.
De vreme ce cunoaştem lucrul acesta şi tu şi eu, nu ne rămâne decât să facem
întocmai.
Bucură-te în Domnul!
Scrisoarea a 41-a
GREFIERULUI VESELIN G.,
CARE SE MIRĂ DE CE NU A SCRIS SFÂNTUL SAVA CĂRŢI
Nu cumva”, spui, „fiindcă nu era hârtie?” Era hârtie şi atunci, chiar mai bună decât
acum - hârtie din piele. Şi cerneală era, care se decolorează mai greu decât cea de astăzi. Dacă
te vei duce la Hilandar, vei vedea manuscrise din acel timp, ale împăraţilor şi sfinţilor, care
sunt mai puţin decolorate ca testamentul bunicului tău.
Sfântul Sava a scris, dar a scris puţin. Într-adevăr, puţin a scris cu cerneală pe hârtie,
însă mult, foarte mult printr-un alt mijloc: prin mijlocul folosit de apostolii lui Hristos. Citeşte
ce le scrie Pavel corintenilor: cartea noastră voi sunteţi... slujită de noi, scrisă nu cu cerneală,
ci cu Duhul Dumnezeului Celui Viu (2 Corinteni 3, 2-3). Prin acest mijloc a scris Sava foarte
multe cărţi, cu milioanele. Câţi sârbi de Doamne-ajută, atâtea cărţi are Sava. El scrie şi în ziua
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
37
de astăzi. Toţi acei copii care cântă în fiecare dalb ianuarie: „Să strigăm cu dragoste sfântului
Sava...” sunt cele mai noi cărţi ale lui Sava. El nu le scrie cu cerneală, ci cu Duhul
Dumnezeului Celui Viu. Şi nu scrie pe hârtie, ci pe inimi. Nu scrie cuvinte trecătoare, ci
veşnice; nu cuvinte ale morţii, ci cuvinte ale vieţii; nu cuvinte ale acestei lumi, ci cuvinte ale
lumii celeilalte. Cel mai mare şi mai minunat cărturar sârb, neasemuit, neîntrecut! Biblioteca
lui vie este mutată în parte la ceruri; operele lui complete nu se pot arăta acum, ci se vor arăta
la sfârşitul lumii şi al vremurilor, la Judecata de apoi a lui Dumnezeu. Atunci se vor putea
vedea toate operele lui Sava Nemanidul, scrise cu Duhul lui Hristos, slove vii, suflete
omeneşti vii, cetăţeni ai împărăţiei cerurilor. Cu adevărat, sfântul sârb este doar un condei
ales, iar scriitorul este însuşi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, după cuvântul împăratului David:
eu sunt condei de scriitor iscusit (Ps. 44, 1). Acest scriitor iscusit nu este nimeni altul decât
Duhul Sfânt, care a scris prin prooroci, apostoli şi sfinţi.
Sfântul Sava a scris şi prin mortar şi cărămidă, şi prin legi de stat, şi prin biserici şi
şcoli. Hilandarul şi Iicea sunt scrieri ale lui. Şi prima împărăţie sârbească, în măsura în care
este fără de prihană şi sfântă, e scriere a lui. Toate acestea însă nu sunt decât mijloace
ajutătoare ale nemuritoarelor lui opere, ale sufletelor omeneşti, între care el doreşte să numere
şi sufletul tău.
Dacă vreunul dintre sârbi e carte mâzgălită (pokrmacena), vinovat nu este sfântul
Sava, ci el însuşi. Fiecare se mâzgăleşte (krmaci) singur, dar nimeni nu se poate curaţi şi
îndrepta fără Duhul Sfânt. Dar ştii tu ce este porcul (krmacea)? Este animalul înaintea căruia
nu trebuie, potrivit poruncii Celui Preaînalt, să arunci mărgăritarul.
Pace şi bucurie de la Duhul Sfânt!
Scrisoarea a 42-a
UNUI CITITOR PLIN DE RÂVNĂ
AL SFINTEI SCRIPTURI, CARE ÎNTREABĂ
DE CE S-A ARĂTAT DUHUL SFÂNT ÎN CHIP DE FOC
Când Domnul S-a botezat la Iordan, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel. S-a
arătat nu ca să-I dea ceva, ci ca să arate în chip simbolic ceea ce este în Hristos, adică
nerăutatea, curăţia şi blândeţea. Asta şi înseamnă porumbelul. Iar atunci când apostolii erau
adunaţi într-a cincizecea zi după înviere, Duhul S-a arătat în chipul limbilor de foc. S-a arătat
în chip de foc ca să le ia şi să le dea ceva - şi anume să ia de la ei tot păcatul, toată neputinţa şi
teama şi necurăţia sufletească, şi să le dăruiască putere, lumină şi căldură. Focul simbolizează
aceste trei lucruri: puterea, lumina şi căldura. Ştii cât este focul de puternic, ştii cât este de
luminos şi cum încălzeşte. Când vorbeşti despre Duhul Sfânt însă, ia seama să nu cugeţi
trupeşte, ci duhovniceşte. E vorba, aşadar, despre puterea duhovnicească, despre lumina
duhovnicească şi despre căldura duhovnicească - iar acestea sunt tăria voinţei, luminarea
înţelegerii şi căldura dragostei. Cu aceste trei arme duhovniceşti i-a înarmat Duhul Sfânt
împotriva lumii pe ostaşii lui Hristos, pe care învăţătorul îi oprise de la a purta, dintre toate
armele fizice, chiar şi toiag.
De ce s-a arătat focul în chip de limbi asupra capetelor apostolilor? Fiindcă trebuia ca
apostolii prin limbă să vestească popoarele Vestea de Bucurie, Evanghelia adevărului şi vieţii,
învăţătura pocăinţei şi a iertării. Prin cuvânt trebuiau să înveţe, prin cuvânt să tămăduiască,
prin cuvânt să mângâie, prin cuvânt să sfătuiască şi să călăuzească, prin cuvânt să rânduiască
Biserica. În cele din urmă, prin cuvânt să se şi apere - fiindcă Dumnezeu le zisese şi prezisese
să nu se teamă de prigonitori şi să nu se îngrijească în ce chip le vor răspunde când vor fi traşi
la judecată - ei, oameni simpli. Nu voi veţi vorbi, spune, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi din
Episcop Nicolae Velimirovici
38
voi. Oare se putea vorbi cu obişnuita limbă omenească despre cea mai mare şi mai veselitoare
noutate ce a ajuns vreodată la urechile omeneşti: că Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi le-a
deschis oamenilor poarta vieţii celei fără de moarte? Oare se putea vărsa de la om şi de la
obişnuita fire muritoare acest balsam de viaţă făcător pe hoitul imperiului roman şi până la
marginile lumii? Nicicum şi niciodată - ci numai de la Duhul Cel de foc al lui Dumnezeu,
Care prin gurile sfinţilor apostoli a împrăştiat scântei cereşti în întunericul pământului.
Dar, fiu al omului, oare nu ai simţit nici măcar o dată Duhul lui Dumnezeu în tine?
Iată, şi tu ai fost botezat cu Duhul, cu apă şi cu Duhul. Oare nici măcar o dată n-a strălucit fără
de veste în tine un gând mare şi luminos, cuvânt tăcut al Duhului Celui Sfânt? Oare nici
măcar o dată nu s-a stârnit, precum un vânt iscat pe neaşteptate, dragostea către Făcătorul, şi
din aceasta, lacrimi în ochii tăi?
Încredinţează-te voii lui Dumnezeu şi străjuieşte asupra a ceea ce se întâmplă în
sufletul tău, şi vei cunoaşte minunea Cincizecimii care s-a săvârşit asupra apostolilor.
Pace ţie şi mângâiere de la Duhul Sfânt!
Scrisoarea a 43-a
PARACLISIERULUI DRAGHICI M.,
CARE SE SIMTE UNEORI CU TOTUL ALT OM
Îmi scrii că uneori te simţi cu totul alt om, renăscut şi transfigurat - asta ţi se întâmplă
de obicei la vremea rugăciunii în liniştea nopţii: cum piere atunci pentru tine această lume;
cum încetează toate gândurile la lume, la oameni, la lucruri, la trupuri; cum se revarsă în
sufletul tău o neobişnuită pace; cum vezi o oarecare lumină în tine însuţi şi simţi o negrăită
bucurie. Pe lângă asta, mai vine şi o oarecare mireasmă minunată, care nu se poate asemui cu
nici o mireasmă de pe pământ. O mireasmă dulce şi de viaţă făcătoare. Simţi că eşti în afară
de tine. Iar când toate se curmă şi pier, încet şi treptat, aşa cum piere o nălucă dinaintea
ochilor, asupra ta vine mâhnirea că nu a mai ţinut încă şi încă, îndelung şi îndelung, fără
curmare şi încetare, ani şi veacuri şi toată veşnicia. Şi întrebi: „Ce poate fi aceasta?”
Eu cred că Duhul lui Dumnezeu S-a atins de sufletul tău, fratele meu. Tocmai aceasta
este ceea ce a zis Domnul: împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul vostru este - fiindcă atunci când
Duhul lui Dumnezeu v-a împărăţii în sufletele noastre, încetează tot ce este al nostru în noi şi
vine tot ce este al lui Dumnezeu. Până ce împărătesc în noi gândurile noastre robite simţurilor,
dorinţele pământeşti şi voinţa egoistă, înăuntrul nostru nu este împărăţia lui Dumnezeu, ci
împărăţia întunericului şi fricii şi durerii şi neştiinţei. Iar îndată ce Duhul Sfânt vine şi Se
înstăpâneşte, totul e altfel, tocmai dimpotrivă. Eu te sfătuiesc: umileşte-te până în ţărână
înaintea măririi lui Dumnezeu Celui Prea-înalt, Care ţi-a arătat taina aceasta după prea mare
mila Sa. Şi nu împărtăşi lucrurile acestea multora, celor nesfinţiţi mai ales restul, pe care nu-i
mai pomenesc nici eu aici. Să nu fie supus pângăririi cel mai sfânt lucru (citeşte Matei 7, 6) şi
inima ta să nu se suie pe înălţimile trufiei, din care se cade în prăpastia iadului. Ascultă cum
îţi aminteşte apostolul: cine crede că stă, să ia seama să nu cadă!
Nu ţi se întâmplă nimic nemaipomenit şi Bisericii necunoscut. Mulţi drepţi şi
bineplăcuţi ai lui Dumnezeu au simţit această dulce taină şi au împărtăşit-o întrucâtva
sufletelor credincioase. Au împărtăşit-o nu ca să se laude, ci ca să împartă bucurie şi
încurajare prietenilor lor, spre mai tare credinţă în făgăduinţele Mântuitorului şi înveselitoarea
proslăvire a Domnului.
Într-o noapte de iarnă, eram în gazdă la un oarecare. După ce ai casei s-au dus la
culcare, el mi-a împărtăşit „cea mai mare taină a vieţii sale”. - „Am cerut”, zice, „vreme de
ani de zile să văd o minune de la Dumnezeu. Şi nu mi s-a dat. Într-o dimineaţă, mă scol şi
încep să mă rog lui Dumnezeu. Dintr-o dată, se arată o oarecare lumină înăuntrul meu, şi am
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
39
simţit pace, bucurie şi mireasmă” (întocmai cum s-a întâmplat cu tine). „De atunci”, zice, „am
încetat să cer minune de la Dumnezeu, fiindcă am văzut cea mai mare minune, pe care nu o
auzisem, nici nu o bănuisem”.
Oare nu e aceasta o întărire din zilele noastre a spusei apostolului: ceea ce ochiul n-a
văzut, şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-a suit!
Pace ţie şi sănătate de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 44-a
MISIONARULUI PETAR S.,
CARE ÎNTREABĂ CE ESTE HULA ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT
Ai citit în Evanghelie aceste spuse ale lui Hristos: tot păcatul şi toată hula se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu li se va ierta oamenilor nici în lumea
aceasta, nici în cealaltă. Şi întrebi: ce este hula împotriva Duhului Sfânt?
Este hula împotriva adevărului şi vieţii care este de la Dumnezeu Duhul Sfânt.
Necredinciosul, care urăşte şi prigoneşte adevărul lui Dumnezeu, huleşte împotriva Duhului.
Sinucigaşul, care urăşte şi ucide viaţa din sine, huleşte împotriva Duhului. Fiindcă Duhul este
numit Duhul adevărului şi Dătătorul de viaţă, în Evanghelia după Ioan scrie că Domnul
Hristos l-a numit de trei ori pe Duhul Sfânt Duhul Adevărului (14, 26; 15, 26; 16, 13). Deci,
cine tăgăduieşte şi batjocoreşte adevărul tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Duhul Sfânt,
tăgăduieşte şi batjocoreşte pe Dumnezeu, Care e duh şi adevăr. „De ce nu poate fi iertat acest
păcat”, întrebi, „în vreme ce orice alt păcat poate fi iertat? Iată, lui Zaheu i s-a iertat iubirea de
averi, femeii păcătoase i s-au iertat păcatele trupeşti, tâlharului de pe cruce i s-au iertat
tâlhăriile şi multor altora li s-au iertat multe alte păcate. Şi atunci, de ce să nu fie iertată şi
tăgăduirea adevărului, necredinţa, batjocorirea lui Dumnezeu Duhul?” Fiindcă la cei ca primii
pomeniţi este ruşine şi pocăinţă, pe când la ceilalţi, nu. Cei dintâi, chiar dacă păcătuiesc,
reînnoadă legătura cu Dumnezeu prin ruşine şi pocăinţă - dar la cei din urmă toate legăturile
cu Dumnezeu sunt rupte, şi omul necredincios s-a depărtat nemărginit şi deplin de Dumnezeu.
La cei dintâi este slăbiciune, la cei din urmă, îndărătnicie. La cei dintâi, sufletul călătoreşte
prin întuneric, însă măcar doreşte lumina. La cei din urmă, sufletul călătoreşte prin întuneric şi
numeşte întunericul lumină. Când omul nu are nici cea mai mică voinţă să se mântuie,
Dumnezeu nu vrea să-l mântuie cu de-a sila.
Ca o altă hulă împotriva Duhului Sfânt este urârea vieţii proprii şi răpirea vieţii
proprii. Duhul Sfânt Se numeşte Dătătorul de viaţă, Dăruitorul vieţii. Când omul primeşte
viaţa de la Dătătorul de viaţă, însă din neştiinţa obârşiei acestui dar nu este recunoscător faţă
de Dumnezeu, i se poate ierta. Chiar şi când cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii, şi ştie de
unde a primit acest lucru de mare preţ, şi totuşi nu e recunoscător, i se poate ierta. Dar când
cineva primeşte viaţa de la Duhul vieţii şi o leapădă cu dispreţ, aceluia nu i se poate ierta nici
în lumea aceasta, nici în cealaltă. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să înţelegem mai întâi
ce înseamnă a ierta. A ierta pe păcătos înseamnă a-i reda viaţa deplină, a-i dărui din nou viaţa:
însă când cineva nu doreşte viaţa, ba o mai şi urăşte şi o dispreţuieşte, Dumnezeu nu are altceva
să-i dea. De asta este şters din Cartea celor vii.
Roagă-te lui Dumnezeu să te păzească pe tine şi pe ai tăi de aceste păcate de neiertat,
care înseamnă o nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.
De la Dumnezeu, sănătate ţie şi milă! Nicolaiţii învăţau că trebuie să păcătuim din ce
în ce mai mult, până ce păcatul ajunge în om la saturaţie şi se atrofiază.
Episcop Nicolae Velimirovici
40
Scrisoarea a 45-a
MECANICULUI DE LOCOMOTIVĂ STAMEN L.,
CARE SE PLÂNGE CĂ OCUPAŢIA LUI ESTE PLICTICOASĂ
Te plângi că te-ai plictisit de ocupaţia ta. Toate celelalte ocupaţii ţi se par mai bune. Şi
eşti tulburat şi mâhnit că nu poţi să-ţi găseşti o ocupaţie mai bună. Multă vreme am stat pe
gânduri până ce am luat condeiul ca să-ţi răspund. M-am pus cu gândurile în situaţia ta şi în
ocupaţia ta. M-am aşezat cu închipuirea pe locul tău, în locomotivă, în duduit şi zarvă. Murdar
şi transpirat tot, priveam cu însufleţire înainte, în spatele meu, un întreg popor în miniatură:
bătrâni, părinţi, copii, prinţi, diplomaţi, funcţionari, ţărani, muncitori, zilieri. Toţi sunt
apropiaţi în virtutea împrejurărilor, şi toţi depind de mine. Stau de vorbă între ei sau cu gândurile
lor. Fiecare îşi îndreaptă gândurile şi năzuinţele către staţia ultimă, spre care a pornit. Dar
dacă va ajunge sau nu la staţia sa, asta depinde de mine, iar eu depind numai de Dumnezeu. Ei
nici nu îşi dau seama ce mult depind de mine. La mine nici nu se gândesc; şi nu mă cunosc. Şi
tocmai asta mă bucură. Când am plecat din prima staţie, nimeni nu a venit să mă vadă şi să mă
cunoască. Nimeni nu s-a întrebat: „Omul ăsta nu e cumva nebun, sau orb, sau beat? Iată, toţi
ne-am încredinţat lui vieţile! El este omul cel mai important în acest oraş agitat, ai cărui
locuitori devenim pentru o vreme”. Nimeni nu a ajuns la un asemenea gând; şi pe mine tocmai
aceasta mă bucură nespus. Mă bucură că atâta popor şi-a încredinţat viaţa mie fără vreo
cercetare - mie, celui ascuns în locomotivă, nevăzut, necunoscut. Şi, cutremurat de bucurie,
încep să îi dau slavă lui Dumnezeu:
O, Doamne, Mare şi Minunate! Slavă Ţie şi mulţumită că mi-ai dat viaţă şi minte şi o
meserie atât de importantă! Mi-ai dat o meserie care seamănă foarte mult cu meseria Ta,
Dumnezeule: fiindcă şi Tu, Doamne al meu, ascuns, nevăzut şi necunoscut, conduci un tren
prin Duhul Tău Cel Sfânt. Trenul Tău este uriaş; nenumăraţi sunt călătorii Tăi. Tu eşti
Mecanicul de locomotivă al întregii lumi. Mulţi, mulţi călători nu se gândesc la Tine, nu
cercetează taina fiinţei Tale, ci cu încredere se urcă în trenul Tău şi tot călătoresc. Şi asta
trebuie să Te bucure, să Te bucure negrăit. Tu ştii unde vei da odihnă călătorilor Tăi, unde îi
vei hrăni şi unde îi vei coborî din tren. Într-adevăr, ei nu ştiu mai nimic despre prima şi ultima
staţie a minunatului Tău tren, dar se urcă plini de încredere şi cu încredere coboară - cu
încredere în Tine, Cel ascuns, nevăzut, necunoscut. De mii şi mii de ori Te slăvesc şi îţi
mulţumesc, şi mă închin Ţie, Atoate-văzătorule şi Atotputernice Făcător al meu şi Mecanic de
locomotivă al meu. Numai în Tine mă bizui în toate primejdiile prin faţa cărora pluteşte acest
tren al meu. Tu mă vei ajuta să-l duc până la ultima staţie fără se se piardă nici un călător.
Tânărul meu prieten, ce ocupaţie mai bună vrei? Oare este vreo ocupaţie mai bună
decât a ta? Apostolul Petru prindea peşte, iar Pavel împletea corturi. Gândeşte-te cât de mare
şi importantă este ocupaţia ta faţă de a lor, şi închină-te Proniei, care ţi-a încredinţat tocmai
această ocupaţie.
Sănătate ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 46-a
DOMNULUI SCOTT, UNITARIAN AMERICAN
CARE SE RĂZVRĂTEŞTE ÎMPOTRIVA SFINTEI TREIMI
Pe calea ambiguă a politicii, pe care vă aflaţi, nu este de mirare că sunteţi nemulţumit
de învăţătura creştină despre Sfânta Treime. Secta dvs. unitariană nu e întemeiată pe năzuinţa
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
41
spre adevărul curat, ci pe năzuinţa spre împăcarea tuturor credinţelor din lume. Dar întrucât e
greu să pui muntele pe plan de egalitate cu valea, dvs. vă supăraţi pe munte: fiindcă vi se pare
- în chip cu totul greşit - că este mai mântuitor lucru a coborî muntele decât a înălţa valea. Şi
cu toate acestea, afirmaţi că secta dvs. crede în Iisus Hristos.
Dacă credeţi în Iisus Hristos, cum puteţi năzui să împăcaţi şi să puneţi pe plan de
egalitate adevărul cu neadevărul? Oare această cale v-a arătat-o Hristos? Oare El a împăcat
învăţătura Sa cu idolatria romană, cu fetişismul negru, nihilismul indian şi fariseismul mort
iudaic? Evident, nu. Şi apostolul lui Hristos se ridică hotărât împotriva dvs., grăind: Ce unire
are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos şi Veliar (diavolul)? Să ştiţi că lumea
nu îl răstigneşte pe cel care împacă adevărul cu neadevărul, şi lumina cu întunericul, şi binele
cu răul. Iar pe Hristos lumea L-a răstignit pe cruce fiindcă n-a făcut nivelare, nici amestecare,
nici politică cu adevărul. Este limpede, aşadar, că dvs. nu credeţi în Iisus Hristos.
Încercaţi numai ca în oricare domeniu al ştiinţei, la alegere, să împăcaţi şi să puneţi pe
plan de egalitate adevărul cu semiadevărurile sau neadevărurile, şi veţi vedea ce rezistenţă
veţi întâlni. Să zicem că puneţi lumina electrică pe picior de egalitate cu lumina lumânării de
seu, ori sfericitatea planetei Pământ cu teoria după care aceasta este întinsă ca o farfurie. Sau
luaţi o întâmplare obişnuită din experienţa de zi cu zi. Să zicem că doi oameni se contrazic: un
om cu ochii sănătoşi spune că vede trei vulturi sub nori, iar celălalt, mai slab de ochi, spune că
el nu a văzut nici un vultur. Dacă sunteţi înţelept, veţi controla vederea fiecăruia dintre ei şi îl
veţi crede pe cel cu ochi mai buni. Dar întrucât sectei dvs. nu-i este de adevăr, ci de împăcare
şi nivelare, veţi spune celor doi: „Dat fiind că eu, în general, nu vreau să îmi ridic privirea
spre înălţime şi să cercetez, cel mai bine este ca voi doi să vă împăcaţi, să faceţi concesii reciproce
şi să spuneţi de comun acord că aţi văzut numai un singur vultur sub nori!"
Aceasta este calea dvs., învăţătura dvs., politica dvs. Lumea nu a urmat sectei dvs., aşa
cum au crezut fondatorii ei. Aţi rămas până în ziua de astăzi o sectă puţin numeroasă şi
necunoscută în lumea creştină, ca o stâncă în mare. De ce? Fiindcă deşi oamenii vor mult
pacea, totuşi vor şi mai mult adevărul.
Iar adevărul despre Dumnezeu Unul în Trei Feţe a venit în lume prin descoperire de la
Vizionarul vizionarilor, de la Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Trei Feţe fără dos. Trei
Persoane, o singură personalitate. Această subtilă şi elevată Realitate nu se lasă nicidecum
împăcată şi pusă pe picior de egalitate cu nălucile grosolane şi josnice.
Duhul adevărului să vă lumineze!
Scrisoarea a 47-a
UNUI FRATE DIN SARAEVO
CARE ÎNTREABĂ DESPRE PAŞTILE BLAJINILOR9
Întrebi de ce femeile merg la cimitir în prima luni de după Săptămâna Luminată?
Pentru a împlini un obicei plin de tâlc şi de frumuseţe. După proslăvirea de opt zile a
învierii lui Hristos din morţi, creştinele merg a noua zi la mormintele rudeniilor lor: ca să le
pomenească în rugăciuni, ca să le vestească învierea Învietorului şi ca să le reînnoiască
verdeaţa de pe morminte. Mai întâi se săvârşesc rugăciuni pentru răposaţi. Prin aceasta ne
arătăm iubirea faţă de cei dragi şi scumpi care s-au despărţit de noi cu trupul şi în chip
vremelnic. Să ştii: te iubeşte cu adevărat cel ce se roagă pentru tine în taină lui Dumnezeu.
După săvârşirea rugăciunii, se ciocneşte oul roşu de cruce şi se strigă: „Hristos a înviat!” Prin
aceasta îi salutăm pe răposaţi cu salutul cel mai îmbucurător, şi dispreţuind moartea îi
9 Pobusani Ponedeonik (în traducere literară Lunea curăţirii mormintelor) nu are un echivalent exact în tradiţia
românească. Am adoptat echivalarea cea mai apropiată.
Episcop Nicolae Velimirovici
42
încredinţăm că şi pentru ei va răsări ziua învierii din mormânt. În cele din urmă, curăţăm
mormântul de buruieni şi sădim verdeaţă nouă. Prin aceasta ne arătăm nădejdea că în ziua
învierii celei de obşte trupurile putrezite ale celor răposaţi se vor preschimba în trupuri noi,
trupuri cereşti: fiindcă, potrivit mărturiei nemincinoase a martorului învierii lui Hristos, sunt
trupuri cereşti şi trupuri pământeşti. Şi încă: trebuie ca stricăciosul acesta să se îmbrace
întru nestricăciune, şi muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire. După ce săvârşesc toate
acestea, creştinele se mai roagă o dată lui Dumnezeu, se închină spre răsărit şi pleacă.
Şi astfel, prin rugăciune ele arată dragostea, prin oul roşu şi salutul pascal arată
credinţa, iar prin înnoirea verdeţii de pe mormânt arată nădejdea. Dragostea, credinţa,
nădejdea - şi iarăşi dragostea. Acesta este înţelesul şi tâlcul Paştilor Blajinilor.
Ai întrebat, în continuare, de ce în această zi merg doar femeile la cimitir, nu şi
bărbaţii, ca la celelalte pomeniri. Această luni este începutul săptămânii femeilor Mironosiţe -
iar Mironosiţele au mers primele la mormântul Domnului în apropiere de Golgota şi au vestit
primele oamenilor că Domnul a înviat. Bine este de mamele, surorile şi văduvele ce seamănă
cu femeile Mironosiţe în dragostea faţă de răposaţi! Răposaţii simt prezenţa noastră la
mormintele lor, simt - şi încă cum! - rugăciunile şi jertfele noastre pentru ei, dragostea noastră
faţă de ei. Şi noi - şi eu, şi tu - le vom simţi curând de dincolo de mormânt, şi vom fi
recunoscători celor ce îşi vor aminti de noi şi se vor ruga lui Dumnezeu pentru noi.
Fratele meu, ce slabe sunt cuvintele omeneşti pentru a grăi taina vieţii şi morţii, taină
minunată şi înfricoşătoare, despre care îngerii vorbesc în şoaptă cu răposaţii!
Bine că ne-au venit obiceiurile creştineşti în ajutorul cuvintelor. Obiceiuri pline de tâlc
şi frumuseţe - ca să ajute cuvintelor noastre slabe!
De la Dumnezeu, binecuvântare şi pace ţie!
Scrisoarea a 48-a
UNUI SAVANT ORTODOX CARE ÎNTREABĂ
DE CE ORTODOXIA NU ARE ŞI EA UN PAPĂ
Păi, are. Ortodoxia are şi ea un papă, mai vechi decât toţi papii şi patriarhii din lume.
L-a avut dintru început, şi-l va avea până la sfârşitul vremurilor. Este acelaşi papă pe
care l-au chemat şi toţi apostolii lui Hristos. Duhul Sfânt, Duhul înţelepciunii şi înţelegerii,
Duhul mângâierii şi puterii lui Dumnezeu - El e adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din
veac şi până în veac, neînlocuit şi neschimbat, nevotat şi necontestat, fără înaintaş şi fără
urmaş. Iar în ce priveşte faptul că apostolii L-au recunoscut pe Duhul Sfânt ca verhovnic şi
papă al lor, există din fericire un document scris - scris chiar de mâna lor. La primul lor sinod,
din Ierusalim, apostolii au scris vestitele cuvinte: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să fie aşa
şi pe dincolo (Fapte 15, 28). Evident, apostolii L-au pus pe Duhul Sfânt înainte şi mai presus
de sine. Înainte de acea întrunire şi de oricare alta, Lui I se rugau, pe El îl chemau, Lui I se
supuneau necondiţionat. Oare nu fac astfel până în ziua de astăzi mai-marii Bisericii
Ortodoxe? De câte ori se adună în sinod, ei îşi aduc aminte în primul rând să-L cheme pe
infailibilul lor papă, pe Duhul Sfânt; pe Acesta îl cheamă cu frică şi cutremur înainte de
începerea a tot lucrul, şi Lui I se supun necondiţionat. Dar nu numai mai-marii bisericeşti, ci
şi mai-marii lumeşti din ţările ortodoxe, miniştrii şi aleşii poporului, dintotdeauna au purces
mai întâi la chemarea Sfântului Duh, şi cu asta au început lucrarea lor sinodală sau
parlamentară. Acelaşi lucru l-au făcut şi-l fac mai-marii din învăţământ. Ştiţi că la începutul
anului şcolar ei merg cu elevii lor să îl cheme pe Duhul Sfânt. Şi Atotbunul, Atotputernicul şi
Atotînţeleptul Duh Sfânt toate le îndrumă, toate le întăreşte, toate le insuflă: şi Biserica, şi
statul, şi educaţia. Şi stăpâneşte tot şi toate, nu prin forţă, ca un dictator pământesc, ci ca un
tată - prin înţelepciune şi dragoste. El ne şi este tată prin botezul cu care suntem botezaţi. Iar
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
43
dvs. ştiţi că în greceşte cuvântul „papa” înseamnă părinte, tată. Aşadar, în înţelesul corect din
punct de vedere istoric şi moral Duhul Sfânt este tatăl nostru, este papă al nostru. Şi la ce i-ar
mai trebui Bisericii Ortodoxe încă un tată, altfel spus papă? Oare nu ne-a preîntâmpinat şi
însuşi Domnul Hristos să ne ferim de papii - taţii - pământeşti? El ne-a poruncit acum 19
veacuri: Şi tată (a se citi: papă) să nu chemaţi vouă pe pământ, că Unul este Tatăl vostru Cel
din ceruri (Matei 23, 9).
Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 49-a
ZIARISTULUI I. L.,
CARE ÎNTREABĂ CU PRIVIRE LA INCINERAREA MORŢILOR
Mă întrebaţi de ce Biserica creştină nu permite incinerarea morţilor. În primul rând,
fiindcă ea consideră acest lucru drept o silnicie. Sârbii se îngrozesc şi astăzi înaintea
nelegiuirii lui Sinan paşa, care a ars la Vracear trupul mort al sfântului Sava. Dar ce, oamenii
incinerează caii şi câinii şi pisicile şi maimuţele moarte? Nu am auzit de aşa ceva. Am auzit şi
am văzut că le îngroapă. Şi atunci, de ce să se facă silnicie asupra trupurilor moarte ale
oamenilor, care sunt stăpânii tuturor animalelor de pe pământ? Oare un crematoriu pentru
animalele moarte nu ar fi, mai ales în oraşele mari, mult mai justificat decât crematoriul
pentru oameni?
Pe urmă, şi fiindcă acesta este un obicei păgân şi barbar, izgonit din Europa de cultura
creştină cu aproape două mii de ani în urmă. Cine doreşte să-l înnoiască nu doreşte vreun
lucru cult, sau modern, sau nou, ci o vechitură de multă vreme răsuflată. În Anglia, care cu
greu poate fi numită necultivată, această formă de neopăgânism este foarte nepopulară. Să vă
povestesc o întâmplare, în vremea Războiului şi-a ieşit din minţi un iugoslav cunoscut,
întrebat înainte să moară, el a declarat că singura sa dorinţă este să fie incinerat, în ziua
stabilită, mica noastră colonie iugoslavă s-a aflat reunită la crematoriul de pe Golders Green.
Când trupul mort a fost împins în cuptorul aprins, ne-am cutremurat de groază. După aceea,
am fost chemaţi de cealaltă parte a cuptorului să aşteptăm „un sfert de ceas” şi să-l vedem pe
compatriotul nostru sub formă de cenuşă. Am aşteptat mai mult de un ceas. Ne-am mirat de ce
se chinuie focul atât cu trupul răposatului nostru. Şi l-am luat la întrebări pe fochist. Acesta se
dezvinovăţea prin aceea că cuptorul era răcit de tot. „Nu este aprins în fiecare zi”, spunea el,
„fiindcă rar se lasă cineva ars de bunăvoie”. Auzind aceasta, ne-am împrăştiat, nemaiputând
aştepta să se sfârşească de tot cu compatriotul nostru. Şi trebuie să ştiţi că la Londra mor
zilnic mai mult de o mie de fiinţe omeneşti. - În America am văzut mormintele marilor
preşedinţi - Wilson, Roosevelt, Lincoln - şi ale multor altor personalităţi. Nici unul dintre ei
nu a fost ars. Cu atât mai mult m-ar mira ca între urmaşii sfântului Sava să fie vreunii de un
cuget cu Sinan paşa!
Mi-a povestit un avocat persan modul cum procedează ei cu morţii, „cel mai raţional
din lume”, şi anume: ei, închinătorii la foc persani10, măcar că se închină focului ca unui
dumnezeu, nu îşi ard morţii, ci îi pun pe pământ ca pe o masă păsărilor. Cimitirul este îngrădit
la ei cu ziduri înalte, pe care aşteaptă picotind stoluri de vulturi. Groparii duc morţii goi în
cimitir, acoperiţi doar cu o bucată de pânză, lasă trupul pe pământ şi pleacă repede. Atunci,
vulturii se apucă de treabă cu agerime: şi în câteva ceasuri, din trupul mort omenesc rămân
numai oasele goale, pe care nu le ia, nici nu le îngroapă nimeni. Logica persană e, după
avocatul cu pricina, următoarea: „Cât suntem vii, ne hrănim cu animale: aşadar, este drept ca
odată morţi să fim hrană animalelor”. - Ne-am mirat, dar nu am putut spune că logica aceasta
10 Probabil este vorba de parşii zoroastrieni din India.
Episcop Nicolae Velimirovici
44
este mai slabă decât logica celor care vor să nimicească prin foc trupurile omeneşti.
Dar pentru ce să facem iar probleme din probleme deja rezolvate? Dacă ne vom face
griji de prisos, într-o bună zi vom putea începe să ne chinuim şi cu problema: „Să omorâm sau
nu bărbaţii şi femeile care au ajuns la adânci bătrâneţi, aşa cum fac unele neamuri primitive?
Să facem o societate şi să propagăm această «idee»?”
Şi, în fine, care este raţiunea pentru care să luptăm împotriva înmormântării tocmai în
această ţară în care mormintele slujesc drept mândrie a poporului, drept izvor de insuflare şi,
dacă vreţi, drept proprietăţi de stat?
Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 50-a
CAFEGIULUI S. B.,
CARE A AVUT DE ALES ÎNTRE SINUCIDERE ŞI CERŞIT
Îmi scrii că toată averea ţi-a fost vândută pentru datorii. Când te-ai văzut în stradă fără
un capăt de aţă, te-ai îndreptat spre cimitir ca să-ţi pui capăt zilelor. Ai început să şovăi, să te
răzgândeşti. Zdrobit de chinul lăuntric, te-ai întins pe mormântul părinţilor tăi şi ai adormit, în
vis ţi s-a arătat mama ta, care te-a preîntâmpinat zicând că în împărăţia lui Dumnezeu e plin
de oameni care au fost cerşetori pe pământ, dar că acolo nu se află nimeni care şi-a luat viaţa
cu bună ştiinţă. Acest vis te-a scăpat de la sinucidere. Cu adevărat, iubita ta mamă te-a scăpat,
prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ai început să ceri, şi trăieşti din cerşit. Şi întrebi dacă
prin aceasta calci legea lui Dumnezeu.
Îmbărbătează-te, fiu al omului! Dumnezeu a poruncit: să nu furi, dar nu a poruncit: să
nu ceri! Cerşitul fără mare nevoie este furt, dar în situaţia ta nu este furt. Căpetenia de oşti a
împăratului Iustinian, slăvitul Belizarie, a rămas la bătrâneţe fără avere, fără prieteni şi fără
ochi. S-a aşezat, orb cum era, la poarta cetăţii de scaun şi a cerut pâine. Ca creştin, nu a
cutezat nici să se gândească la sinucidere: - fiindcă pe cât este viaţa mai bună decât moartea,
pe atât este şi cerşetorul mai bun decât sinucigaşul.
Spui că ruşinea te-a ros şi mâhnirea ţi-a uscat oasele. Stai noaptea în faţa cafenelei
care era cândva a ta şi ceri milostenie de la cei care ies şi intră. Îţi aminteşti că nu demult erai
stăpânul acelei cafenele, iar acum nu cutezi să calci în ea nici măcar drept client. Şi ochii ţi sau
înroşit de tânguire şi de plâns. Om bun, alină-te! Îngerii lui Dumnezeu nu sunt departe de
tine. De ce plângi pentru cafenea? N-ai auzit de o cafenea de la marginea Belgradului ce se
numea «A cui n-am fost, a cui n-oi fi?»? Cu adevărat, mare filosof a fost cel ce a scris
cuvintele acestea - fiindcă ele sunt valabile pentru toate cafenelele, şi casele, şi vilele, şi
palatele din lume. Ale cui n-au fost, ale cui n-or fi?
Ce ai pierdut? Ceea ce nu era al tău când te-ai născut nu este nici acum al tău. Ai fost
avut, acum eşti nevoiaş. Asta nu e o pierdere. Pierdere este când cineva a fost om şi a devenit
fiară. Iar tu ai fost om şi ai rămas om. Ai girat poliţe unor clienţi „de vază”, şi drept urmare
cafeneaua ta a ajuns în mâini străine. Acum priveşti pe fereastră cum cei care te-au sărăcit râd
în cafenea ca şi mai înainte, în timp ce tu pe stradă verşi lacrimi şi eşti acoperit de ruşine. Nu
te teme, există o dreptate a lui Dumnezeu. Ei vor răspunde pentru ticăloşia lor. Când se vor
duce să se sinucidă, cine ştie dacă Dreptul Dumnezeu va îngădui mamelor lor să li se arate de
pe lumea cealaltă şi să-i oprească de la fărădelege! Nu pizmui fericirea nimănui, fiindcă nu le
cunoşti sfârşitul. Un înţelept grec din vechime a zis: „Nu numi fericit pe nici un om mai
înainte de a-i vedea sfârşitul”.
Ţi-e greu să fii cerşetor? Dar nu suntem cerşetori cu toţii? Nu depindem cu toţii în
fiecare zi şi în fiecare clipă de mila Celui care ne dă viaţă pentru viaţă? Tu ai şi acum o
misiune importantă în lume: aduci aminte oamenilor de Dumnezeu şi de suflet, şi le aduci
aminte să fie milostivi. Silit să trăieşti în tăcere, adânceşte-te în sufletul tău şi stai de vorbă
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
45
prin rugăciune cu Dumnezeu. Viaţa de cerşetor cere mai multă vitejie decât viaţa de om avut:
Aurul şi argintul se cearcă în foc, iar omul, în cuptorul smereniei (Sirah 2, 5). Tu, însă, te-ai
arătat deja viteaz prin faptul că ai biruit gândul cel negru al sinuciderii. Aceasta este biruinţa
asupra duhului deznădejdii. După această biruinţă, oricare alta îţi va fi mai uşoară. Domnul
este aproape de tine.
Pace ţie şi mângâiere de la Domnul!
Scrisoarea a 51-a
MESERIAŞULUI SIMA M.,
PE CARE ÎL ROADE BĂNUIALA
CĂ JUDECATA LUI DUMNEZEU ESTE ACEASTĂ VIAŢĂ
Ai auzit de la cineva că viaţa aceasta este deja judecata lui Dumnezeu, şi că altă
judecată nu va mai fi. Gândul acesta te-a apăsat ca o povară pe care nu poţi nici să o duci, nici
să o lepezi.
Gândeşte-te la un om rău, ale cărui răutăţi sunt cunoscute întregului oraş. Vecinii îl
ocolesc, şi între ei înfierează ticăloşiile lui. Nimeni nu-l vizitează, nici nu-l primeşte în casă.
Astfel oamenii îl judecă, şi prin aceasta îl pedepsesc. În cele din urmă însă, omul cu pricina
ajunge să fie judecat, iar judecata îl condamnă şi îl pedepseşte cu închisoarea. Aşadar, vezi
două judecăţi: una relativă şi de fiecare zi, cealaltă după lege şi definitivă. Sau, şi mai
limpede, ia exemplul unui elev dezordonat pe care dascălul îl pedepseşte de mai multe ori în
cursul anului ca să îl îndrepte, iar la sfârşitul anului îl exmatriculează ca pe un neîndreptat.
Aşa e şi cu cele două judecăţi ale lui Dumnezeu. Una este relativă şi vremelnică. O
numim judecată pedagogică a lui Dumnezeu asupra oamenilor în şcoala acestei vieţi. Iar
cealaltă judecată va fi dreaptă şi definitivă. Lucrul acesta reiese limpede din multe pilde ale
Sfintei Scripturi. Pe dreptul Moise Dumnezeu l-a pedepsit pentru un singur păcat prin aceea
că nu i-a îngăduit să intre în pământul făgăduinţei, spre care el îşi călăuzise poporul vreme de
patruzeci de ani în cap. Aceasta este judecata vremelnică şi pedagogică a lui Dumnezeu - ca
păcătoşii să vadă şi să spună înfricoşaţi: „Dacă Dumnezeu nu-i iartă un singur păcat unui
asemenea drept, cum va face cu noi, care suntem încărcaţi cu multe şi grele păcate?”
Pedepsirea lui Moise nu înseamnă însă judecata ultimă şi definitivă asupra lui. Nici nu
înseamnă că Moise nu a intrat în împărăţia cerurilor. Ştii că acest mare slujitor al lui
Dumnezeu s-a arătat împreună cu sfântul Ilie cu prilejul schimbării la faţă a Domnului. Acest
fapt dă mărturie că, deşi el a fost pedepsit pentru un păcat, nu a fost lepădat de Dumnezeu,
nici nu a fost lipsit de viaţa veşnică. Pedepsele pedagogice, altfel spus judecăţile pedagogice
ale lui Dumnezeu, slujesc tocmai spre a-i îndrepta pe oameni şi a-i face în stare de intrarea în
împărăţia cerurilor. Sau uită-te la bolnavul de la Vitezda, care a zăcut 38 de ani. Că boala lui
era din pricina păcatului, a zis-o limpede Domnul când l-a tămăduit: Iată, te-ai făcut sănătos;
de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. Şi ce lucru mai rău putea să i
se întâmple decât ca din pricina păcatelor să fie la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu
lepădat şi lipsit de împărăţia vieţii?
Iar cu privire la judecata de pe urmă, la înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu, la
ziua care va arde precum cuptorul, Mântuitorul nostru a vorbit limpede. Când soarele şi luna
se vor întuneca, şi stelele se vor clătina şi vor începe să cadă, şi în întunericul de obşte se va
arăta strălucitorul semn al Fiului Omului, atunci Se va arăta Domnul Iisus întru putere şi slavă
să judece după dreptate toţii viii şi morţii.
Ţine-te de această învăţătură sănătoasă, care nu este de la om, şi leapădă de pe tine
povara pe care ţi-a aruncat-o pe suflet acel om eretic.
Dumnezeu să te binecuvânteze cu pace şi sănătate!
Episcop Nicolae Velimirovici
46
Scrisoarea a 52-a
IARĂŞI MILITARULUI IOVIŢĂ: ÎNTĂRIREA CARACTERULUI LUI
Când tu, ca fost necredincios, ai simţit cum intră Cel Preaînalt în viaţa omenească, cu
cât mai mult o simţi acum, când eşti credincios şi evlavios?
Îmi povestea un belgrădean cunoscut cum l-a mântuit Dumnezeu de la internarea în
lagăr. „Ne-au mânat la poliţie şi ne-au aliniat în curte. Soldaţii împăratului se răstesc, înjură,
pălmuiesc. Pe cine? Pe fiii Kosovei! Pe copiii lui Lazăr11! Pe cei pe care vor să îi interneze îi
împing într-o parte şi strigă: „Înăuntru!” Iar celorlalţi, cărora le dau drumul, le strigă: „În
stradă!” Aceştia din urmă însă erau rari. Eu stau şi tremur. Şi mă tot rog în sinea mea:
„Doamne, mântuieşte-mă!” Mi-a venit rândul. - „Ce ocupaţie ai?” - mă întreabă răuvoitor
soldatul. „Doamne, mântuieşte-mă!” - am şoptit pentru o ultimă oară şi, fără să mă gândesc,
am deschis gura şi am zis: „Domnule, eu ţin un magazin ca să-mi hrănesc copiii”. El mă
smuceşte în stânga şi în dreapta, parcă nehotărându-se ce să facă cu mine, şi în cele din urmă
strigă: „În stradă!”„
Multe mijloace are Atotînţeleptul Dumnezeu. El apără şi mântuieşte prin mii şi mii de
mijloace pe cei ce I se roagă. Oricum am lua-o, şi în zilele noastre se adeveresc cuvintele
împăratului Solomon: Turn tare este numele Domnului; la el va alerga dreptul, şi va fi în
adăpost înalt (Pilde 18, 10). Oare numai o singură dată s-a întâmplat ca vrăjmaşului să-i
orbească ochii încât să nu-l poată vedea pe omul pe care îl prigoneşte şi îl caută? Omul este
acolo, înaintea lui, şi el nu-l vede. Ori să treacă pe lângă casa pe care cu cea mai mare plăcere
ar fi prădat-o şi pustiit-o? Soţia unui ofiţer sârb din Belgrad a trăit tocmai această din urmă
situaţie. Vedea soldaţii duşmani cum merg din casă în casă, fac percheziţie, pradă şi duc
poporul în robie. Iată-i deja în curtea vecină. Ce să facă? Îşi cheamă soacra şi copiii şi dă în
genunchi la icoana Sfântului Arhanghel. S-au rugat cu plâns şi cu suspine. Iar soldaţii îşi
băteau joc de vecin şi înjurau. Au ieşit. Acum, în casa ei... Iată... iată! Dar nu. Nu lasă
Dumnezeu! Rugăciunea nu a fost în zadar. Ieşind din casa vecină, soldaţii au trecut pe lângă
casa ofiţerului sârb şi au intrat în alta. Pur şi simplu nu le-a fost dat să vadă nici poarta, nici
casa legată de cer prin rugăciune.
Pe tine a trebuit să te lovească un glonte ca, rămânând în viaţă, să simţi prezenţa lui
Dumnezeu. Iar marii sfinţi şi drepţi simţeau prezenţa lui Dumnezeu până şi în mişcările
gândurilor lor şi ale inimii lor. Dă-ţi şi tu osteneala să te înalţi la această înălţime
duhovnicească. La acest subtil discernământ al căilor lui Dumnezeu. La această fină simţire a
lui Dumnezeu.
Pace ţie şi sănătate!
Scrisoarea a 53-a
FECIOAREI MARIA J., CARE CAUTĂ ÎNŢELESUL PILDEI
EVANGHELICE DESPRE CELE ZECE FECIOARE
Cinci fecioare înţelepte şi cinci nebune. A se citi: cinci suflete omeneşti înţelepte şi
cinci nebune. Cele înţelepte aveau candele curate şi ulei, iar cele nebune, doar candele curate.
Candelele înseamnă în primul rând trupurile, iar uleiul - mila. „Milă” se spune pe greceşte
„eleu" (eleos). De aici şi cuvântul „polieleu”, adică „multă milă”. Polieleul se aprinde la
11 Este vorba de cneazul Lazăr, mucenicul de la Kosovo.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
47
utrenie, atunci când se cântă psalmii despre multa milostivire a lui Dumnezeu faţă de poporul
ales, cu refrenul: că în veac este mila Lui, aliluia!12 Fecioarele cele înţelepte aveau, aşadar,
trup feciorelnic cu suflet feciorelnic, dar aveau totodată şi milă mare: milă faţă de cele mai
slabe ca ele, care nu s-au slobozit încă de păcat. Cele nebune ţineau cu asprime fecioria
trupească, însă priveau fără milă şi cu dispreţ la cele mai slabe ca ele, le judecau cu trufie şi se
fereau de ele cu dispreţ. „Pe bună dreptate sunt numite păcătoase”, spune sfântul Nil Sinaitul,
„fiindcă sporind într-un lucru foarte anevoios şi aproape cu neputinţă - în feciorie -, au trecut
cu vederea ceea ce era lucru mic şi lesnicios”. Au trecut cu vederea mila, împreună-pătimirea,
iertarea! Candele curate, dar goale şi întunecate! Când vine moartea şi trupurile se îngroapă
sub pământ, iar sufletul ia calea veşnicei sale patrii, eleul milostivirii trebuie să lumineze şi să
călăuzească. Cine va fi fără acest eleu, îl va cuprinde întunericul. Trecătoare din întuneric
curat! Cum se va putea trece prin această trecătoare anevoioasă? Sufletul este cuprins de frică
şi de cutremur: în jurul lui, groază de la năluci şi umbre. Ca nişte vise urâte care chinuie pe cel
cufundat în somn. Cine va milui? Cine va întinde măcar un capăt de rază luminoasă? Milui-va
Dumnezeu, dar pe cei milostivi. Fiindcă spus este: fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi.
Cei care au avut milă faţă de făpturi fi-vor miluiţi de către Făcător. Nu este acest lucru
adevărat şi mângâietor? Da - şi înfricoşător pentru nemilostivi?
În vecinătatea noastră vieţuia o fecioară bătrână. Se ştia de ea că toată viaţa fusese şi
rămăsese fecioară cinstită. Şi până aici, toate bune şi toate vrednice de laudă, însă din zi în zi
arunca cu limba săgeţi otrăvite împotriva celor ce trăiesc în căsătorie şi păcătuiesc. De
dimineaţa până seara se lăuda cu fecioria ei şi prihănea pe cei ce i se păreau mai prihăniţi ca
ea. Ne-a zis, vorbind despre ea, un preot: „Dacă nu ştiaţi cine este fecioara nebună din pilda
evanghelică, iat-o!” Şi, cu adevărat, nebunia pare cumva mai grea atunci când omul are numai
o singură virtute, iar pe toate celelalte nu. Aşa cum călătorului pe timp de noapte întunericul i
se pare mai gros când vede o lumină şi apoi priveşte la stânga şi la dreapta ei. Înţelepciunea
nu este într-o singură virtute, ci în adunarea tuturor virtuţilor. Precum a zis înţeleptul:
înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă pe şapte stâlpi (Pilde 9, 1). Înţelept este sufletul ce are
măcar cele şapte virtuţi de căpetenie.
Această pildă a lui Hristos mai are şi un înţeles duhovnicesc adânc. Prin cele cinci
fecioare nebune se înţeleg cele cinci simţuri iraţionale. Cine trăieşte numai prin ceea ce se
vede şi se aude, fără nici un control lăuntric al raţiunii, are suflet nebun. Când moartea trage
cortina peste această lume simţită, un asemenea suflet rămâne în întuneric deplin. Iar prin cele
cinci fecioare înţelepte se înţeleg cele cinci simţuri lăuntrice, ce controlează raţional simţurile
dinafară şi stăpânesc asupra lor. Aceste simţuri lăuntrice strâng în această viaţă lumină, ce
rămâne în suflet şi luminează şi după ce moartea trage cortina peste simţurile dinafară. Însă
vei putea înţelege tu asta la vârsta ta? Cu timpul, fără doar şi poate.
Pace ţie şi sănătate de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 54-a
FRAŢILOR RADOSAV ŞI MIROSAV,
CARE ÎNTREABĂ DESPRE PIETRELE CARE STRIGĂ
Când Domnul a intrat pentru ultima oară în Ierusalim, poporul I-a ieşit în întâmpinare.
Ochi fără număr priveau la El cu minunare, şi guri fără număr strigau cu bucurie: Osana!
Osana, Fiul lui David! Bine este cuvântat împăratul lui Israel! Auzit-au lucrul acesta fariseii
şi, verzi de pizmă, I-au spus să oprească poporul ca să nu mai strige. Le-a răspuns Blândul
Domn: De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga. Acum, după 19 veacuri de la acest
12 „Polieleu” se cheamă şi candelabrul respectiv, şi psalmii care se cântă.
Episcop Nicolae Velimirovici
48
eveniment, voi întrebaţi care sunt aceste pietre şi cum pot pietrele să strige.
Nu aţi citit cum evreii, după cinci zile, au tăcut, într-adevăr, şi cum pietrele au strigat
că Hristos este Fiul lui Dumnezeu? Când El a strigat pe cruce în Vinerea Mare, pământul s-a
cutremurat şi pietrele s-au despicat. Pietrele au pocnit şi s-au despicat cu trosnet. Aceasta este
limba pietrelor, acesta e strigătul pietrelor. Poate fi vreo limbă mai grăitoare şi strigăt mai
cumplit şi mărturie mai limpede cu privire la împăratul Cel Binecuvântat, Care S-a pogorât
între oameni şi pe Care cei lipsiţi de minte L-au lepădat şi L-au omorât?
Al doilea fel de pietre. Când evreii au tăcut, păgânii au strigat: osana! Evreii îi priveau
pe păgâni ca pe nişte pietre moarte. În înţeles duhovnicesc, chiar şi erau pietre, fără
cunoaşterea Singurului Dumnezeu Viu, acei închinători ai idolilor din piatră. Deci, când evreii
au tăcut cu privire la Fiul lui Dumnezeu, apostolii au mers în lume să boteze popoarele
păgâne. Şi aceste popoare au devenit ca nişte pietre însufleţite, după cuvântul apostolului
Petru: şi voi, ca nişte pietre vii, zidiţi-vă întru casă duhovnicească (l Petru 2, 5). Ca nişte
pietre vii, păgânii au început a-L slăvi pe Domnul, în vreme ce evreii s-au împietrit şi au tăcut.
Al treilea fel de pietre. Când gurile evreilor au tăcut, au strigat pietrele din templu. Şi
astăzi strigă. Fiindcă s-a împlinit prorocia privitoare la acel templu (hram): nu va rămânea
piatră peste piatră. Mândria şi slava lui Israel, templul, astăzi nu mai există. Există un zid din
acel templu, îndeajuns pentru ca fiii şi fiicele poporului israelitean să se poată da în fiecare
sâmbătă cu capul de ele, de acel „Zid al plângerii”, cu plângere şi cu tânguire. Aceste pietre
rămase strigă prin tăcerea lor aşa cum vesteşte trimisul de pe câmpul de luptă o bătălie
pierdută.
Al patrulea fel de pietre. Evreii au tăcut demult cu privire la Hristos. Nici nu se mai
bucură de El, nici nu îl mai slăvesc, nici nu-i mai cântă: osana! Fiindcă Dumnezeu, jignit, a
dispreţuit singurul lor templu şi jertfele din el. L-a dat pustiirii. Dar sutele de mii de biserici
(hram - în limba sârbă „templu” şi „biserică” sunt echivalate printr-un singur cuvânt) din
piatră au fost înălţate în toată lumea în slava lui Hristos. Şi aceste pietre mărturisesc şi strigă
ceea ce evreii trec sub tăcere.
Al cincilea fel de pietre. Este cel care de acum nu mai strigă, dar va striga înainte de
sfârşitul lumii, înainte de a doua venire a Domnului. Despre sfârşitul lumii, Prorocul
prorocilor a prezis: şi pământul se va cutremura, şi soarele se va întuneca, şi luna va pierde
lumina sa, şi stelele vor cădea din cer. Ce altceva sunt pământul şi soarele şi luna şi stelele,
decât pietre? Aşadar, cu limba lor şi în felul lor aceste pietre aprinse vor striga la vremea
rânduită. Şi anume, în vremea când vor ieşi mulţi proroci mincinoşi, şi fărădelegea se va
înmulţi, şi dragostea de Dumnezeu a multora se va răci. Într-un cuvânt: atunci când alături de
evrei vor tăcea şi mulţi dintre creştini. Atunci corpurile cereşti, aceste pietre aprinse ale lui
Dumnezeu, vor striga cu limba lor şi în felul lor. Şi vor vesti venirea Judecătorului, aşa cum
steaua de la răsărit a vestit oarecând naşterea Mântuitorului.
Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu.
Scrisoarea a 55-a
UNUI OM CU STUDII CARE A AJUNS LA CONVINGEREA
CĂ „EXISTĂ CEVA”
Îmi scrii că trebuie să existe ceva la urma urmelor. Ai citit despre stele, spui, la un
mare astronom, şi ţi-a căzut sub ochi afirmaţia acestui vestit savant: „Fără Dumnezeu, nimic
nu se poate înţelege, nici explica în lume”. De aici ai ajuns la concluzia că există ceva.
Spune, fiule al lui Lazăr: „Există Dumnezeu!” Şi bucură-te! „Există ceva” - aşa spun
numeroşi oameni cu studii. Dar dacă vei rămâne până la sfârşitul vieţii doar la această spusă:
„există ceva (neşto)”, întreaga ta viaţă va fi nimic (nişta).
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
49
O senzaţie trecătoare că există o uriaşă putere tainică a lumii văzute nu este nici pe
departe acea credinţă, de viaţă făcătoare şi roditoare, ce luminează viaţa noastră şi ne arată
calea.
A te mărgini să spui că „există ceva” nu înseamnă a ieşi la lumina zilei. Asta înseamnă
de-abia că drumeţul a străbătut întunericul nopţii şi a întrezărit, cu pupilele dilatate, zorii spre
răsărit. Dar de acolo până la soarele mare deasupra creştetului mai este cale lungă. Dacă ai şti
să spui măcar: „Există Cineva”, zorii ar răsări mai repede peste viaţa ta.
Cunoaşte-L pe Făcătorul tău, frate dragă. Lucrul acesta e mai important decât
cunoaşterea făpturilor Lui. Nu fi în tovărăşia celor asupra cărora se tânguie apostolul zicând:
au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului (Romani l, 25). Iată, Artistul Preaînalt stă
alături de lucrurile Sale. Tu ai aţintit prea mult cu privirea creaţiile Lui artistice, care până la
un punct îţi deschid ochii, iar după aceea te orbesc. De ce nu vii la Artist, şi nu faci cunoştinţă
cu El, şi nu te prezinţi Lui? Hristos de aceea a şi venit pe pământ: ca să-ţi întindă mâna şi să te
aducă la Sine. Cine nu se apropie de Artist în această lume, în minunatul Lui atelier, nu L-a
cunoscut, nu I s-a prezentat, şi nu I s-a închinat, acela nu va fi primit nici în curtea Lui cea din
ceruri.
Asta ţi-o scriu după ce m-am întors de la o înmormântare. A murit un tânăr de treabă
din Ohrida. Pe patul de moarte, faţa îi era luminoasă - mai luminoasă ca în timpul vieţii. A
trăit după îndreptarul credinţei şi a răposat în credinţă deplină. Foarte tânăr, dar înţelept. Iar tu
eşti deja un domn mai în vârstă.
Pace ţie şi milă de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 56-a
VÂNZĂTORULUI DE CĂRŢI SVETOLIK M.,
DESPRE CEI MAI NOI ERETICI
Ai auzit, zici, nişte oameni, acolo lângă Dunăre, că spun poporului o învăţătură nouă şi
neobişnuită. Conţinutul acestei învăţături glăsuieşte: „Cu cât mai rău, cu atât mai bine”. Acei
oameni susţin că suntem în pragul sfârşitului lumii. Ei spun că semnele prevestitoare ale celei
de-a doua veniri a lui Hristos s-au arătat deja în lume: cutremure, războaie, ateism, neorânduială
în fire, neorânduială între oameni şi multe altele. Şi pe temeiul acestora, îi învaţă
pe oameni să nu se lupte sub nici un motiv împotriva vreunui rău din lume, ca răul să se
acumuleze cât mai mult şi să grăbească astfel venirea lui Hristos. Aşadar, spun ei, trebuie să
ne bucurăm de răzmeriţe, războaie, crize, inundaţii, secete, foamete, certuri între vecini,
ateism, fărădelegi, neorânduieli, descompunerea familială, clătinarea Bisericii, decăderea
statului. Nu trebuie să îndreptăm această viaţă, nu trebuie să o dregem, ci să îngăduim să se
descompună, să se strice, să se învenineze pe de-a-ntregul, şi astfel să se facă neputincioasă.
Şi toate astea, ca Hristos să se vadă îndemnat a veni mai repede şi a pune capăt la toate, întrun
cuvânt: trebuie să ne bucurăm din plin de decăderea lumii; prin aceasta îl silim negreşit pe
Hristos să vină iarăşi. Şi repetă neîncetat: „Cu cât mai rău, cu atât mai bine!”
Aceasta este o învăţătură nouă, ai cărei dascăli se numesc pe sine „noii adventişti”.
Pe mine nu mă miră nicidecum că unii oameni au ajuns la astfel de păreri, ci mă miră
cu ce drept se leagă ei pe sine cu Hristos şi cu Evanghelia. Fiindcă atunci când cineva se rupe
de Biserică şi începe să dea de capul său frâu liber imaginaţiei, ajunge la gânduri dintre cele
mai caraghioase şi mai nebuneşti, ce seamănă cu visele unui beţiv. Atunci când cineva iese
din corabia al cărei cârmaci este Hristos, se află în barca pe care o conduce Satana.
Această „învăţătură nouă” seamănă destul de mult cu eresul nicolaiţilor, apărut în
vremea apostolilor (vezi Apocalipsa 2, 6). Nicolaiţii învăţau că trebuie să păcătuim din ce în
ce mai mult, ca păcatul să ajungă în om la saturaţie şi să se atrofieze. Când omul ajunge să se
Episcop Nicolae Velimirovici
50
cufunde în păcate până peste cap, devine sfânt! Şi la fel cum acei nebuni credeau că se
sfinţesc cu ajutorul păcatului, şi aceşti „noi adventişti” cred că prin înmulţirea răului în lume îl
silesc pe Dumnezeu să pună capăt lumii. Ca şi cum Cel Preaînalt ar putea fi silit la ceva! Sau
ca şi cum El din neputinţă şi neştiinţă întârzie amânând sfârşitul lumii! Ascultă ce scrie
apostolul Petru despre asta: nu va zăbovi Domnul făgăduinţa, precum oarecare zăbavă o
socotesc, ci îndelung rabdă pentru noi, ne-vrând să piară cineva, ci toţi să vină întru
pocăinţă. Dar va veni ziua Domnului ca un fur noaptea (2 Petru 3, 9-10). Adică sfârşitul lumii
va veni la vremea rânduită, pe care Dumnezeu o are întru a Sa stăpânire. Şi dacă cineva
doreşte să vină sfârşitul lumii cât mai repede, tot nu are dreptul să facă răul, să înmulţească
răul, ca să vină binele. Apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei: să păzeşti porunca
nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos (l Timotei 6, 14).
Noi suntem, aşadar, datori să păzim până la capăt poruncile lui Hristos, orice vremuri ar fi. Iar
una din poruncile de căpetenie ale Lui este dragostea. Ce dragoste plină de milă faţă de
oameni au cei ce doresc ca oamenii să păcătuiască mai mult, să se pângărească mai mult şi să
apostazieze mai mult? Şi să se înmulţească ateii, nelegiuiţii, răzvrătiţii, pustiitorii, făcătorii de
rele, fiarele? Nu vezi îndată că aceşti de sine proclamaţi dascăli au intrat în barca Satanei?
Vedem şi noi multe semne care au fost prezise de către Domnul Iisus; nu suntem orbi.
Asta însă nu ne dă dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii, şi cu atât mai puţin să dorim
înmulţirea răului din lume. Căci o dată cu înmulţirea răului se înmulţeşte şi numărul
nedrepţilor ce îşi pierd sufletul. Iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să dorim ceea ce
doreşte şi Tatăl nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea n-are decât
să se clatine, şi pământul să se cutremure, şi stelele să cadă; noi trebuie să stăm netulburaţi,
încredinţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti.
Pace şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 57-a
NOTARULUI BRANISLAV N.,
CARE ÎNTREABĂ DACĂ ESTE BUNĂ MOARTEA NĂPRASNICĂ
Ai auzit, îmi scrii, cum vorbesc unii că îşi doresc moarte năprasnică: „Când trebuie să
vină moartea, să vină pe neaşteptate şi să pună capăt acestei vieţi.
Mai bine aşa decât să ne chinuim prin boală şi să îi chinuim şi pe alţii. Moartea
aşteptată e temută, moartea neaşteptată nu”. În satul vostru, un vehicul a călcat o femeie şi a
omorât-o. Acest fapt a dat naştere la felurite discuţii. Unii susţineau că această moarte e cea
mai bună. Unul s-a exprimat cu privire la moarte astfel: ,,N-are decât să vină, dacă-i fără
chin!” Ca atare, îmi scrii cerând lămurire.
Nu trebuie să doreşti moarte năprasnică, ci să fii pregătit pentru moarte în orice vreme.
Aşa ne învaţă Biserica. Există rugăciuni anume către Dumnezeu ca să ne ferească de feluritele
necazuri, între care este numărată şi „moartea năprasnică”. Însă Cel în a Cărui stăpânire sunt
viaţa şi moartea lucrează toate, prin sfânta Sa purtare de grijă, spre folosul sufletelor omeneşti,
atât al celor pe care le ia, cât şi al celor pe care încă le mai lasă în lume. El îi loveşte cu
moarte neaşteptată câteodată pe păcătoşi, câteodată - deşi arareori - pe drepţi. Nu citim, oare,
în Vechiul Testament cum i-a pedepsit Dumnezeu cu moarte năprasnică pe fiii lui Aaron
pentru că tămâiaseră cu de la sine putere, ca şi pe cei răzvrătiţi împotriva lui Moise (Ieşire 10,
Levitic 16)? Anania şi Safira au căzut dintr-o dată morţi atunci când au minţit apostolilor.
Mulţi chinuitori ai creştinilor au fost omorâţi cu moarte năprasnică, precum citim în Vieţile
mucenicilor lui Hristos. - S-a întâmplat însă uneori şi ca dreptul să moară de moarte neaşteptată
- deşi asta foarte arareori. Aşa s-a întâmplat sfântului Atanasie Atonitul: în vreme ce
clădea ceva, zidul a căzut peste el şi l-a omorât dimpreună cu câţiva monahi care erau cu el.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
51
Trimiţând moarte năprasnică asupra păcătoşilor, Dumnezeu atinge două scopuri: prin
aceasta îi pedepseşte pe păcătoşii omorâţi, iar pe ceilalţi îi sperie ca să nu mai păcătuiască.
Aşa s-a întâmplat şi cu moartea năprasnică a lui Anania şi a Safirei: a intrat frică mare în
Biserică şi în toţi câţi auziseră cele întâmplate. Iar când oamenii se bizuie prea mult pe un
drept şi încep, puţin câte puţin, să-l divinizeze, aşa cum au stat lucrurile şi cu sfântul Atanasie,
Dumnezeu ia sufletul dreptului în chip năprasnic, ca să arate oamenilor că numai El este
Dumnezeu, şi că nu este Dumnezeu afară de Dânsul. Oricum, în toate cazurile de morţi
năprasnice, învăţătura pentru cei rămaşi în trup este limpede, şi anume: toţi trebuie să cugete
la moartea lor şi să îşi pregătească sufletul fără încetare prin pocăinţă, rugăciune şi milostenie,
pentru ieşirea grabnică din această lume.
Se povesteşte despre vestitul stareţ Nichita de la Valaam († 1907) că se temea mult de
moartea năprasnică şi se ruga mereu lui Dumnezeu ca înainte de moarte să îi trimită boală cât
mai grea şi îndelungată, aşa încât, după spusele lui, „prin răbdarea bolii să îl plec măcar puţin
spre milostivire pe Dreptul Judecător, Care dacă vrea îmi poate socoti aceasta în locul faptelor
bune, pe care nu le am”. Un altul, zăcând pe patul de moarte, îşi mângâia prietenii zicând:
„Nouă luni de zile m-am chinuit ca să vin în această lume: oare sunt mult nouă luni de chin ca
să ies din ea?”
Şi, cu adevărat, boala dinainte de moarte are o mare însemnătate. Ea le-a adus multor
păcătoşi veşnica mântuire. Mii de păcătoşi au luat cunoştinţă de Dumnezeu şi de sufletul lor
de-abia în vremea bolii dinainte de moarte. Şi luând cunoştinţă de aceste două mari realităţi,
pe care le uitaseră toată viaţa, s-au pocăit cu amar, şi-au plâns viaţa cheltuită nebuneşte, s-au
împărtăşit; şi astfel, curăţiţi prin lacrimile lor şi prin sângele lui Hristos, s-au învrednicit să
intre în luminatele curţi cereşti. Este limpede, aşadar, că boala dinainte de moarte vine din
milostivirea lui Dumnezeu. Nu face nimic dacă rudele şi prietenii noştri se chinuie în jurul
nostru în vremea bolii noastre dinainte de moarte. Lucrul acesta e tot spre binele lor. Prin
această slujbă, ei îl îndatorează pe Făcătorul oamenilor, Care le va plăti însutit.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!
Scrisoarea a 58-a
MONAHIEI VARVARA DE LA IERUSALIM,
DESPRE CELE TREI HAINE ALE LUI IISUS
M-ai întrebat, cinstită soră, despre cele trei haine, în care Domnul a fost îmbrăcat şi
răsîmbrăcat în Vinerea Mare în răstimpul a câteva ceasuri. De ce L-a îmbrăcat Pilat în haină
de purpură? De ce L-a îmbrăcat Irod în haină albă? Şi de ce, în fine, împlinitorii osândei la
moarte L-au îmbrăcat în haina Lui?
Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a lui Hristos - totul e plin de tâlc, totul ne
descoperă un adevăr, şi totul slujeşte spre învăţătură oamenilor. Unele învăţături sunt
nemijlocite şi apar limpezi fără întârziere, iar altele sunt mijlocite şi prin simboluri, având
nevoie de tâlcuire. Schimbarea Domnului în cele trei felurite haine intră în acest al doilea fel
de învăţături.
Haina purpurie e haina împăraţilor romani. Când Domnul a vorbit înaintea lui Pilat
despre împărăţia Sa care nu este din această lume, lucrul acesta a părut duhului materialist al
funcţionarului roman ca o nebunie şi ca o batjocorire a vredniciei imperial împărăteşti. Ca
atare, ostaşii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Hristos în purpură - se înţelege, cea mai ieftină ce se
putea găsi - ca, dându-I numele de împărat, să-L expună batjocurii. Dar însăşi această
împărătească culoare purpurie de pe Domnul mărturisea că Hristos este într-adevăr împărat.
Ostaşii lui Pilat L-au proclamat, aşadar, în râs pe Domnul ceea ce El era de fapt. Nici nu putea
să-i treacă prin cap vreunuia dintre ei că împărăţia lui Hristos avea să moştenească împărăţia
Episcop Nicolae Velimirovici
52
romană şi toate celelalte împărăţii de pe pământ.
Mizerabilul împărat Irod aştepta ca Hristos să facă vreo minune înaintea lui. Nu dorea
o minune folositoare şi de oameni iubitoare, ci o minune de bâlci, din cele care sunt doar
pentru curiozitatea ochilor. Şi totuşi, înaintea lui stătea cea mai mare minune din lume: un Om
curat şi fără de păcat. Drept în faţa lui, a pângăritorului de rudenie şi ucigaşului sfântului Ioan.
Eu cred că acest necurat urmaş al lui Esau13 putea crede în toate minunile de pe lume, numai
nu - nicicum şi niciodată - în minunea curăţiei şi nepăcătoşeniei unui om. Şi tocmai această
Minune, cea mai mare şi mai de necrezut, stătea înaintea lui. Dar mizerabilul lipsit de suflet
nu avea cum să vadă acest lucru. Precum Pilat, împotmolit în minciuna idolatriei, privind în
faţa Adevărului nu putea vedea Adevărul, nici Irod, orbit de bubele negre ale păcatului,
privind în faţa Nevinovăţiei nu putea vedea Nevinovăţia. Dezamăgit în aşteptarea sa, Irod L-a
îmbrăcat pe Hristos în haină albă. Iar culoarea albă închipuie curăţia şi nevinovăţia. Ai citit
cum îngerii lui Dumnezeu, cei curaţi şi neprihăniţi, se arătau în haine albe (Ioan 20, 12)? Şi
astfel deci, necuratul Irod, care credea că Hristos este necurat ca şi el, ca şi toţi ceilalţi, L-a
îmbrăcat în haină albă, simbol al curăţiei şi nevinovăţiei. Şi precum ostaşii lui Pilat, deşi în
râs, L-au recunoscut pe Domnul drept împărat, şi Irod L-a recunoscut drept om al
nevinovăţiei. Adică în amândouă cazurile Hristos a fost recunoscut şi vestit de către
neprietenii Săi - chiar dacă fără voia şi ştiinţa lor - ceea ce El era de fapt.
În fine, chiar înainte de răstignire Domnul a fost îmbrăcat din nou în haina Sa. Era
haina pe care I-o ţesuse Sfânta Lui Mamă, Născătoarea de Dumnezeu. Aceeaşi haină în care
umblase pe pământ şi pentru care ostaşii au aruncat zarul pe Golgota.
Dar nu vezi în toate acestea o mare învăţătură pentru noi? Oamenii bănuiesc despre
noi de bine sau de rău, şi după bănuielile lor ne şi preţuiesc - ne laudă sau ne osândesc.
Feluritele judecăţi cu privire la noi ale oamenilor nu semăna, oare, cu nişte haine de culoare
felurită? Ba ne îmbracă în haina înţeleptului, ba în cămaşa de forţă a nebunului. Ba ne
împodobesc cu mantia eroului, ba ne acoperă cu zdrenţele ticălosului. Dar toate aceste haine
sunt grabnic date jos şi schimbate, potrivit şovăielii şi nestatorniciei judecăţilor omeneşti. Şi
în cele din urmă, în ceasul morţii, fiecare dintre noi se arată în culoarea sa adevărată, în
propria sa haină.
Pace ţie, cinstită soră, şi binecuvântare de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 59-a
UNUI AMERICAN, JOHN DAVIS,
PE CARE ÎL SPERIE ÎNMULŢIREA NEAMULUI OMENESC
Sunteţi îngrijorat cu ce se vor hrăni oamenii când se vor înmulţi din cale-afară pe
pământ. Ce grijă ciudată şi nefolositoare! Oare această grijă ne-a învăţat s-o avem Hristos?
Dimpotrivă, El ne-a slobozit de această grijă. El ne-a poruncit să nu ne îngrijim nici de ziua de
mâine, cu atât mai puţin de secolul viitor. Nu vă îngrijiţi, spune, pentru ziua de mâine, că ziua
de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei necazul ei.
Fără îndoială, cine uită de Dumnezeu ia asupra sa grijile lui Dumnezeu. Iar grijile lui
Dumnezeu nu-s pentru slabii umeri omeneşti. Aţi citit legenda grecească despre Atlas, care sa
răzvrătit împotriva zeilor şi a vrut să poarte pământul pe umerii săi, şi cum, după ce
greutatea pământului a început să îl zdrobească, s-a pocăit şi a înapoiat pământul zeilor?
Doriţi să fiţi un nou Atlas şi să repetaţi greşeala celui vechi?
Cine vă sperie că neamul omenesc se va înmulţi cândva atât de mult încât pământul nu
îl va mai putea hrăni? Asta se putea întâmpla şi până acum. De la facerea lumii şi până astăzi,
13 Irod era de fapt edomit de neam, urmaş al lui Esau.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
53
se putea întâmpla de mai multe ori, dacă Făcătorul nu ar fi avut grijă de asta şi nu ar fi
privegheat asupra lumii. De vreme ce aveţi atâta încredere în condeiul dvs şi în socoteala dvs.,
scrieţi şi socotiţi, şi vă veţi încredinţa repede că de la Adam şi până la primii faraoni ai
Egiptului puteau fi pe pământ tot atâţia oameni câţi greieri sunt pe câmp. Încă de atunci ar fi
putut oamenii să acopere toate continentele şi toate insulele de pe planeta noastră. Dar asta nu
s-a întâmplat. Şi acest fapt dă mărturie că lumea merge după o logică ce nu se conduce după
condeiul nostru şi după socoteala noastră.
Spuneţi singur că Brazilia, dacă ar fi cultivată, ar putea hrăni întreaga Europă şi
Americă. Adăugaţi însă: „Dar ce va fi când şi brazilienii se vor înmulţi peste măsură, şi nu vor
mai avea grâu pentru export?” O, ciudatule purtător de grijă, cine va plăti grijile dvs. de acum
dacă Brazilia nu se va înmulţi niciodată peste măsură, şi nici Europa, şi nici America? Pe
mine mă îngrijorează acum următorul lucru: cine va plăti grijile dvs. de acum pentru ceva care
se poate întâmpla abia peste o sută de ani şi nu se va întâmpla, probabil, niciodată? Liniştiţivă,
vă rog, şi nu vă faceţi griji cu ce se vor hrăni strănepoţii noştri. Nici străbunicul dvs. nu şia
făcut griji cu ce vă veţi hrăni dvs., nici tatăl dvs. nu v-a lăsat vreo avuţie, şi totuşi faceţi
cumva rost de pâine pentru dvs. şi copiii dvs. Ajunge fiecărei zile şi fiecărei generaţii necazul
ei.
Scrieţi că grija dvs. pentru viitorul îndepărtat a fost stârnită de foametea care deja
există în unele ţări, şi vă întrebaţi: „Dar ce va fi după o sută de ani? Foametea nu a venit, oare,
de la înmulţirea peste măsură a oamenilor?” Oare nu aţi citit în Biblie cum a fost, de-a lungul
celor şapte ani de nerodire, foamete în Egipt pe timpul dreptului Iosif? Foametea era de la
nerodire, nu de la înmulţirea peste măsură a oamenilor. Iar nerodirea a îngăduit-o asupra
roditorului Egipt Cel în a Cărui stăpânire este a da sau a nu da, potrivit dreptăţii sau
nedreptăţii oamenilor. Şi a fost foamete în Palestina în vremea strămoşului evreilor, Iacov:
nici acolo de la suprapopulare, fiindcă Iacov stăpânea singur câmpia Palestinei, împreună cu
fiii săi.
Ca atare, fiţi liniştit şi nu vă chinuiţi cu grija pentru pâinea celor care nu s-au născut
încă. Şi dacă vreţi, totuşi, să vă îngrijiţi de grijile îndepărtate ale omenirii, nu vă îngrijoraţi de
ce vor avea oamenii, ci de ce vor fi ei în viitor. Vă jur pe sfânta învăţătură a lui Hristos că
dacă urmaşii noştri vor căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, nu vor fi nici
o zi lipsiţi de pâine, de-ar fi ei pe pământ ca nisipul mării.
Pace dvs. şi sănătate!
Scrisoarea a 60-a
PREOTULUI PETAR DJ.,
CARE SE SUPĂRĂ FIINDCĂ NU ŞTIE
DE CE POPORUL PRĂZNUIEŞTE VINEREA
Vă supăraţi, cinstite părinte, fiindcă nu vă „intră în cap de ce poporul ortodox
prăznuieşte vinerea, când vinerea este sărbătoare turcească”. În zadar v-aţi ostenit să
dezrădăcinaţi acest obicei. Aţi spus poporului că este o rămăşiţă din vremea robiei sub turci.
Însă poporul v-a ascultat în tăcere şi a continuat să prăznuiască vinerea. Fericit acest minunat
popor, ce are un instinct inexprimabil, dar raţional, mai puternic decât orişice dialectică! El nu
se pricepe să vă răspundă, deşi simte că nu aveţi dreptate.
Aici, în Macedonia, încă mai este generaţia de creştini ortodocşi ce a trăit sub turci, şi
de la ei putem să ne dăm seama limpede ce este primit de la turci şi ce nu. Creştinii au primit
de la turci ceva din limbă, ceva din port, ceva din etichetă, ceva din drept, ceva din cântece.
Însă nimic din credinţa turcă. În această privinţă, ei au fost din cale-afară de precauţi şi de
sensibili. Credinţa şi-au păzit-o ca pe lumina ochilor. Şi cu cât a fost mai mare presiunea, cu
Episcop Nicolae Velimirovici
54
atât şi-au păstrat mai curată credinţa. Prăznuirea vinerii fiindcă vinerea este sărbătoare
turcească e de neconceput. „Prăznuirea vinerii fiindcă poruncesc turcii - asta nu o vom face
pentru nimic în lume: poftim capul nostru, a lor e sabia!” Aşa se gândea şi se vorbea.
Şi totuşi, vinerea se prăznuia între creştinii de atunci: se prăznuia sub turci, se
prăznuieşte şi astăzi. De ce?
Oare din pricina fugii lui Mohamed de la Mecca la Medina din faţa oştirii vrăjmaşe -
pricina pentru care prăznuiesc sâmbăta musulmanii? Doamne fereşte! A spune creştinilor
acest lucru înseamnă să îi jigneşti amarnic. Trebuie, aşadar, să fie la mijloc altă pricină.
Trebuie ca în istoria creştină se se fi întâmplat vinerea un lucru însemnat, cu mult mai
însemnat decât fuga lui Mohamed. Poporul îl cunoaşte - şi-l va cunoaşte, chiar dacă dvs. aţi
uitat-o. Poporul ştie că într-o înfricoşătoare zi de vineri Mântuitorul lumii a primit pătimire
pentru neamul omenesc. Ar fi putut şi El să fugă; ar fi putut să Se apere cu ajutorul legiunilor
de îngeri. Şi dacă El ar fi fugit atunci - credeţi-mă, cinstite părinte! -, nicicând suflet viu
creştinesc n-ar mai fi prăznuit vreo vinere. Însă Mântuitorul lumii nu a fugit, nici nu S-a
apărat. De bună voie a primit pătimirea, a purtat crucea pe umerii Săi supţi de postire şi răniţi,
a dus-o pe Golgota şi a fost răstignit pe acea cruce. Se ştie exact când s-a întâmplat asta, în ce
loc, sub a cui stăpânire, în care veac, în care lună, în care săptămână, în care zi şi în care ceas.
Această zi se numeşte în Serbia Vinerea Mare, iar în Macedonia, Vinerea înfricoşătoare. Şi
această Vinere Mare sau înfricoşată este pricina pentru care poporul creştinesc posteşte şi
prăznuieşte vinerea. Aceeaşi pentru care prima duminică, a învierii, în care Mântuitorul a
înviat din morţi, este pricina prăznuirii celor cincizeci şi două de duminici de peste an.
Iar dacă ştim pricina prăznuirii, tot restul e uşor. Ne e uşor, mai întâi de toate, să
lămurim de ce poporul posteşte în fiecare sâmbătă, iar după aceea de ce prăznuieşte vinerile
dinaintea marilor sărbători. De ce, să zicem, prăznuieşte poporul vinerea dinainte de Naşterea
Domnului? Ca să nu uite că în această zi S-a născut Cel ce avea să primească înfricoşata cruce
pentru mântuirea oamenilor. De ce prăznuieşte vinerea dinainte de veselitoarea înălţare? Ca să
nu uite că Cel ce S-a înălţat în slavă la ceruri a meritat această slavă prin pătimirile din
Vinerea înfricoşătoare. De ce prăznuieşte vinerea dinainte de sfântul Gheorghe? Ca să nu uite
că primul mucenic este însuşi Domnul Mântuitorul, fără de Care nici sfântul Gheorghe nu s-ar
fi hotărât să pătimească pentru adevăr. Dar vinerea dinainte de Adormirea Maicii Domnului?
Ca să nu uite lacrimile, durerile şi sângele Celui pe Care L-a născut Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, într-un cuvânt: fiecare praznic creştin reprezintă o desăvârşire, iar vinerea - ca zi a
pătimirii -, calea spre acea desăvârşire. Poporul nu are când să prăznuiască toate vinerile,
afară de cele dinaintea marilor sărbători. Prin asta, poporul vrea să arate că nici aceste
praznice n-ar fi fost dacă nu era acea unică zi de Vineri care e temelia şi explicaţia tuturor
praznicelor de peste an. Fără Vinerea Mare nu ar fi fost nici învierea, nici înălţarea, nici Cincizecimea,
nici Biserica, nici sfinţii - nimic şi nimeni.
Toate acestea sunt adânc întipărite în sufletul şi conştiinţa poporului ortodox din
Balcani. De aici, şi postirea în zi de vineri şi prăznuirea vinerii. Aşadar, tot ce face poporul
ortodox este lucru cu înţeles şi îndreptăţit. Neîndreptăţită este numai legarea vinerii creştineşti
de fuga „prorocului” arab de la Mecca la Medina. Şi încă mai neîndreptăţită este, cinstite
părinte, supărarea dvs. pe poporul ortodox.
Dumnezeu să vă fie într-ajutor!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
55
Scrisoarea a 61-a
PRECUPEŢULUI MELENTIE DJ.,
CARE ÎNTREABĂ CE ÎNSEAMNĂ
„VEŞNICA POMENIRE”
Te roade faptul că nu ştii care este înţelesul acestor cuvinte, pe care de-atâtea ori le-ai
auzit şi le-ai rostit asupra celor răposaţi. Şi bine faci că întrebi. Cu cât cunoaşte omul mai bine
vechea şi buna noastră credinţă ortodoxă, cu atât o îndrăgeşte mai mult.
Am auzit odată cum cineva, într-o cuvântare funebră, a strigat: „Veşnică să-ţi fie
pomenirea pe pământ!” Am fost mirat de această greşită interpretare a credinţei noastre. Oare
poate fi ceva veşnic pe pământ, unde totul trece grabnic ca o nuntă? Cu adevărat, de tot
nimicnic bine dorim noi răposatului când îi dorim să-i fie pomenirea veşnică în această lume,
care va lua sfârşit ea însăşi. Să zicem însă că numele cuiva se pomeneşte pe pământ până la
sfârşitul vremurilor: ce folos are din asta omul, dacă pomenirea lui este uitată în ceruri?
Drept este să credem că îi dorim răposatului să i se pomenească numele veşnic în
veşnicie, şi viaţa veşnică şi în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este tâlcul cuvintelor: „Veşnică
pomenire”.
Ucenicii lui Hristos s-au lăudat odată învăţătorului lor zicând: Doamne, şi dracii se
supun nouă în numele Tău! Iar Domnul le-a răspuns să nu se bucure de asta, ci le-a zis:
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri, adică deoarece sunt ştiute şi amintite şi
pomenite în cereasca împărăţie a luminii şi a vieţii.
În Sfânta Scriptură se spune adeseori cum vor fi scrise numele drepţilor în Cartea celor
vii, în timp ce numele păcătoşilor vor fi şterse şi date uitării. Din pilda cu bogatul şi Lazăr
vedem că Domnul rosteşte numele lui Lazăr cu preacurata Sa gură, în timp ce trece sub tăcere
numele bogatului nedrept. Asta înseamnă că Lazăr a intrat în împărăţia cerurilor şi a dobândit
viaţă veşnică şi veşnică pomenire, iar bogătaşul păcătos a pierdut şi împărăţia, şi viaţa - şi
numele.
În dumnezeiasca învăţătură, numele este uneori identificat cu omul. Într-un loc din
Apocalipsă se spune: şi au murit în acel cutremur nume de oameni şapte mii (11, 13). Prin
cutremur trebuie să înţelegem marile ispite la care fiind supuşi oamenii, şapte mii dintre ei au
căzut de la Hristos şi şi-au pierdut sufletele. Asta înseamnă că nu au pierit doar trupurile lor -
asta are puţină însemnătate -, ci sufletele şi numele. Numele lor au fost nimicite în veşnicie şi
şterse din Cartea celor vii.
Cine doreşte pomenire fără de moarte în veşnicie, evanghelic lucru doreşte. Dar cine
doreşte nume fără de moarte pe pământ, deşert lucru doreşte. Să ştii că mulţi sunt care
petrecându-şi această viaţă fără să se audă de ei şi fără să fie băgaţi în seamă au dobândit
nume fără de moarte în lumea cealaltă, mai presus de moarte şi de schimbare. Cugetă la
aceasta, frate Melentie, şi Dumnezeu îţi va descoperi şi mai multe. Iar când vei auzi de
moartea mea, spune la rugăciune: „Veşnica lui pomenire!”
Pace ţie şi sănătate de la Domnul!
Episcop Nicolae Velimirovici
56
Scrisoarea a 62-a
UNUI MONAH AGHIORIT,
DESPRE APĂRĂTOAREA SFÂNTULUI MUNTE
De ce vă plângeţi voi, atoniţii? Şi de ce sunt mâhnite sufletele voastre? Vă
strâmtorează oamenii? Priviţi la pinii de pe Athos, cum sunt înalţi şi drepţi şi netezi tocmai
acolo unde sunt strâmtoraţi mai mult! Voi cunoaşteţi adevărul, şi din adevăr aveţi libertate
lăuntrică. Iar din adevăr şi libertate vine seninătatea sufletului. Din seninătate izvorăşte
bucuria. Voi aţi fost purtători de bucurie şi semănători de mângâiere în Balcani vreme de
multe veacuri. Şi acum voi să căutaţi, oare, mângâiere de la noi, care trăim în mrejele lumii?
Întreaga lume nu vă poate da nici o fărâmă din mângâierea pe care o dă Nemuritoarea voastră
împărăteasă, cea dintâi fiică a împăratului. Toate numirile numeroaselor Ei icoane înseamnă
bucurie şi mângâiere. Ştiţi cum le-a prezis Domnul apostolilor: în lume necazuri veţi avea. Ce
altceva au fost apostolii decât asceţi călători? Întreaga lume a fost mănăstirea lor; dar în
această mare mănăstire, fiecare dintre ei avea câte o chilie, în care lumea cu smintelile şi
viforele ei nu avea intrare, înăuntrul inimilor lor, ca în nişte chilii zăvorâte, ei păstrau adevărul
şi libertatea, seninătatea şi bucuria, în aceste chilii ascunse, sufletele lor se întâlneau cu Duhul
lui Dumnezeu Cel de viaţă Făcător. De aceea şi puteau să ţină piept fără să se teamă pe
întunecatul câmp de luptă al lumii, şi ca nişte raze luminoase să strălucească prin adevăr şi
prin bucurie. Iar voi sunteţi în Sfântul Munte ca într-un liman lin faţă de lume. Deşi nu vă
mişcaţi din acel loc, lumina adevărului vostru şi mireasma rugăciunilor voastre se simte în
lume. Sunteţi ţintuiţi de stânca ce se numeşte Sfântul Munte ca stâlpnicii de stâlp; cu adevărat,
toţi sunteţi nişte stâlpnici. Dacă furtunile lumeşti lovesc câteodată Stâlpul vostru, oare trebuie
să vă temeţi? Priviţi cum se lovesc cu urlet de Athos talazurile albe, şi iarăşi fug risipite
înapoi. Aşijderea şi neputincioasele talazuri ale răutăţii lumeşti stropesc sfintele voastre
mănăstiri, dar se întorc ruşinate în albia lor. Cu toiagul ei puternic, le pune pe fugă Odighitria.
Când oamenii vă strâmtorează şi nu vă dau pace, nu vă uitaţi la oameni, ci la ea - la Preacurata
voastră Doamnă Apărătoare. Ea ştie să se răfuiască cu toţi vrăjmaşii stăpânirii sale, ai
moştenirii sale. Aţi citit cum ea din vremuri străvechi i-a pedepsit cumplit pe toţi cei ce au
năvălit asupra Sfântului Munte. Vă amintiţi cum v-a acoperit cu acoperământul său în vremea
Războiului mondial. Cu mai multă grijă decât rândunica pe rânduneii săi. Şi oamenii sunt,
oare, nişte vrăjmaşi înfricoşători ca să vă temeţi de ei? Iarbă şi cenuşă sunt faţă de duhurile
răutăţii cele de sub ceruri, cu care voi, bine înarmaţi, aveţi a vă lupta. Şi de vreme ce Stăpâna
voastră vă mântuieşte de dracii cei cumpliţi, care nu dorm nicicând, cum să nu vă mântuiască
de nimicnica răutate omenească? Şi la voi s-a gândit prorocul când a prezis: aduce-se-vor
împăratului fecioare în urma ei. Ea este prima fiică a împăratului, iar sufletele voastre sunt
fecioare care urmează ei până înaintea tronului împăratului împăraţilor. Mâna ei vă
călăuzeşte, veşmântul ei vă acoperă, ochii ei vă privesc, dragostea ei vă încălzeşte, pilda ei vă
îmbărbătează. Ferice de voi, neobosiţi slăvitori ai lui Dumnezeu! Ferice de voi, cetăţeni aleşi
ai statului Născătoarei de Dumnezeu! Ea nu cere de la voi nici un fel de impozit, ci cere în dar
trei bani din aur curăţit în foc. Primul e curăţia feciorelnică. Al doilea e smerenia feciorelnică.
Al treilea e ascultarea feciorelnică. Pentru aceste trei daruri feciorelnice, ea vă făgăduieşte să
vă înalţe de pe acest Sfânt Munte pământesc în Sfântul Munte ceresc.
De ce vă plângeţi, aşadar, voi, atoniţii? Şi de ce sunt mâhnite sufletele voastre?
De la Dumnezeu, pace vouă şi binecuvântare!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
57
Scrisoarea a 63-a
UNEI SÂRBOAICE CARE ÎNTREABĂ
DE CE O SLĂVESC RUŞII ATÂT PE MAICA DOMNULUI
Dar ce, sârbii nu o slăvesc? Şi grecii, şi bulgarii, şi românii? Cele mai multe dintre
ctitoriile noastre împărăteşti sunt închinate numelui Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Hilandarul, model al multor ctitorii şi mărgăritar de mare preţ între acestea, slăveşte Aducerea
în biserică. Aşadar, sfântul Sava a închinat Hilandarul numelui Maicii Domnului. Aţi fost la
Savina în Primorie să vedeţi acolo icoana Preasfintei Fecioare acoperită toată de salbe şi aur şi
bijuterii şi medalii? Tot pieptul e acoperit cu decoraţii, ca la un comandant de oaste! Aceasta e
recunoaşterea de către popor a faptului că ea poartă război împotriva răului şi biruie răul din
lume. Ai fost, fiică a Serbiei, în Ceainice, care nu este cunoscută prin altceva decât prin Maica
lui Dumnezeu? Icoana ei făcătoare de minuni din Ceainice e cunoscută de toată Bosnia şi
Herţegovina şi ţinuturile îndepărtate. Să vezi şi cinstirea şi minunarea şi suspinarea de
pocăinţă şi recunoscătoarea mărire de către miile de închinători înaintea Maicii Domnului din
Ceainice! Şi să auzi minunatele povestiri despre milele şi darurile ei, pe care le-a revărsat şi le
revarsă peste oameni! Însă asemenea povestiri poţi să auzi şi la Peci, şi la Ohrida, şi la Prilep,
şi pe toată întinderea Balcanilor, de la Marea Albastră (Adriatica -n.tr.) până la Marea Neagră.
Dintre toate rugăciunile din gura sârbilor, nu este cea mai întâlnită aceasta: „Să ajute
Dumnezeu şi Maica Domnului!”? Cinstirea Născătoarei de Dumnezeu e înrădăcinată şi în
sufletul celei mai bune intelectualităţi a poporului. Când cel mai mare cântăreţ al nostru de
muzică populară, Vladika Rade, era pe moarte, a cerut icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu din mănăstirea Ţetinie. A început să plângă deasupra ei, a sărutat-o şi a strigat:
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă!”
Iar cât priveşte faptul că fraţii noştri ruşi o cinstesc în chip aşa deosebit pe Născătoarea
de Dumnezeu, cred eu că este şi o pricină aparte pe lângă toate cele pe care le avem noi. Şi
anume: ruşii au simţit de multe ori ajutorul ei în evenimentele hotărâtoare din istoria statului
şi Bisericii lor. Astfel, când cnejii păgâni Askold şi Dir au mers să jefuiască la
Constantinopol, de jefuit n-au jefuit, însă botezul l-au primit. Când au ajuns pe neaşteptate cu
corăbiile lor lângă Constantinopol, creştinii s-au speriat foarte tare şi au fugit la biserică
pentru a chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci, patriarhul Fotie a scos icoana Născătoarei de
Dumnezeu, a purtat-o în procesiune până la mare şi a băgat-o în mare. Dintr-o dată, marea s-a
înviforat de s-au scufundat corăbiile ruseşti. Askold şi Dir de-abia au ajuns la ţărm. Şi dânduşi
seama de la cine le venise furtuna neaşteptată de pe mare şi izbăvirea cetăţii împărăteşti, sau
botezat amândoi şi s-au întors în Rusia botezaţi. - Când a fost clădită Lavra Peşterilor din
Kiev, vatra creştinismului rusesc, Născătoarea de Dumnezeu a arătat limpede ajutorul său
minunat atât la clădire cât şi la zugrăvirea icoanelor pentru mănăstire. - Icoana Vladimirskaia
a Maicii Domnului este slăvită în Rusia de trei ori pe an. Trei slave, pentru trei mari izbânzi
pe care ruşii le-au câştigat asupra tătarilor având icoana aceasta ca stindard. Când a fost
vremea eliberării definitive a ruşilor de tătari, ţarul Ioan al III-lea a mers cu această icoană
asupra împilătorilor poporului rus. Pe râul Ugra, cele două oştiri au stat faţă în faţă pe cele
două maluri mai bine de o lună. Stăteau doar, fără să se lupte, în cele din urmă, când ruşii au
înălţat icoana şi au început să cânte un imn către Născătoarea de Dumnezeu, tătarii au dat
repede dosul şi au fugit. Şi astfel, libertatea a fost dobândită de către ruşi fără o picătură de
sânge, totul cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. - Aceste faimoase evenimente,
precum şi altele, în care Maica Domnului a luat parte în chip hotărâtor, sunt înscrise adânc în
sufletul poporului rus. Şi simţământul de recunoştinţă s-a transmis din generaţie în generaţie.
Pace ţie şi milă de la Domnul!
Episcop Nicolae Velimirovici
58
Scrisoarea a 64-a
PICTORULUI PAVLE I.,
CARE ÎNTREABĂ DUPĂ CE SE CUNOAŞTE O ICOANĂ ORTODOXĂ A
MAICII DOMNULUI
Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele
Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul
revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în
braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După
ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”
Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei
stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele
simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se
zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră,
cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie
simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce
înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi
roabă a Domnului pe pământ.
Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi
rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs
mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu
Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este
supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi
poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit
cu totul. Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în
aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se
arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate
duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.
Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept.
Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o
cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după
cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai
mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar
atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce,
cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei.
Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu
Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca
nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea
mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este
Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi
grabnica noastră ajutătoare.
Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
59
Scrisoarea a 65-a
UNEI ÎNVĂŢĂTOARE,
DESPRE O ARĂTARE A MAICII DOMNULUI
Îmi scrieţi cu entuziasm cum vi s-a arătat Maica Domnului şi cum v-aţi îndreptat acum
pe calea de nădejde a credinţei. Fetiţa dvs. zăcea cu febră puternică. Aţi convocat un consiliu
de doctori. Aceştia au examinat-o pe fată şi s-au retras ca să se sfătuiască. dvs. trăgeaţi cu
urechea, înfiorată, la convorbirea lor. Unul dintre ei a spus că ar fi salvator dacă bolnava ar
transpira. Ceilalţi considerau că este prea târziu. De deznădejde, dvs. vă frângeaţi mâinile şi
plângeaţi. Deasupra patului copilei atârna icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Până
atunci priveaţi acea icoană mai mult ca pe o podoabă decât ca pe ceva de trebuinţă casei, însă
în acel ceas al deznădejdii aţi îngenuncheat dintr-o dată înaintea icoanei şi cu glasul sugrumat
de plâns, aţi strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „O, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu
vezi durerea mea. Tu ştii, Mamă a mamelor, cum e să ai un singur copil şi să îl pierzi. Şi tu Lai
văzut pe singurul tău copil pe cruce. Mă rog ţie, milostiveşte-te de mine, păcătoasa, şi ajutămi.
Numai la tine nădăjduiesc acum. S-a terminat cu nădejdea mea în oameni. Lumea întreagă
nu poate să-mi ajute. Numai tu, tu, scumpă Născătoare de Dumnezeu, poţi dacă vrei. Oare o
singură mamă amărâtă ai mângâiat tu? Mângâie-mă şi pe mine, o, Sfântă Precistă!” - După
îndelungă rugă şi suspinare, aţi privit la icoană - şi aţi văzut lacrimi în ochii Născătoarei de
Dumnezeu. La scurtă vreme după aceea v-aţi dus la fiica dvs. şi, iată, era tot o apă de
transpiraţie! În dimineaţa următoare s-a ridicat şi a mâncat, şi în scurt timp s-a însănătoşit
deplin.
Mulţumiri Sfintei Născătoare de Dumnezeu! Mulţumiri şi dvs. pentru această
înştiinţare. Credinţa noastră este întemeiată pe experienţă, nu pe cugetările şi teoriile din capul
propriu. Şi pentru mine această trăire a dvs. este deosebit de preţioasă. La noi s-a întâmplat
iarna trecută următorul lucru. Fetiţa unei văduve sărace s-a îmbolnăvit grav. O lună de zile nu
a ştiut de ea, nici n-a scos vreun cuvânt. Toată nădejdea era deja pierdută. Şi mama întristată
începuse să împrumute bani să cumpere lucruri de înmormântare. Într-o seară, şedea mama
lângă patul fiicei sale şi plângea încetişor. Dintr-o dată, fetiţa, fără să deschidă ochii, a deschis
gura şi a vorbit: „Nu plânge, mămico, mai bine du-mă mâine la Kalişte, şi o să mă fac bine.
Asta mi-a spus Mama mea din ceruri, care e aici, lângă mine!”. - Mama, uimită, s-a
cutremurat toată. A doua zi de dimineaţă a dus-o pe fetiţă la mănăstirea Sfintei Născătoare de
Dumnezeu din Kalişte, şi a adus-o acasă sănătoasă.
Dar numai două, sau trei, sau zece, sunt întâmplările de acest fel? Nu este număr, nici
sfârşit arătărilor şi facerilor de bine ale Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Serafim de
Sarov, răposat acum aproape o sută de ani, mărturisea că Născătoarea de Dumnezeu i s-a
arătat în persoană de şase ori în viaţa lui. Şi dacă tot acest popor tăcut, care priveşte toate
aceste arătări cereşti ca pe o taină scumpă şi dulce a sa, ar deschide gura sa şi ar spune ceea ce
ştie, pământul s-ar umple de mirare. Credeţi-mă: când omul ajunge să cunoască lucrările şi
arătările lumii cereşti în viaţa noastră pământească, simte că a intrat în împărăţia necuprinsă şi
necercetată a realităţii celei mai minunate. În acest întuneric (pentru ochii noştri trupeşti)
poate intra sufletul nostru doar cu făcliile aprinse ale credinţei şi dragostei, după minunatul
cuvânt al apostolului Pavel: ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre, ca întru
dragoste fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi, să puteţi cunoaşte împreună cu toţi sfinţii ce este
lăţimea şi lungimea şi adâncul si înălţimea (Efeseni 3).
Iar dvs. daţi mulţumită lui Dumnezeu şi Maicii Domnului că v-a deschis vederea
pentru împărăţia duhovnicească, şi n-o orbiţi prin păcat şi prin nepăsare.
Dumnezeu să vă fie totdeauna într-ajutor!
Episcop Nicolae Velimirovici
60
Scrisoarea a 66-a
FUNCŢIONARULUI IOVAN I.,
DESPRE CELE MAI MARI TREI LUCRURI DIN VIAŢĂ
Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om?
Care este cea mai mare grijă vrednică de om?
Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om?
A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând
vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească?
Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce
se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi, şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu
este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul
îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui. Mărturisirea creştină
se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: La
poruncile Tale voi cugeta, si voi cunoaşte căile Tale... Cât am iubit legea Ta, Doamne!
Pururea cugetarea mea este. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă
fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi
Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are mai mare bun ca sufletul pe această lume. Şi
tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot
restul, ce nu e om ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără
putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de
preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: ce-i va folosi omului dacă va
dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde? Aşadar, nu poate fi mai mare grijă
vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte
cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire
a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul în pilda despre bogatul uşuratic care făcea hambare
noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate:
„Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui
vor fi?”
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare
gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă
sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască
închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea
morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om
vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a
răspuns: „Moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului,
şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace dvs. şi binecuvântare!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
61
Scrisoarea a 67-a
UNEI PENSIONARE CARE SE PLÂNGE DE MODA ÎN ÎMBRĂCĂMINTE
Scrieţi că aţi fi putut trăi, dvs. şi cele trei fiice ale dvs., din pensia modestă pe care o
primiţi ca văduvă de ofiţer superior. Însă „totul se duce pe modă”. Fiicele s-au rupt de sub
stăpânirea dvs. cea bună şi au trecut sub stăpânirea aspră a modei, în zadar le sfătuiţi, le
explicaţi, le rugaţi - ele o ţin una şi bună: „Ce ştii tu, mamă; e vorba de cultură, de educaţie,
de gust. Ce, să facem noi notă aparte între fete?”. Şi vorbind astfel, cer în fiecare primăvară şi
în fiecare toamnă haine noi, după modă. Iar în casă, mizerie şi sărăcie. Casa n-a mai fost
zugrăvită de multă vreme. Mobila e uzată. Vasele sunt ciobite. Lenjeria de pat - numai
zdrenţe. Masa sărăcăcioasă: când prânziţi, nu cinaţi. Pentru toate acestea nu sunt bani, dar
pentru îmbrăcăminte la modă, pentru stradă, trebuie să fie. Vai: moda şi strada v-au răpit
întâietatea în casă! Mă întrebaţi ce să faceţi.
În Macedonia v-ar fi spus toţi: „Rugaţi-vă lui Dumnezeu să le dea fiicelor duh bun”.
Pe lângă rugăciune, continuaţi să le sfătuiţi. N-au decât să îşi bată joc; dvs. vorbiţi-le.
Cuvintele adevărului trebuie odată şi odată să zămislească şi să aducă rod. Dumnezeu aude; şi
la vremea Sa, El va repeta învăţăturile dvs. fiicelor, numai că într-un fel mai aspru. Fiindcă
atât Biblia, cât şi experienţa noastră ne dau mărturie că Dumnezeu rareori pedepseşte ceva atât
de aspru cum pedepseşte necinstirea părinţilor.
Spuneţi-le fiicelor dvs. că îmbrăcămintea la modă din vremea noastră nu este
nicidecum vreo cerinţă a culturii, sau a educaţiei, sau a gustului, ci numai o cerinţă a
comerţului. Cei care inventează moda şi o impun lumii credule se gândesc exclusiv la bani. În
această munculiţă negustorească a lor nu se gândesc la cultură şi la educaţie nici cât broasca la
stele. Sunt obişnuiţii barbari ai marilor oraşe, care prin viclenie ajung la bani. Ei au agenţii
lor: desenatori, fotografi şi subtili cunoscători ai patimilor şi slăbiciunilor omeneşti. Pentru
bani, aceştia le confecţionează noi şi noi croieli de îmbrăcăminte feminină. Cu duhul epuizat
până la atrofie în inventarea noii mode, ei au început în zilele noastre să impună lumii
feminine o croială a hainelor care sfidează cele mai obişnuite concepţii de cuviinţă şi ruşine,
precum şi simplele reguli de igienă şi de menaj. Dar ce, îi doare pe ei de morala lumii, şi de
caracterul oamenilor, şi de sfiala fecioarelor, şi de sănătatea naţiei, şi de pensia mică a
mamei? Banii şi numai banii: acesta e imboldul şi scopul creaţiilor de modă ale acestor
negustori şi al armatei de agenţi ai lor.
Mai spuneţi-le fiicelor dvs. că aceşti arhinegustori ai modei îşi anunţă noile invenţii
sub deviza culturii, a educaţiei, a frumuseţii şi a gustului, râzând în sinea lor şi gândindu-se
doar la bani. Aceste mari cuvinte, ce se rosteau cândva în Europa cu respect, le slujesc ca
banală marcă comercială pe marfa de vânzare, de pildă ca şarpele de pe sticlele cu otravă, sau
ca buldogul de pe gramofoane, sau precum cămila de pe pachetele de ceai.
Cândva, curţile europene dădeau exemplu şi model în privinţa îmbrăcăminţii,
neavându-se în vedere pe atunci banii, ci tocmai ceea ce acum sună atât de fals în gura fiicelor
dvs. - dar astăzi, din păcate, şi curţile s-au supus tiraniei modei, pe care o impun dughenele
unde se fac bani. Adevărata îmbrăcăminte de curte, îmbrăcăminte domnească, se mai vede şi
astăzi la vrednicul nostru popor, mai ales în Macedonia şi Muntenegru. O americană,
profesoară, a fost nu demult în Ţetinie, şi mi-a povestit cum a organizat un ceai în cinstea ei o
societate de femei. Muntenegrencele s-au arătat la ceai în portul lor popular, iar americana, în
hainele ei la modă. „Mi-a fost o ruşine grozavă”, zice, „arătam ca ţiganca între împărătese!”
Le mai puteţi citi fiicelor dvs. ameninţarea prorocului Isaia către evreicele iubitoare de
modă, ameninţare care în timp s-a adeverit (Isaia 3, 16-24).
De la Dumnezeu, pace şi sănătate dvs!
Episcop Nicolae Velimirovici
62
Scrisoarea a 68-a
FRĂŢIEI „SFÂNTULUI ILIE”,
DESPRE UN SEMĂNĂTOR DE NEGHINĂ
Îmi aduceţi la cunoştinţă că a venit între voi un tânăr cu o nouă credinţă. Vă spune
totul împotrivă împotriva Bisericii, împotriva sfinţilor, a icoanelor, a crucilor, a slavelor, şi
mai ales s-a înverşunat asupra Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Merge din casă în casă, din
prăvălie în prăvălie, şi împarte gratis cărţi şi reviste în care este scris tot ce el spune prin viu
grai - aceleaşi hule împotriva dreptei credinţe. A venit, zice, din America şi vrea să vă
lumineze. Mai zice că toată America crede la fel ca el. Nu vrea să spună de care sectă ţine, dar
că este sectant şi eretic v-aţi încredinţat singuri.
Să nu vă vorbesc eu, fraţilor; să vă vorbească apostolul lui Dumnezeu. Iată ce
porunceşte apostolul Pavel: de omul eretic să te depărtezi, fiindcă, spune el, unul ca acesta sa
stricat şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11). Iar sfântul Petru îi numeşte
pe unii ca aceştia „învăţători mincinoşi”, prezicând arătarea lor în lume: şi între voi vor fi
învăţători mincinoşi, care vor băga eresuri de pierzare... grăind cuvinte trufaşe şi amăgitoare
(2 Petru 2). Clarvăzătorul Evanghelist Ioan aminteşte: iubiţilor, nu credeţi orice duh, ci
încercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu; că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume (l Ioan,
4).
Iar din partea mea vă spun, fraţilor: cuvinte mincinoase rosteşte acest tânăr când spune
că toată America ţine credinţa lui. Minciuna este ca şi neghina; şi el este semănător de
neghină. În America este şi Biserică Ortodoxă, cu multe biserici, cu preoţi şi episcopi. Este
poporul nostru ortodox, fraţii noştri după credinţă: ruşi, sârbi, bulgari, greci, români, albanezi
şi sirieni. Pretutindeni sub povara chinuitoare a muncii grele, iar acum sub una şi mai chinuitoare,
a lipsei oricărui loc de muncă, ei îşi ţin minunat credinţa şi îşi păstrează cu luareaminte
sufletul de semănătorii de neghină. Şi de vreme ce aceşti sectanţi nu au izbutit să îi
întoarcă de la Ortodoxie pe fraţii noştri din America, şi-au trimis agenţii în Balcani, ca prin
banii lor nebinecuvântaţi şi cărţile lor gratuite să cumpere sufletele noastre. Noi nu ne-am
vândut turcilor pentru ranguri şi moşii, şi o să ne vindem negustorilor americani pe dolari? Nu
este obiceiul nostru să dăm credinţa pe un blid de linte.
Noi cu credinţa noastră călătorim prin această viaţă de o mie de ani. Noi am dat pentru
ea sânge; ea ne-a dat nouă duh. Noi am încercat-o şi am aflat că este adevărată, dulce şi
aducătoare de mântuire. Sfinţii noştri sunt vii, şi până în ziua de astăzi se arată vii prin
numeroase semne şi minuni. Puterea electricităţii se pogoară prin conductori; puterea lui
Dumnezeu se pogoară prin sfinţi. Părintelui îi place să proslăvească pe fiii Săi iubiţi arătânduşi
prin ei puterea. Puterea şi ajutorul bineplăcuţilor lui Dumnezeu nu am simţit-o numai noi,
creştinii, ci şi musulmanii noştri.
Ortodoxia se află astăzi între două unilateralităţi: de o parte sunt musulmanii, ce
recunosc puterea credinţei noastre, dar nu recunosc Cartea credinţei noastre; iar de cealaltă
parte sunt scornitorii apuseni de credinţe noi, ce recunosc Cartea, însă nu recunosc puterea
credinţei noastre. Despre aceştia din urmă scrie dumnezeiescul Pavel că au chipul bunei
credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei. Şi îl sfătuieşte pe Timotei: şi de aceştia să te fereşti. Noi
am ţinut şi ţinem şi Cartea, adică Sfânta Scriptură, şi Puterea, adică semnele şi minunile lui
Dumnezeu prin sfinţi, cruce, icoane, prin rugăciuni şi toate sfintele taine.
„Oare şi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-o apărăm de hulitor?” Ea se apără
destul singură. Pe patul de moarte, hulitorii ei urlă de durere. Între noi era un om, botezat, care
a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, înainte de moarte a bolit
vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea:
„Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!” Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, sRăspunsuri
la întrebările lumii de astăzi
63
a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul
ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind
icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea
neîncetat. Şi cântând lin un cântec, s-a despărţit de noi cu vrednicie şi seninătate.
Binecuvântarea lui Dumnezeu să vă întărească, fraţilor!
Scrisoarea a 69-a
LINGURARULUI MARINKO CARE ÎNTREABĂ,
DACĂ DOMNUL A MUSTRAT-O PE MAICA SA
La nunta din Cana nu era vin de ajuns. Născătoarea de Dumnezeu a văzut oaspeţii
miraţi, iar pe stăpânul casei ruşinat, împinsă de milă şi împreună-pătimire, ea a cerut sfat sau
ajutor de la Fiul său, zicând: nu mai e vin. La care Iisus i-a răspuns: ce este Mie şi ţie, femeie?
Aceste cuvinte ale lui Iisus ţi se par ţie ca o mustrare, şi de aceea scrii şi mă întrebi.
Nu e mustrare, nu. Căci dacă ar fi fost mustrare, Născătoarea de Dumnezeu ar fi
simţit-o în acel ceas mai tare decât noi astăzi. Şi dacă ar fi simţit-o ca pe o mustrare, ar fi tăcut
şi n-ar mai fi rostit nici un cuvânt. Ea, însă, le-a spus îndată după aceea celor care slujeau:
orice vă va zice, să faceţi.
„Ce este Mie şi ţie, femeie?” Acestea sunt cuvinte de luminare, nu de mustrare.
Domnul vrea s-o lumineze pe Maica Sa, nu să o mustre. Din împreună-pătimire, ea se gândea
la trebuinţa mai joasă, trupească, a celor de faţă, nu la cea mai înaltă, duhovnicească. Ea dorea
ca toate să fie în rânduială şi după obicei, şi fără ca nimeni să nu fie întristat sau ruşinat, iar El
dorea să deştepte sufletele omeneşti adormite şi să le vindece, fiind ele bolnave. El S-a
pogorât printre oameni ca să prefacă fiinţa noastră apoasă în vin, cenuşa, în foc. Născătoarea
de Dumnezeu, ce-i drept, voia ca Fiul ei să facă un lucru bun oamenilor; dar lucrul bun la care
se gândeşte ea este cu totul neîndestulător. El vrea să facă un lucru bun oamenilor - în această
privinţă, inima Lui încuviinţează inima Maicii Sale -, însă un lucru foarte mare, potrivit
măririi Lui şi de folos tuturor generaţiilor până la sfârşitul lumii. Pentru trebuinţa de o clipă a
nunţii se putea împrumuta vin şi din vecini, în acea ţară nu e lipsă de vin. Dar însemnătate are
nu vinul, ci minunea. Vinul îl beau oamenii şi uită, pe când minunea nu se uită. Vinul, ca
trebuinţă trupească, ţine de împărăţia pământească, în vreme ce minunea, ca trebuinţă
duhovnicească, ţine de împărăţia cerurilor. Născătoarea de Dumnezeu s-a gândit în acea clipă
la primul lucru; Domnul S-a gândit la cel de-al doilea. Văzând Clarvăzătorul limpede că
gândurile Maicii Sale se depărtaseră de gândurile Lui, vrea să le smulgă din împărăţia de jos
şi să le înalţe în cea de sus. Ca atare, îi spune cu bunătate: ce este (de obşte) Mie şi ţie,
femeie? Ioan Gură de Aur scrie despre aceasta următoarele: „Acestea n-au fost cuvinte de
certare a mamei, ci de iconomie”, adică de zidire a împărăţiei cerurilor atât în sufletul Maicii
Domnului, cât şi în sufletele tuturor care vor fi auzit şi citit cuvintele acestea. Adu-ţi aminte
cum i-a vorbit Iisus surorii lui Lazăr: Marto, Marto, te sileşti şi de multe te grijeşti, dar un
lucru este de trebuinţă. Nici aceste cuvinte nu sunt cuvinte de mustrare, ci de luminare,
împărăţia cerurilor e mai presus de lume, şi toate grijile şi ostenelile omeneşti trebuie
îndreptate către această împărăţie.
Dar de ce a zis Domnul femeie, nu mamă? Ca în acea clipă să arate mai desluşit
deosebirea dintre gândurile Lui şi gândurile ei. Căci dacă zicea mamă, nu am fi luat aminte
atât de mult la cuvintele de mai sus, nici nu am fi simţit atât deosebirea dintre gândurile lor
din acea clipă. Lui Petru a trebuit să-i dea o lecţie mult mai tare, zicându-i: mergi de la Mine,
satano! Că nu ale lui Dumnezeu, ci ale oamenilor cugeţi. Iar dacă i-ar fi zis: „Mergi de la
Mine, Petre (sau: omule)!”, nici Petru nici noi n-am fi băgat de seamă prăpastia care îl
despărţea de Domnul.
Episcop Nicolae Velimirovici
64
Oare Născătoarea de Dumnezeu L-a înţeles atunci pe Fiul său, şi oare a primit
învăţătura? Pe deplin, îndată a încetat să îl mai sfătuiască pe Cel ce sfătuieşte şi să-L
călăuzească pe Călăuzitor, ci s-a întors cu supunere şi smerenie la rolul ei: ca la oameni să-I
pregătească Lui cale. Drept aceea, ea se întoarce către cei ce slujeau şi le grăieşte: orice vă va
spune, să faceţi. Şi când cei ce slujeau au făcut tot ce le-a spus El, ea împreună cu toţi aştepta
cu sufletul cutremurat neaşteptatul.
Să o ascultăm şi noi pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, frate. Să facem tot ce ne-a
poruncit Fiul ei. Stă în puterea noastră. Iar când vom face ceea ce ni s-a spus, să aşteptăm cu
cutremur neaşteptatul. Şi anume, să aşteptăm minune de la El: minunea prefacerii omului
trupesc în duhovnicesc, a celui pământesc în ceresc - a apei în vin.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 70-a
UNUI PREOT NEORTODOX, CARE ÎNTREABĂ
DE CE DUMNEZEU PEDEPSEŞTE RUSIA ORTODOXĂ
Sunteţi chiar sigur că pătimirea de acum a poporului rus ortodox este pedeapsă a lui
Dumnezeu? Eu nu sunt sigur, mărturisesc. Iată, putem greşi dacă socotim orice pătimire a
unui individ sau a unui popor ca o pedeapsă a lui Dumnezeu. Cele trei cruci de pe Golgota ne
fac prevăzători în preţuirea pătimirii cuiva. Oare Hristos a fost răstignit ca urmare a unei
pedepse Dumnezeieşti? În lungul şir al pătimitorilor vedem şi proroci, şi apostoli, şi mulţi
drepţi strălucitori şi drepte strălucitoare. Pătimirea lor, fără îndoială, nu a fost pedeapsă a lui
Dumnezeu. Şi dacă au pătimit pentru păcate, nu pentru ale lor au pătimit. Şi Cel fără de păcat,
Care a primit cele mai mari chinuri, a fost chinuit - este adevărat - pentru păcate, însă nu
pentru ale Sale, ci pentru cele ale neamului omenesc. Pătimirea Sfintei Rusii este, oricum,
pentru păcate - dar pentru ale cui păcate? Asta trebuie să vă întrebaţi. Vă amintiţi, alesule
cunoscător al Sfintei Scripturi, cum le-a tâlcuit Domnul evreilor pieirea celor 18 oameni peste
care s-a prăbuşit turnul din Siloam. A zis că n-au pierit pentru că erau cei mai păcătoşi şi cei
mai vinovaţi dintre toţi ierusalimitenii, ci pentru ca pieirea lor să-i preîntâmpine pe păcătoşii
mai mari ca ei. Nici pe departe nu erau ei cei mai păcătoşi: nu, ci zic vouă: de nu vă veţi
pocăi, toţi veţi pieri aşa (Luca 13).
Oare Rusia e cea mai păcătoasă ţară ca să fie supusă, dintre toate ţările, celei mai grele
pătimiri? Pentru întreaga lume sunt limpezi două lucruri: primul, că poporul rus arde în focul
chinului ca oarecând cei trei tineri în cuptorul din Babilon; şi al doilea, că teoriile materialiste
şi atee, care au şi aprins focul acesta în Rusia, nu au luat naştere în poporul rus ortodox, ci în
popoarele neortodoxe. Tot restul este o taină a Proniei lui Dumnezeu.În taina aceasta
înfricoşătoare nu putem pătrunde adânc. Putem căuta o comparaţie pentru chinul Rusiei în
dreptul şi mult-pătimitorului Iov, a cărui pătimire a folosit atunci şi foloseşte acum foarte
multora. Putem vedea în chinuirea Rusiei un semnal al lui Dumnezeu pentru toate celelalte
popoare ca să se păzească de materialism în teorie şi în practică, în gândire şi în faptă. Toate
spiritele nobile ale lumii au arătat de-a lungul întregului veac trecut caracterul nebunesc şi
pierzător al acestor teorii.
Însă cuvintele nu au putut convinge. Ca atare, a fost îngăduită grozăvia acestor teorii
în practică. După cum turnul Siloamului s-a prăbuşit cândva peste cei optsprezece, aşa şi
turnul modern al tuturor ideilor şi teoriilor mincinoase s-a prăbuşit peste marele popor rus. Ca
neamul omenesc să vadă şi să se dezmeticească din aceste teorii nimicitoare şi de suflet
pierzătoare. Dar cine s-ar încumeta să spună că acest turn modern al minciunii s-a prăbuşit
peste Rusia fiindcă Rusia este mai păcătoasă decât toţi? Eu parcă aud preîntâmpinarea lui
Hristos şi în zilele noastre: nu, ci zic vouă: de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri aşa, o, popoare şi
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
65
neamuri! Pe lângă această preîntâmpinare a Domnului, mai putem lua învăţătură şi din
experienţele trecutului lumii. Nici o revoluţie nu se termină cu ce începe. Asta ne învaţă
istoria. Adeseori, ceea ce este nimicit şi prigonit la început de către revoluţie ajunge în cele
din urmă să precumpănească şi să triumfe. Lucrul acesta este valabil necondiţionat şi pentru
credinţa lui Hristos, prigonită dar neizgonită, scuipată dar nemurdărită, bătută dar nu omorâtă.
Şi este limpede că nici misiunea slavă, nici cea mondială a Rusiei nu stă în ceea ce se face
acum în Rusia, ci în ceea ce va veni la sfârşitul revoluţiei.
În orice caz, lumea poate trage un folos nemăsurat de pe urma chinuirii de acum a
poporului rus în foc. Iar poporul rus va ieşi, fără îndoială, din acest foc mai sfânt, mai puternic
şi mai slăvit decât a fost vreodată. Nici fierarul nu bagă fierul în foc pentru a-l pedepsi, ci pentru
a face din el ceva mai bun. Socotim şi credem că nici Făcătorul poporului rus nu a lăsat
acest mare popor în focul pătimirii ca să îl pedepsească şi să-l omoare, ci ca prin pilda lui
înfricoşătoare să preîntâmpine şi să cuminţească celelalte popoare, iar pe el - pe poporul rus
să-l proslăvească foarte înaintea cerului şi pământului.
Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 71-a
UNUI OM MODEST CE SE CĂIEŞTE
PENTRU UNELE CUVINTE ALE SALE
Bine ai făcut că te-ai pocăit îndată. Dumnezeu a lăsat pocăinţa spre mântuire. Iar dacă
n-ar fi fost aşa, nici apostolii nu s-ar fi mântuit, ce să mai vorbim de ceilalţi oameni. Cu limba
ai păcătuit, cu inima te-ai pocăit. Ai spus o vorbă răutăcioasă împotriva vecinului tău. Parcă ai
fi aruncat o scânteie în paie. Tot satul a auzit şi a râs. Vecinul s-a necăjit şi te-a dat în
judecată. Ai plătit mult, te-ai supărat încă şi mai mult. Pe tine însuţi te-ai supărat. Nu-ţi cade
greu că te-a dat în judecată, ci-ţi cade greu că vecinul tău jignit te pedepseşte mereu. Nu vrea
să mai stea de vorbă cu tine. Tace şi îţi întoarce spatele. Ce să faci?
Lasă lucrul în seama lui Dumnezeu şi a timpului. Roagă-te Atoatevăzătorului Făcător
ca să îi dea bună voire vecinului tău. Şi oricând se iveşte prilejul, spune vorbe bune despre el,
vecinul tău - şi aşteaptă. Dumnezeu, vorba bună şi timpul îşi vor face lucrarea lor. Şi într-o
bună zi vei merge iarăşi la biserică împreună cu vecinul împăcat.
Iar ca învăţătură pentru viitor să îţi slujească spusa Mântuitorului: Eu zic vouă că
pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor spune, oamenii vor da răspuns în ziua înfricoşatei
judecăţi. Oare îţi dai seama din ea cum loveşte orice cuvânt răutăcios şi mincinos împotriva
ordinii din univers şi îl jigneşte pe Făcător? Cuvântul bun sau rău pe care îl grăim cuiva fie şi
în cea mai mare taină este simţit de tot universul şi este simţit de Făcătorul simţirii. Sau, dacă
o luăm altfel, cum s-ar putea ascunde cuvintele de Cel de Care nici gândurile nu se pot ascunde?
Vechii greci spuneau despre lancea eroului lor Ahile că putea cu un vârf să facă rană,
iar cu celălalt să vindece rana. Nu ştim cum era cu lancea lui Ahile, dar ştim neîndoielnic că
acesta este un adevăr în ce priveşte limba omenească. Cu limba se fac răni şi cu limba se
vindecă răni. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu, şi cu ea blestemăm pe oameni (Iacov 3, 9).
Într-un sat de la noi s-a întâmplat următorul lucru cumplit. O mamă avea un singur fiu,
elev la şcoală. Mama s-a supărat pe fiu, şi la supărare i-a zis această vorbă nebunească: „Dacă
nu te-aş mai vedea niciodată, aş fi fericită!” Copilul s-a tulburat atât de vorbele mamei, încât a
luat îndată puşca şi s-a omorât. Lângă sine a lăsat tăbliţa de elev, pe care erau scrise cuvintele
acestea: „Uite, mamă, plec pentru totdeauna dinaintea ochilor tăi, numai să fii fericită!”
Jalnică fericire pentru mamă! După aceea, mama rămasă singură şedea în fiecare noapte lângă
vatră şi stingea focul cu lacrimi, până ce într-o dimineaţă zorile au aflat-o moartă lângă vatra
stinsă.
Episcop Nicolae Velimirovici
66
Vezi ce face un cuvânt necugetat? Dar nu te voi lăsa fără o pildă a ceea ce poate face o
vorbă înţeleaptă. În vremea războiului a fost trimis în recunoaştere un soldat fricos. Toţi îl
ştiau de fricos. Şi toţi, auzind unde îl trimite comandantul, au început să râdă de el. Doar un
singur soldat nu râdea. El a venit la tovarăşul său să-l îmbărbăteze. Dar soldatul fricos i-a zis:
„O să pier sigur, vrăjmaşul e aproape de tot!” - „Nu te teme, frate, Dumnezeu e şi mai
aproape!” - i-a răspuns acel bun tovarăş. Cuvintele acestea au răsunat ca un mare clopot în
sufletul fricosului aceluia. Şi au răsunat până la sfârşitul războiului. Şi cel ce era cândva fricos
s-a întors din război împodobit cu decoraţii pentru vitejie. În acest fel l-a „schimbat la faţ” şi
i-a dat putere acel cuvânt bun: „Nu te teme, Dumnezeu e şi mai aproape!”
Pace ţie şi sănătate de la Domnul!
Scrisoarea a 72-a
UNEI FEMEI EDUCATE,
CARE SE PLÂNGE CĂ NU A FOST DECORATĂ PENTRU FILANTROPIE
Vă plângeþi că nu aţi primit laudă, nici decoraţia meritată pentru marea osteneală a
strângerii de donaţii pentru o oarecare casă de orfani. Alţii, care nu au nici jumătate din
meritele dvs., au primit şi laude, şi decoraţie, iar dvs. - nimic.
Dumnezeul meu, pentru ce vă plângeţi dvs! Potrivit Evangheliei, trebuie să vă
bucuraţi. Mai şi spuneţi că aţi făcut totul ca o creştină, în numele lui Hristos. Dar nu ştiţi, oare,
că în al cui nume săvârşeşte omul un lucru, de la acela şi aşteaptă răsplată? Aşa e după
Evanghelie. Şi anume: răsplata se aşteaptă nu de la cel căruia i se face ceva, ci de la cel în al
cărui nume se face. Sluga păzeşte oile în numele stăpânului său, şi aşteaptă răsplată de la
stăpân, nu de la oi. Ostaşul luptă în numele împăratului său, şi de la el aşteaptă laudă şi
decoraţie, nu de la cei împotriva cărora luptă. Aşa şi dvs.: dacă aţi făcut oarecare fapte bune
ca creştină, în numele lui Hristos, de la Hristos trebuie să aşteptaţi răsplată, nu de la vreun
altul. Oare nu Domnul a făgăduit răsplată veşnică tuturor celor care fac binele în numele Lui
ori suferă nedreptate în numele Lui? Nu a zis El: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri! Şi încă: Când veţi săvârşi tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slugi
netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut? Cineva Nevăzut ne-a trimis în
această lume. Cineva Nevăzut ne-a rânduit spre slujire în această lume. Cineva Nevăzut ne
scoate din această lume. Acestui Nevăzut avem a ne ruga, spre El avem a căuta, de la El avem
a aştepta. Ce ne pot da slugile cele deopotrivă cu noi şi cei săraci ca şi noi? Şi ce avem a căuta
de la cei ce în fiecare clipă se pogoară în hăul morţii, asemenea lăcustelor ce sar de pe mal în
râpă?
De altfel, sunteţi chiar sigură că puteţi purta slava şi lauda de la oameni? Sfântul Ioan
Scărarul trebuie să fi cunoscut firea omenească mai bine şi decât dvs. şi decât mine când a zis
că „nimeni afară de sfinţi nu poate auzi despre sine laudă de la oameni fără de vătămare”.
Căci doar oamenii sfinţi văd prin om de unde izvorăsc cuvintele de laudă. Câteodată şi apa
cea mai stătută străluceşte în soare întocmai ca cea curgătoare. Câteodată, dedesubtul unei
pânze subţiri de apă se ascunde nămol adânc.
Foarte adesea sunt astfel sufletele celor care ne laudă. Drept aceea, bărbaţii sfinţi şi
femeile sfinte, auzind laude despre sine, le preţuiesc fie ca pe nişte roade ale neştiinţei, fie ca
pe o minciună spusă într-adins.
Mai mulţi oameni şi-au pierdut sufletul în urma slavei şi laudei lumeşti decât în urma
dispreţului şi batjocurii. Ştiţi cum îi socoteşte Hristos pe cei ce caută slavă şi laudă de la
oameni? Între necredincioşi. Citiţi disputa Lui cu jidovii, şi după aceea gândiţi-vă de care
parte ţineţi. El a zis: Eu nu primesc slavă de la oameni. Asta spune despre Sine. Iar despre ei
spune aceasta: Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unul de la altul, iar slava cea de la
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
67
Singur Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44). Cu cine sunteţi dvs., cu Hristos sau cu jidovii?
Dacă sunteţi de partea lui Hristos - ceea ce vă doresc din inimă -, atunci nu cutezaţi a căuta
slavă de la oameni, ci numai slava care este de la Singur Dumnezeu. Nu-i pizmuiţi câtuşi de
puţin pe cei ce se înghesuie la slava şi lauda omenească. Dimpotrivă, să îi jeliţi. Precum ei
înşişi se vor jeli pe sine când vor rămâne dezamăgiţi. Şi iar vă zic: să îi jeliţi, căci în orbirea
lor au dat veşnicul pe vremelnic, dumnezeiescul pe pământesc, adevărul pe minciună.
Domnul să vă lumineze şi să vă binecuvânteze!
Scrisoarea a 73-a
UNEI FEMEI SINGURE ŞI BOLNAVE, DESPRE SINUCIDERE
Eu ştiu că ţi-e greu. Acum câţiva ani ţi-a murit soţul. L-ai jelit şi l-ai răsjelit. Ţi-ai
însurat singurul fiu - bucuria s-a întors. După aceea, te-a bucurat şi mai mult nepoţelul. Dar
ceea ce ai iubit tu a iubit şi Dumnezeu, şi ţi-a luat. Îndată ce nepoţelul s-a înălţat în zbor la
lumea nevăzută, ţi s-a îmbolnăvit şi nora. Au uscat-o mâhnirea şi jalea, şi s-a dus în urma
fiului. În urma lor a plecat şi cel unul-născut al tău. Şi ai rămas singură pe lume. Ai încercat o
dată să te otrăveşti. Ai rămas în viaţă. După aceea, ai pregătit un laţ ca să te spânzuri. A dat
însă peste tine o fată din vecini. Văzându-te sub ştreangul pregătit, ţi-a spus cum a auzit ea din
bătrâni că sinuciderea este păcat fără iertare în amândouă lumile. Bine ţi-a zis. Această fată ţia
mântuit sufletul. Cu adevărat, ea ţi-este cel mai mare binefăcător din lume. Doar mulţumită
ei poţi nădăjdui că te vei vedea pe lumea cealaltă cu fiul, nora, nepotul şi soţul.
Biserica lui Hristos dintru început s-a împotrivit cu hotărâre sinuciderii, ca unui foarte
greu păcat. Dascălul apusean al Bisericii, Augustin, a zis: „Cine se omoară pe sine, a omorât
un om”. Aşadar, sinucigaşul este pus de către el alături de ucigaş. În Biserica noastră de Răsărit,
sinuciderea este însă judecată mai aspru. Potrivit canonului 14 al patriarhului Timotei al
Alexandriei, sinucigaşul este lipsit de prohod şi de înmormântare bisericească. Biserica
Ortodoxă a hotărât pedeapsă aspră chiar şi pentru încercarea de sinucidere. Asupra celui ce
încearcă să se sinucidă, ea pune o epitimie de 12 ani. Ştiu ce vei gândi: că această pedeapsă
este din cale-afară de aspră. Această asprime vine însă din milă. Adevăr îţi spun: Biserica este
atât de aspră în privinţa sinuciderii din curată milă faţă de oameni. Fiindcă Biserica are în
vistieria sa duhovnicească experienţa vizionară potrivit căreia sinucigaşii nu intră în împărăţia
vieţii fără de moarte şi a milei veşnice. Şi prin asprimea sa, Biserica vrea să-i ferească pe
oameni de pieirea veşnică. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi numai doi oameni ce şi-au luat
viaţa. Unul este Ahitofel, trădătorul împăratului David, iar celălalt Iuda, trădătorul Domnului
Iisus Hristos. Departe să fie de tine şi gândul de a te afla în această tovărăşie dincolo de
mormânt.
Cine va răbda până în sfârşit, se va mântui, a grăit Domnul. Numeroase şi felurite
sunt cele de răbdat pe care Domnul le îngăduie asupra oamenilor, dar scopul lor este unul şi
acelaşi: prin amărăciune să vindece sufletele omeneşti de păcat şi astfel să le pregătească
pentru veşnica mântuire. Oricât ţi-ar fi de greu uneori, aminteşte-ţi de două lucruri: primul, că
însuşi Tatăl tău Ceresc hotărăşte măsura pătimirii; şi al doilea, că El ştie puterea ta. Dacă îţi
vine câteodată gândul la sinucidere, leapădă-l ca pe o şoaptă a Satanei.
Mila lui Dumnezeu să te întărească!
Episcop Nicolae Velimirovici
68
Scrisoarea a 74-a
POLITICIANULUI N. N.,
CARE ÎNTREABĂ CU PRIVIRE LA MORALA POLITICĂ
Din scrisoarea dvs. am înţeles că sunteţi înclinat să admiteţi o morală aparte pentru
politică, deosebită de morala din celelalte treburi şi legături omeneşti. Asta nu poate însemna
nimic altceva - oricât de precaut şi subtil v-aţi exprimat dvs. cu privire la aceasta - decât că
ceea ce în treburile omeneşti de zi cu zi este privit ca lucru necinstit este socotit cinstit în
politică, şi ceea ce în celelalte legături omeneşti nu e îngăduit este îngăduit în politică.
Tendinţa aceasta primejdioasă, care a început nu cu dvs. şi nu de ieri, a făcut, din păcate, ca
poporul să înceapă, într-adevăr, a privi politica drept o morală aparte, adică imoralitate. Oare
n-am auzit deseori din gura poporului, atât dvs. cât şi eu, o judecată ca aceasta cu privire la
cineva: „Da” ce, crezi că spune adevărul? Nu; asta e doar politică la el”.
Vedeţi ce prăpastie este între tendinţa dvs. şi judecata poporului? Morala politică
aparte a dvs. este numită simplu de popor: minciună şi amăgire. Iar dvs. trebuie să ţineţi
seama de judecata poporului, fiindcă politica este, în sensul său cel mai bun, o treabă a
poporului, şi încă una dintre cele mai mari treburi ale poporului. Eu ştiu ce vreţi dvs.
Dvs. aţi vrea să descoperiţi o îndemânare aparte, prin care poporul să propăşească şi
statul să dăinuiască. Şi această anumită îndemânare aparte, în mod inevitabil asemănătoare cu
îndemânarea trişorilor de la jocurile de noroc, aţi vrea dvs. să o numiţi „morală politică”. Eu
nu mă îndoiesc că imboldurile dvs. sunt nobile, dar toate celelalte, câte le spuneţi, cad în afara
sferei moralei, în afara sferei creştinismului şi în afara sferei culturii. Este preistoricul joc şi
preistorica întrecere dintre cel mai tare şi cel mai slab, în care atunci când nu ajută surâsul fals
ajută dinţii şi ghearele, şi viceversa. La toate acestea, poporul spune: „Dreptatea ţine ţara şi
cetăţile”. Dacă dvs. dispreţuiţi această axiomă de fier a poporului nostru din pricină că îl
socotiţi „simplu”, ascultaţi ce afirmă englezii cei cultivaţi: „Cinstea este cea mai bună
politică”. A fost o vreme în îndelunga ucenicie politică a englezilor când se gândea şi altfel.
Experienţa însă i-a învăţat că într-adevăr cinstea este cea mai bună politică. Un mare om de
stat american spunea: „Dacă americanii ar merge în parlament cu aceleaşi gânduri şi
simţăminte cu care merg la biserică, statul nostru ar fi întărit, iar poporul mulţumit”. - Chiar şi
la vechii păgâni din dragii noştri Balcani cei mai proslăviţi erau acei oameni de stat care în
treburile publice ale poporului respectau aceleaşi reguli morale ca în treburile lor private. Vă
amintiţi cum s-a purtat dreptul Aristide când a fost pusă la vot exilarea sa din patrie? Un
oarecare fără ştiinţă de carte l-a rugat pe Aristide să-i scrie pe un ciob: „Aristide să fie exilat!”
Iar Aristide, fără să şovăie, a scris ceea ce era spre paguba sa.
Indivizibilitatea moralei a fost proclamată şi întărită de credinţa creştină mai mult
decât de orice altceva vreodată. Una dintre cauzele principale ale actualei dezordini şi restrişti
de pe acest mic continent european este duplicitatea moralei. O morală este postulată pentru
viaţa privată, alta pentru cea publică. Că această duplicitate nu duce popoarele la bine, ne dă
mărturie felul cum s-au purtat mai-marii ierusalimiteni cu Hristos şi soarta de mai apoi a
poporului lui Israel. Judecând înlăuntru poporul, ei pedepseau martorii mincinoşi cu moartea,
în vreme ce la judecata lui Hristos au căutat martori mincinoşi ei înşişi. Apoi, între ei spuneau
că Iisus lucrează în folosul romanilor (Ioan 11, 48), iar înaintea romanului Pilat, că Iisus este
împotriva romanilor şi împotriva cezarului, fiindcă singur pe Sine S-a făcut împărat (Ioan 19,
12), adăugând cu făţărnicie: noi nu avem împărat afară de cezarul. Aceasta este duplicitate a
moralei. Aceasta este morala politică, prin care politicienii iudei au vrut să îşi salveze poporul,
şi l-au pierdut. Văzând toată această intrigă, toată această imorală uneltire a fariseilor
împotriva Sa, Domnul le-a prevestit: şi se va lăsa casa voastră pustie. iată-vă roadele moralei
politice. Iată ce lecţie cumplită pentru toţi conducătorii de popoare ce rup în două morala,
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
69
depărtându-se de această axiomă de fier a poporului: „Dreptatea ţine ţara şi cetăţile”.
Pace dvs. şi sănătate de la Domnul!
Scrisoarea a 75-a
UNUI RUGĂTOR DE CARE ÎŞI BAT JOC TOŢI CASNICII SĂI
Până ce nu începusei să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată,
eşti în casa ta ca în mijlocul unei tabere duşmane. Mai înainte vreme te îmbătai, şi fumai, şi
mai furai câte puţin, şi înjurai, şi trândăveai în zilele lucrătoare, şi făceai toate celelalte câte
sunt urâte înaintea lui Dumnezeu şi a lumii cinstite. Şi totuşi, atunci erai drag tuturor din casă.
Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptăţii, cinstei şi rugăciunii, acum toţi au tăbărât asupra
ta ca un roi de viespi.
Bucură-te, frate, de o sută de ori bucură-te! Oare nu vezi că în casa voastră se joacă
drama Evangheliei? „n aceeaşi casă unde până acum se flecărea despre impozit şi sărăcie şi
hoţi şi tăinuitori şi judecători, în aceeaşi casă au început să se împlinească prorociile
evanghelice. Casa voastră s-a înălţat până la ceruri, s-a făcut scenă a dramei evanghelice, a
făcut legătura cu timpurile apostolilor şi mucenicilor. Istoria Bisericii creştine se desfăşoară,
la scară mică, în casa voastră. Iată prorociile lui Hristos, care s-au împlinit de nenumărate ori
pe această planetă pământească şi care încep acum a se împlini şi în casa voastră:
Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va
mântui (Matei 10, 22).
Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui (10, 36). Fericiţi sunteţi care plângeţi acum, că
veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, şi când vă vor despărţi pe voi şi vă
vor ocări, şi vor scoate numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului (Luca 6, 21). Amin, amin
grăiesc vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista,
dar întristarea voastră întru bucurie se va întoarce (Ioan 16, 20).
Ce poate fi mai desluşit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc şi astăzi, lângă
căminul tău, asupra ta. Ca atare, primeşte toate ocările ca pe nişte decoraţii. Să ştii că
prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea, şi tu te vei bucura. Astăzi eşti cel din
urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îţi vor sluji.
Lucrul acesta e prezis, şi s-a adeverit de mii de ori şi în mii de locuri.
Pace ţie şi binecuvântare de la Domnul!
Scrisoarea a 76-a
UNUI OM CARE SE PLÂNGE CĂ NU CREDE ÎN DUMNEZEU
Ce păcat ai făcut de a dat peste tine această nefericire a tuturor nefericirilor: de ai rupt
legătura cu Izvorul vieţii şi Dătătorul înţelegerii; de te-ai lepădat de Cel a Cărui fiinţă veşnică
e mai învederată decât fiinţa noastră de o clipă şi prin a Cărui fiinţare numai se poate afirma şi
fiinţarea noastră?
Dumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot
ascunde până ce îl pierde cu totul din vedere. Precum stă scris despre strămoşii oamenilor
când au păcătuit: şi s-a ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între
pomii Raiului. Precum atunci, aşa şi acum. De fiecare dată când omul face un păcat greu, el se
ascunde de Dumnezeu în spatele naturii. Şi se pierde între făpturi, se pierde între pomi şi
pietre şi animale ca între o treime idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii. Şi
Episcop Nicolae Velimirovici
70
după cum se vorbeşte de eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat
al naturii, aşa s-ar putea vorbi şi despre o „eclipsă de Dumnezeu”, Soarele dreptăţii, în
privinţa celor ce L-au acoperit de ochii lor cu natura pe Făcătorul naturii. Acesta, însă, este
doar felul nostru, omenesc, de a vorbi: căci eclipsa de soare nu înseamnă că soarele şi-a
pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de ochii noştri, întocmai la fel,
şi eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a pierdut şi că El nu mai este, ci că ceva
s-a pus între Dumnezeu şi om şi L-a ascuns pe Dumnezeu de înţelegerea omenească. Acest
ceva este păcatul omenesc.
Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotriveşte toată lepădării de
Dumnezeu, şi urăşte de moarte şi alungă pe apostaţi şi pe cei care o divinizează. Toată natura,
de la marele soare până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas şi în armonie despre fiinţa
şi lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate făpturile, şi mai presus de toate un
bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui
Apis; dar când s-a închinat înaintea acelui aşa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne şi l-a
alungat departe de sine. „Acuma văd că eşti bou, şi nu dumnezeu!” - a strigat faraonul supărat.
La care Apis i-a răspuns: „Asta am vrut şi eu să vezi; şi de acum să te închini Celui ce ne-a
făcut şi pe mine, şi pe tine”.
Tu spui: „îmi este greu să cred până nu văd!” Dar cu ce doreşti tu să vezi, cu ochiul
sau cu duhul? Dacă vrei să vezi cu ochiul trupesc, Cel ce este mai mare ca universul ar trebui
să se micşoreze şi să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce, tu îţi vezi raţiunea cu ochii? Şi
totuşi, te-ai supăra dacă cineva ţi-ar spune că el nu crede că ai raţiune până n-o vede cu ochii
lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu cu duhul, atunci poţi să îl vezi, fiindcă duhul
omenesc e mai întins decât universul, şi fiindcă şi Dumnezeu duh este. Numai că duhul tău
trebuie să fie curat, fiindcă doar celor curaţi li s-a făgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu.
Fugi cât mai repede din întunericul acesta ce ţi-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când
Adam a păcătuit, el a fugit de la faţa lui Dumnezeu - dar Milostivul Făcător nu a fugit de la
făptura Sa, ci S-a apropiat şi l-a strigat pe Adam: Adame, unde eşti? Şi pe tine te strigă, de la
foarte mare apropiere - oare nu auzi: „Blagoie, unde eşti?” Întoarce faţa ta către lumină, fiule
al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă. Ascultă şi să ştii: nimeni din
neamul tău şi poporul tău nu s-a proslăvit, afară numai de proslăvitorii lui Dumnezeu.
De la Domnul, milă ţie şi sănătate!
Scrisoarea a 77-a
UNUI OM CARE A AJUNS LA O POZIŢIE ÎNALTĂ,
ÎNSĂ NU ŞI LA FERICIRE
Din scrisoarea dvs. parcă ar curge lacrimi. V-aţi ostenit să ajungeţi la o poziţie înaltă.
Aţi crezut că prin aceasta veţi ajunge îndată la fericire. Şi mulţi alţii din jurul dvs. au făcut
acelaşi lucru. Pentru asta a trebuit să vă luptaţi, să daţi din coate, să treceţi prin spaime. Aţi
socotit că fericirea - ba nu numai, chiar şi viaţa - va începe pentru dvs. îndată după dobândirea
acelei poziţii înalte. Iar până atunci vă priveaţi ca pe un om nefericit, aproape inexistent. În
cele din urmă, aţi dobândit ceea ce doreaţi. Timp de câteva zile v-aţi simţit ca născut din nou.
După aceea a venit dezamăgirea. Fireşte, de fericire eraţi la fel de departe ca şi mai înainte.
Numai că înainte credeaţi că fericirea există - undeva, acolo, în poziţiile înalte -, iar acum aţi
pierdut şi această credinţă. V-aţi înălţat până la nori, dar nu şi până la stele. Acum vă căiţi
amarnic că aţi alergat către fericire pe o cale mincinoasă, urmând în această privinţă multor
altora. Ca atare, doriţi să vă întoarceţi la poziţia modestă dinainte, unde povara răspunderii era
mai mică, iar ghimpii invidiei mai puţin ascuţiţi. Poate că vă va folosi următoarea pildă:
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
71
Poveste despre banii calpi poleiţi cu aur
Într-un mare parc a fost organizată o serbare populară. Dar fără taxă de intrare nu era
nimeni lăsat la serbare. Mulţi voiau să intre, însă nu puteau plăti taxa. Atunci un oarecare
bogat vru să încerce patimile omeneşti şi aruncă spre grămada de copii adunaţi un pumn de
bani. Erau monede de aur false, bani calpi, iar între ele, un singur dinar din argint curat. Copiii
au dat năvală la banii calpi, s-au certat, s-au bătut, s-au zgâriat, până ce i-au strâns pe toţi. La
dinarul din argint nu s-a uitat nimeni, căci fiecare gândea: „Mai de preţ este aurul ca argintul”.
Cei care înhăţaseră banii calpi şi îi ţineau în mâini se simţeau în acea clipă fericiţi cu
desăvârşire. Degrabă însă s-a întâmplat un lucru neaşteptat şi nenorocit pentru ei. Când au
ajuns la poarta parcului şi li s-a cerut taxa de intrare, s-a arătat că au bani falşi şi poliţiştii i-au
dus la închisoare, înţelept a fost numai unul dintre ei, care a văzut ce se întâmplă cu tovarăşii
lui, a aruncat repede banii calpi din mână şi a alergat de a luat dinarul din argint. Cu acel dinar
a plătit taxa şi a intrat în parc la serbare.
Tâlcuire
Serbarea este împărăţia cerurilor, altfel spus, împărăţia fericirii nemuritoare. Banii
calpi sunt dorinţele trupeşti şi deşertăciunile şi amăgirile de sine pământeşti, care îi depărtează
pe oameni de împărăţia adevăratei fericiri şi îi duc în împărăţia chinului şi întunericului.
Argintul curat este bunătatea lăuntrică şi adevărul lăuntric al dreptului. Copiii ce se lăcomesc
la strălucirea amăgitoare a lumii acesteia sunt păcătoşii. Copilul din urmă, care a aruncat aurul
mincinos şi a pus mâna pe argintul adevărat e păcătosul pocăit.
Scrisoarea a 78-a
ECONOMISTULUI SPASA S.,
CARE ÎNTREABĂ DE CE NEDREPŢII PROPĂŞESC
Până când propăşesc? Şi ce li se întâmplă în cele din urmă, lor şi urmaşilor lor? Ţi-ai
pus această întrebare? Să nu se poticnească gândurile tale când vezi că cineva se laudă cu
puterea sa şi uită de Dătătorul puterii. Adu-ţi aminte cum trufaşul şi lăudărosul Goliat a pierit
de praştia unui flăcăiandu cum era David. Să nu se tulbure inima ta când vezi că cineva se
îmbogăţeşte pe căi nedrepte. Mânca-va, şi nu se va sătura; răpi-va, şi nu se va îndestula. Aduţi
aminte de bogaţii Sodomei, cum într-o clipă au fost potopiţi de foc şi cenuşă cu toată bogăţia
lor. Tu eşti creştin, iar creştinul priveşte lucrurile cu bătaie lungă, în întregime, nu în
parte. Creştinul nu preţuieşte propăşirea nedreptului ca pe un lucru împlinit, ci aşteaptă să
vadă ce se întâmplă mai departe. El ştie că nedreptul nu propăşeşte nici prin puterea sa, nici
prin mintea sa, ci prin faptul că Dumnezeu îi îngăduie să propăşească, doar-doar îşi va aminti
vreodată de El: fiindcă negrăit de Milostiv este Dumnezeul nostru, şi îngăduie nedrepţilor
ceea ce nu doreşte, doar-doar îşi vor da seama că de la Dumnezeu este, şi se vor ruşina de
nedreptatea lor, şi se vor îndrepta. Lui Dumnezeu îi sunt dragi cei ce se pocăiesc: foarte dragi
îi sunt cei ce se pocăiesc cu inimă înfrântă pentru faptele lor nedrepte. Nu este Făcătorul
precum făptura, ca să pedepsească îndată ce cineva apucă pe o cale strâmbă. El aşteaptă ca
rătăcitul să se întoarcă singur la calea dreaptă. El priveşte şi tace. Aşteaptă şi nu întârzie.
Minunat e întru înţelepciunea Sa, prea-minunat întru milostivirea Sa. Pentru aceasta,
străvăzătorul Psalmist grăieşte Domnului în răpire: judecăţile Tale adânc mare. Cine va
cerceta întreg adâncul Dumnezeieştii Pronii? Cei fără înţelegere se supără când Dumnezeu nu
cârmuieşte lumea după a lor înţelegere, iar cei înţelegători se ostenesc neîncetat să pătrundă în
înţelegerea lui Dumnezeu. Greu este câteodată şi pentru cei mai înţelegători să înţeleagă de ce
Episcop Nicolae Velimirovici
72
un om este aşa, iar altul altfel; de ce un tânăr doritor de viaţă moare, în vreme ce un bătrân
doritor de moarte trăieşte; de ce cucernicul se chinuie, iar cel fără de Dumnezeu o duce bine.
Şi cele mai sfinte suflete s-au tulburat câteodată înaintea enigmei celor ce se întâmplă în lume.
În sfânta predanie este înscrisă următoarea întâmplare: A murit un oarecare bogătaş
păcătos, ale cărui păcate erau învederate fiecăruia, şi înmormântarea lui a fost luminată, cu
episcop şi cu mulţi preoţi. La scurtă vreme după aceea, a tăbărât o hienă asupra unui pustnic şi
l-a sfâşiat. Un oarecare monah, care văzuse atât măreaţa prohodire a păcătosului, cât şi
rămăşiţele însângerate ale dreptului, în tulburarea sa a început să plângă şi a strigat: „Doamne,
cum vine asta şi de ce? Cum se poate ca păcătosul acela să aibă şi viaţă bună, şi moarte bună,
iar acest drept şi viaţă amară, şi moarte amară?” La care i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu şi la
lămurit: „Acel bogătaş rău avea în viaţa lui o singură faptă bună, iar acel pustnic avea un
singur păcat. Prin prohodirea măreaţă şi cu cinste, Cel Preaînalt a vrut să-i răsplătească
bogătaşului rău singura faptă bună, ca să nu mai aibă nimic de aşteptat pe lumea cealaltă; iar
prin moartea cumplită a vrut să-i şteargă dreptului şi acel singur păcat, ca să-i dea răsplată
deplină în ceruri”.
Drept aceea, tu cugetă la judecăţile lui Dumnezeu şi pune-ţi nădejdea în Făcătorul tău.
Nu te râvni celor ce viclenesc, nici urma celor ce fac fărădelege. Aşa scrie înţeleptul împărat
David, pe care îndelung şi mult l-a chinuit ceea ce te chinuie şi pe tine, până ce Dumnezeu i-a
descoperit prin înţelegere ca să înţeleagă. Tot el rosteşte şi această mângâietoare trăire a sa:
mai tânăr am fost si am îmbătrânit, şi n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămânţa lui cerând
pâine. Citeşte deseori Psaltirea, şi vei înţelege şi te vei mângâia.
Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 79-a
UNUI ORTODOX DIN AMERICA
PE CARE L-A TULBURAT UN SCRIITOR
Am primit revista pe care mi-ai trimis-o, în care, este tipărită acuzaţia crâncenă a unui
scriitor împotriva credinţei creştine. Această acuzaţie sună pe scurt aşa: „Credinţa creştină
este vinovată pentru actuala criză din America. Ea ne-a învăţat să muncim cât mai mult. Am
ascultat-o şi am muncit cu toţii mult. A fost o adevărată manie a muncii. Dar întrucât noi toţi
am muncit mult, astăzi milioane de oameni au rămas fără loc de muncă. Ca atare, trebuie
acum să facem o credinţă nouă, care să ne înveţe să nu muncim. Aşa vom scăpa de criză”.
Acest nou mântuitor al lumii te-a tulburat, şi cauţi lămurire.
Să nu te tulbure nimic. Cuvintele spuse la necaz îşi pierd jumătate din însemnătate. De
fiecare dată când copiii neascultători cad în necaz, se supără pe părinţii lor. Nu demult mi s-a
plâns o mamă cum o sâcâie fiul dezmăţat cerându-i bani şi iarăşi bani. Când îi aduce aminte
că banii sunt pentru uz, nu pentru abuz, el turbează şi îşi înjură mama. La fel se întâmplă şi cu
credinţa creştină, mama duhovnicească a tuturor popoarelor creştine. Aceasta i s-a întâmplat
încă de la ivirea ei pe lume. A fost învinovăţită pentru toate de către cei care nu au ştiut, nici
nu au vrut să se învinovăţească pe ei înşişi. Încă din veacul al doilea Tertulian scrie despre
aceasta: „Dacă se revarsă Tibrul, ori nu se revarsă Nilul, ori cerul nu dă ploaie, ori marea
pustieşte pământul - îndată răsună strigătul: creştinii la lei!” La fel şi astăzi răsună în Rusia
strigăt împotriva credinţei lui Hristos, din pricina economiei proaste, în Spania, din pricina
politicii proaste, iar în America, iată, din pricina şomajului multor milioane de oameni -
întotdeauna acelaşi strigăt: creştinii la lei!
Iar tu să ştii, următorule al lui Hristos, că cei prigoniţi vor supravieţui celor neprigoniţi.
În lume n-a fost nici o credinţă, niciodată, atât de prigonită ca cea creştină, şi ieri şi
azi şi mâine. Pentru creştini nimic nu e neaşteptat, fiindcă toate acestea au fost prevăzute şi
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
73
prezise de Mântuitorul nostru, şi la toate acuzaţiile şi la toate prigoanele El le-a răspuns
dinainte credincioşilor: bucuraţi-vă şi vă veseliţi!
Adevărul este că credinţa creştină i-a învăţat dintotdeauna pe oameni să muncească.
Apostolul Pavel scrie: cine nu munceşte să nu mănânce. Însă credinţa noastră ne-a învăţat să
muncim ceea ce trebuie, nu ceea ce nu trebuie. Iar în ce măsură s-a lucrat în America ceea ce
nu trebuie lumii, vezi şi singur cu ochii tăi.
Acest excedent de producţie nu a venit din mania muncii, ci din mania dolarului.
Credinţa noastră propovăduieşte nu numai munca, ci, împreună cu ea, frica de Dumnezeu, şi
milostivirea, şi dragostea frăţească. Când munca este despărţită de toate celelalte care o fac
nobilă şi vrednică de om, şi este legată doar de ban, atunci ea, ca orice blestem, aduce lumii
pustiire nu mai puţin decât deplina nelucrare. Eu nu pot crede în ruptul capului că munca,
oricât de multă ar fi, poate fi primejdioasă pentru oameni dacă este nedespărţit unită cu frica
de Dumnezeu, cu milostivirea şi dragostea frăţească. Nu este binecuvântată nici munca
dolaromanului, nici milostenia leneşului. Legea lui Hristos în întregul ei - nu poruncile
separate - reprezintă desăvârşirea, ca un pom cu multe ramuri şi roade, nu o singură ramură
tăiată ce se usucă. Să ştii că legea lui Hristos e piatră neclintită, stâncă de mântuire. Când
oamenii se coboară de pe această piatră, vin mulţi dătători de legi şi multe legi, care sunt
strâmbe şi se bat cap în cap. Şi tocmai acesta - aceşti mulţi dătători de legi din capul lor,
împreună cu legile lor - este nisipul pe care atunci când este construită casa societăţii omeneşti
este cu neputinţă, după cuvintele lui Hristos, ca ea să nu se strâmbe şi să nu cadă.
Pace şi bucurie ţie de la Domnul!
Scrisoarea a 80-a
BOLNAVEI STANIA DJ., CARE ÎNTREABĂ
CE ESTE LEGĂMÂNTUL (ZAVET)
Este făgăduinţa pe care cineva o dă lui Dumnezeu din recunoştinţă sau pentru un
păcat. Din satele noastre dimprejurul Bitoliei, mulţi tineri merg la lucru în părţi îndepărtate ale
lumii. Petrecându-i, mamele ori surorile fac în taină Domnului oarecare legământ pentru
sănătatea şi întoarcerea lor fericită. Aceste femei se cheamă zavetniţe („care s-au legat”). Întro
sâmbătă, am picat pe neaşteptate într-o bisericuţă de ţară, şi acolo am dat peste o bătrână ce
curăţa podeaua, întrebată, a lămurit că erau deja optsprezece luni de când făcea asta în fiecare
sâmbătă, ca legământ pentru fiul din America. Şi aud că după ce i s-a întors fiul a continuat să
facă curată în biserică încă şase luni, din recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
„M-am legat” (adică „am făcut legământ”), sunt cuvintele obişnuite în părţile noastre
la cei ce vin în mănăstire ca să slujească pentru o vreme. Când satul L. a luat foc, tânărul
Teodor a ieşit în fugă din casa lui, căci a văzut casa vecină în flăcări. Cuprins de groază, a
strigat către sfântul Naum după ajutor, legându-se să-i slujească un an de zile. În acea clipă a
suflat vântul şi a împins flăcările în cealaltă parte. După o vreme, Teodor a venit în mănăstirea
noastră, a povestit ce se întâmplase şi l-a rugat pe egumen să îl primească pentru a-şi împlini
legământul.
Este un lucru cu totul obişnuit ca mama să facă legământul de a posti în zilele de dulce
când copilul îi e bolnav. Acesta este un lucru cu totul biblic. Şi împăratul David a postit cât i-a
fost copilul bolnav.
„M-am legat!” - spune bătrâna Moiseiţa din împrejurimile Debarului, care de 19 ani
slujeşte în biserică şi de 19 ani posteşte în fiecare zi fără untdelemn. De ce? Cu 19 ani în
urmă, bărbatul ei s-a întovărăşit cu un albanez într-o oarecare îndeletnicire. Într-o vineri, a
vrut să meargă la Debar ca să încheie socotelile cu tovarăşul său. Înainte de plecare, a luat
pentru masa de dimineaţă ouă şi brânză. Când femeia l-a văzut pe bărbat că se înfruptă în zi
Episcop Nicolae Velimirovici
74
de vineri, i-a strigat supărată: „Dare-ar Dumnezeu să nu te mai întorci, că uite, te-ai făcut
tovarăş cu acela şi în credinţă!” În seara acelei zile, la întoarcerea acasă, bărbatul a fost
omorât şi jefuit. Lucrul acesta a fost o lovitură cumplită pentru femeie. Şi ea s-a legat să
slujească bisericii şi să postească mereu, până la sfârşitul vieţii.
Sunt legăminte şi la englezi. După război, un preot englez a săvârşit o cununie care era
împotriva legii. Episcopul l-a mustrat aspru pentru aceasta. Mustrat de conştiinţă, preotul s-a
legat să postească în toate zilele de luni (fiindcă în zi de luni făcuse acel păcat) de-a lungul
întregii sale vieţi.
Când face legământ înaintea lui Dumnezeu, fie pentru sine fie pentru altul, fie pentru
vreun păcat, fie din recunoştinţă, omul trebuie să se păzească a nu întrece măsura şi a nu se
lega să facă vreun lucru nechibzuit sau mai presus de puterea sa. Este ştiut din Biblie
legământul nesocotit al lui Ieftae. În războiul împotriva amoniţilor, judecătorul israelitean
Ieftae s-a legat ca dacă Dumnezeu îi dăruieşte izbândă să îi jertfească ceea ce îl va întâmpina
mai întâi din casă la întoarcerea din război. Şi a biruit Ieftae. Dar când s-a întors acasă, i-a
ieşit în întâmpinare fiica sa. Vai, fiica mea, a răcnit tatăl ca un leu rănit, am făgăduit
Domnului şi nu îmi pot lua cuvântul înapoi!
Scrisoarea a 81-a
UNUI RENTIER CARE SCRIE CĂ S-A ASIGURAT PE SINE ŞI PE AI SĂI
Eu mă tem pentru dvs. Îmi scrieţi că v-aţi asigurat pe dvs. şi pe copiii dvs. atât de
solid, încât acum puteţi trăi fără grijă. Lipsa dvs. de grijă a izgonit, pare-se, din sufletul dvs.
frica de Dumnezeu. Prin ce v-aţi asigurat? Prin bani? Oare n-aţi auzit în aceste zile cum
falimentele neaşteptate ale băncilor fac din milionari cerşetori şi, mai rău, sinucigaşi? Prin
case şi magazine? Oare nu aţi citit despre desele cutremure, care într-o clipă prefac oraşele în
maldăre de ruine? Aţi cumpărat ogoare şi livezi? Oare aţi uitat recentele secete şi inundaţii, şi
norii de lăcuste? Dacă aţi fi citit Evanghelia, aţi fi ţinut minte spusa lui Hristos: înşelăciunea
bogăţiei (Matei 13, 22). Mă miră că tocmai în aceste zile, când mânia lui Dumnezeu striveşte
orice scut pământesc cu care oamenii ar vrea să se apere în afara credinţei în El, Cel
Atotputernic, dvs. vă credeţi apăraţi de un scut atât de neputincios cum este bogăţia, mulţimea
de pământ. Şi îmi semănaţi mult cu chinezii, care într-un război cu japonezii deschideau
umbrele de ploaie deasupra capului ca să se apere de mitralierele inamice.
Pe lângă condamnabila lipsă de grijă care vine din bogăţie şi care este o urâciune
înaintea Domnului, mai simt şi alt rău la dvs.: şi anume că bogăţia dvs. este amestecată cu
nedreptate. Asta înseamnă a mânca pâine cu viermi. Vă otrăviţi pe dvs. şi pe copiii dvs.
Ascultaţi ce spune sfântul Ioan Gură de Aur: „Cei ce se îmbogăţesc prin nedreptate sunt mai
sărmani decât nevoiaşii; mai bine este să cerşeşti decât să jefuieşti”. Istorisirea biblică despre
Iov ne dă mărturie că şi un om drept îşi poate pierde într-o singură zi toată bogăţia pământească,
darmite unul nedrept. Într-o singură zi şi-a pierdut dreptul Iov toată avuţia, şi pe deasupra
fiii şi fiicele. Şi-a pierdut după aceea şi sănătatea, şi s-a aşezat pe gunoi ca un sărac, plin de
răni, şi a început să se tânguiască. Oare nu vă temeţi că vi se poate întâmpla şi dvs. asta? În
necazul şi suferinţa sa, evlaviosul Iov şi-a apărat sufletul de deznădejde prin credinţa tare în
Domnul; dvs. cu ce-l veţi apăra pe al dvs.? Şi ce vă va putea opri să nu vă sinucideţi, adică la
ruina materială să nu adăugaţi şi ruina sufletească? În Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu scrie:
cine iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său. În singurătate, în ceasurile liniştite ale nopţii,
staţi de vorbă cu conştiinţa dvs.: oare chiar iubiţi mai mult nedreptatea decât sufletul dvs.?
Grăbiţi-vă de vă îmbogăţiţi în Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului. Iar a vă
îmbogăţi în Dumnezeu înseamnă a vă îmbogăţi cu acea bogăţie pe care Dumnezeu o iubeşte şi
care nu-l va părăsi pe om niciodată. Este vorba de bogăţia credinţei şi încrederii în Dumnezeu,
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
75
bogăţia milei şi împreună-pătimirii, adevărului şi iubirii frăţeşti. Cu acest scut veţi apăra viaţa
dvs. şi viaţa copiilor dvs. mai sigur decât cu o întreagă împărăţie pământească, de s-ar întinde
aceasta de la răsăritul soarelui până la apus...
Dumnezeu să vă lumineze şi să vă binecuvânteze!
Scrisoarea a 82-a
SERVITORULUI GLIGOR L.,
CARE ÎNTREABĂ CE VREA SĂ SPUNĂ
MÂNTUITORUL PRIN JUG ŞI SARCINĂ
Ai citit în Evanghelie sfintele cuvinte ale Mântuitorului despre jug şi sarcină, şi întrebi
ce înseamnă ele. Dumnezeu a zis aşa: jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Jugul
înseamnă slujirea, iar sarcina înseamnă pătimirea. Ai citit cum Domnul a spus prin cuvinte, a
şi arătat prin pilda Sa că a venit nu să I se slujească, ci ca El să slujească. Şi ai mai citit cum
repeta adesea că Fiul Omului trebuie să pătimească. Şi, într-adevăr, El a slujit şi a pătimit. Cui
a slujit Atot-prea-slăvitul nostru Domn? A slujit drepţilor şi păcătoşilor, orbilor şi celor
doborâţi de suferinţă, nebunilor şi îndrăciţilor, şi a numit acest jug greu bun! Iar bun l-a numit
fiindcă slujirea Lui a fost cu dragoste. Şi a pătimit Domnul Cel fără de păcat - de la cine n-a
pătimit? De la împăraţi şi căpetenii, de la neprieteni şi prieteni, de la învăţaţi şi neînvăţaţi.
Scuipat şi bătut, batjocorit şi clevetit, şi, în cele din urmă, pironit pe cruce - această pătimire
El a numit-o sarcină uşoară! Iar uşoară a numit Iisus această sarcină cumplită fiindcă
pătimirea Lui a fost cu nădejde înainte-văzătoare.
Până ce Hristos n-a descoperit lumii adevărurile mântuitoare despre Dumnezeul cel
Viu, Părintele şi Purtătorul de grijă, despre veşnica dreptate Dumnezeiască, despre neputinţa
morţii şi despre învierea din morţi, orice slujire era împreunată cu ura şi orice pătimire cu
deznădejdea: fiindcă slujirea era privită ca înjosire, iar pătimirea, ca nefericire. Drept aceea, şi
cel mai bun jug era pentru păgâni aspru, şi cea mai uşoară sarcină era nesuferită. Nimeni nu
poate numi jugul său „bun” fără Dumnezeiasca dragoste, nici sarcina sa „uşoară” fără
nădejdea în Dumnezeire. Cât de mare deosebire între păgâni şi creştini! Apostolii se numeau
pe sine cu entuziasm „slugi ale lui Hristos”. De ce „slugi ale lui Hristos”, când ei slujeau
oamenilor? Slujeau oamenilor, însă din dragoste pentru Hristos. Drept aceea, jugul slujirii lor
era bun. Mucenicii lui Hristos cântau în temniţe şi în locurile de execuţie. Şi cântau fiindcă
pătimeau pentru Hristos cu nădejdea în Hristos. De asta era uşoară sarcina pătimirii lor.
Şi astăzi sunt în lume suflete creştineşti ce săvârşesc cu dragoste slujirea lor, şi de
asemenea sunt destule ce rabdă grele suferinţe şi batjocuri cu nădejdea în Dumnezeul cel Viu,
Părintele şi Purtătorul de grijă. Sunt acele mari suflete care au înţeles de la Mântuitorul lor că
această viaţă este viaţă de slujire şi pătimire, nu de distracţie şi plăceri, pridvor al Raiului, nu
Raiul, călătorie, nu liman. Pentru aceste suflete mari, într-adevăr jugul este bun şi sarcina
uşoară - fiindcă Hristos este dragostea lor şi nădejdea lor. Iar cu Hristos, şi pe cruce este uşor,
şi în mormânt este luminos, şi în iad este plăcut.
Eu şi pe tine te socot, cinstite frate, între aceste suflete mari.
Pace ţie şi binecuvântare!
Episcop Nicolae Velimirovici
76
Scrisoarea a 83-a
UNUI EROU DIN HERŢEGOVINA
CARE SPUNE CĂ FĂRĂ CREDINŢĂ NU ESTE EROISM
Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz!
Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu
există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri. Numai Gacko, spui tu, a dat
mai mulţi eroi decât orice oraş european. Şi Nevesinje, şi Drobnjaci! Toţi eroii pe care îi
aminteşti în scrisoare, cum ar fi: popa Bogdan Zimonici, Noviţa Ţerovici, Iakov Dakovici,
Stoian Kovacevici şi alţii, au fost nişte copii mari. Credinţa lor în Dumnezeu şi în biruinţa
finală a dreptăţii a fost precum credinţa copiilor, simplă şi curată, neroasă de îndoială şi
nepătată de socoteli murdare. Cei temători de Dumnezeu şi iubitori de popor nu pot să nu fie
eroi. Cine se teme de Dumnezeu şi iubeşte poporul, pentru acela moartea e o glumă. Iar cine
nu se teme de moarte, de ce altceva se mai poate teme? Ceea ce povestesc despre popa
Bogdan martorii oculari nu se află, cred eu, nici în legendele cântecelor indiene. El credea atât
de mult că Pronia îl apără şi că nu poate să piară, încât striga tovarăşilor înspăimântaţi:
„Ascundeţi-vă în spatele meu!” Şi ce spate lat avea popa Bogdan, ştii tu mai bine, fiindcă l-ai
văzut în carne şi oase.
Asemenea vreme a fost atunci, şi aşa fel de eroism. Mie mi-e tare dragă sinceritatea ta
în a face dreptate şi eroilor musulmani. Însă nici între musulmani nu este pomenit ca erou
nimeni afară de cei ce au crezut în Dumnezeu şi s-au temut de Dumnezeu. După cum gândesc
eu, nu sabia turcească a supus Balcanii şi Europa până la Viena, ci credinţa tare a turcilor. O
dată cu credinţa tare au venit şi disciplina tare, şi cinstea tare. Înarmaţi cu această nevăzută,
însă hotărâtoare atât atunci cât şi astăzi, armă, turcii au fost în stare să făurească un stat întins
de la India până la Buda, unul dintre cele mai mari state din istorie; să-l făurească şi să-l
păstreze mai mult decât au englezii de când păstrează India. Când sultanul Soliman a plecat
din Adrianopole cu 100.000 de ostaşi asupra Ungariei, a dat poruncă să se scoată ochii acelui
ostaş care în cale ar prăda sau ar jigni cu vorba poporul prin mijlocul căruia treceau. Ca din
Vechiul Testament! Dar în oamenii Herţegovinei şi Muntenegrului, acest viteaz popor asiatic
şi-a găsit minunaţi rivali în credinţă şi cinste. De aceea sunt slăvite numele acelor compatrioţi
ai tăi pe care îi aminteşti, temători de Dumnezeu şi iubitori de popor.
Iar acum te plângi că după război nu mai există eroi şi eroism. Această generaţie a
vremurilor de pace îţi seamănă, spui tu, cu o adunătură de lipitori ce se înghesuie la desfătarea
pământească odrăslită din sângele eroilor şi mucenicilor balcanici. Dar s-a terminat, oare,
războiul? În cartea lui Iov scrie: omul este la război în această lume. Apostolul Pavel, înainte
de sfârşitul vieţii, strigă: lupta cea bună am luptat! Dacă nu e întotdeauna război cu puşti şi
săbii, este război de un alt fel - pentru viaţă şi pentru suflet. Un astfel de război se duce şi
acum. Unul se luptă cu bolile, altul cu ispitele, altul pentru cinste şi obraz, altul pentru cei
slabi şi neajutoraţi, şi aşa mai departe. Şi oriunde este luptă, acolo trebuie să fie şi eroi. Dacă
tu nu vezi eroi peste tot şi din toate părţile, asta nu înseamnă că ei nu sunt. Sunt, sunt destui.
Sunt şi în casă, şi pe stradă, şi în spital, şi pe ogor: fiindcă nu toţi eroii se află între generalii
acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând.
Bucură-te în Domnul!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
77
Scrisoarea a 84-a
UNUI TÂNĂR CARE S-A ÎNGRIJORAT
PENTRU PRIETENUL SĂU VANITOS
Vanitatea este o boală duhovnicească, ea pune stăpânire pe acei oameni care şi-au
pierdut ori nici nu au agonisit frica de Dumnezeu. În cartea Vieţii scrie: începutul înţelepciunii
este frica de Domnul. Înţeleptul însetează a vorbi despre Făcătorul lumii, iar vanitosul a vorbi
despre sine însuşi. Prietenul tău nu se ţine decât de aceia care îl laudă şi îl măresc. El însuşi
vorbeşte despre sine şi caută să se vorbească numai despre el. Îşi adună fotografiile din ziare -
deşi ştie că ziarele dau şi fotografiile criminalilor - şi citeşte oricui scrisorile în care cineva îl
laudă. S-a făcut urât tuturor, şi fiecare se fereşte de el. El îşi întemeiază slava pe cea mai
şubredă temelie: pe vârfurile limbilor omeneşti. Nenorocit om! El are nevoie de lecuire din
plin: căci dacă o ţine aşa, boala înfumurării îl va aduce negreşit la săvârşirea unei fărădelegi
asupra altcuiva sau asupra sa. Încearcă să-i citeşti cartea Ecclesiastului din Biblie. Apasă pe
aceste cuvinte ale împăratului Solomon: deşertăciunea (vanitatea) deşertăciunilor, toate sunt
deşertăciune. Plimbă-te cu el prin cimitir, şi spune-i: “Aici, sub picioarele noastre, putrezesc
gurile care ne-au lăudat!” Povesteşte-i următoarea istorioară din Răsărit. La marginea
drumului creştea un palmier mare, iar dedesubtul lui, un mărăcine. Călătorii treceau într-o
parte şi în alta, iar mărăcinele îl agăţa şi îl zgâria pe fiecare. Călătorii, supăraţi, ocărau
mărăcinele, plângându-se că nimeni nu îl taie ca să nu-i mai necăjească pe oameni. S-a
mândrit mărăcinele, şi-a înălţat capul şi i-a spus palmierului cu trufie: „Cu ce-ţi ajută
înălţimea ta dacă nimeni nu vorbeşte niciodată de tine? Auzi cum se vorbeşte despre mine în
fiecare zi, tot timpul? Eu sunt foarte proslăvit în lume, iar tu – nimic”. La care palmierul îi
răspunse: „Meargă ţi-e slava, precum şi tu eşti negru. Ce se vorbeşte despre tine este mai rău
decât tăcerea. Despre mine, oamenii vorbesc atunci când culeg curmale de pe ramurile mele.
Rareori se aud, ce-i drept, aceste vorbe, dar ele sunt pline de recunoştinţă şi binecuvântări”. -
Oamenii adevăraţi se îngrijesc cum vor da roadele bune ale vieţii, nu cum să se facă slăviţi de
către cei din jurul lor. Slava, însă, îi însoţeşte pe oamenii drepţi precum însoţeşte ecoul glasul.
Dar şi dacă acest ecou nu se aude întotdeauna pe pământ, el se aude negreşit în ceruri: fiindcă
viaţa omului drept este legată de cer şi de veşnicie. Când Hristos făcea vreun bine, deseori
oprea răspicat să se vorbească despre asta: ia seama, să nu spui nimănui! Sfinţii lui Hristos şiau
însuşit cu hotărâre această învăţătură şi fugeau ca de foc de slava omenească.
O matroană romană a venit tocmai din Roma în Egipt ca să îl vadă pe sfântul Arsenie.
Arsenie i s-a arătat; însă când ea a început să îl mărească pe acel sfânt bărbat, el s-a întors
îndată în chilia sa şi a zăvorât uşa. Un alt următor al Evangheliei spunea: „Fiecare cuvânt de
laudă despre mine îmi redeschide rănile vindecate din suflet”.
Oricui doreşte din toată inima să îndrepte un om rătăcit, Dumnezeu îi ajută. Cred că şi
ţie Bunul Făcător îţi va ajuta să-l vindeci pe prietenul tău de înfumurare. Nu-l vei vindeca tu,
ci Doctorul Ceresc, dar după dorinţa şi rugăciunea ta fierbinte.
Pace vouă şi sănătate de la Domnul, amândurora!
Scrisoarea a 85-a
UNUI OM CĂRUIA I SE RĂSPLĂTEŞTE BINELE CU RĂUL
Te plângi că oamenii s-au făcut răi. Nicăieri nu poţi să dai peste un om bun. Şi te
minunezi de ce Dumnezeu rabdă o lume ca aceasta şi nu îi pune deja capăt. Te vei mira când
vei auzi că am primit întocmai aceeaşi plângere de la un vecin al tău din acelaşi oraş. Şi el
Episcop Nicolae Velimirovici
78
spune că nu mai sunt oameni buni şi că se simte cu totul însingurat pe calea dreptăţii şi
adevărului. Înseamnă că el nu a făcut cunoştinţă cu tine şi nici tu nu îl ştii pe el. Iar dacă voi,
doi oameni buni, v-aţi cunoaşte, aţi face schimb de gânduri şi întristarea voastră s-ar
preschimba în bucurie. Hristos le-a spus ucenicilor Săi: şi voi vă veţi întrista, dar întristarea
voastră întru bucurie se va întoarce.
Eu îţi voi aduce la cunoştinţă numele acestui al doilea om bun din oraşul vostru, şi tu
să-l cauţi. Şi când vă veţi scula la rugăciune voi amândoi, rugaţi-vă Domnului să vă descopere
şi alţi oameni buni din părţile voastre. Eu cred că vi se va descoperi un mare număr de oameni,
care până acum v-au rămas necunoscuţi. Oamenii sunt ca nişte mine mişcătoare, iar în
mine trebuie de obicei săpat adânc pentru a se afla ceea ce este mai de preţ în ele. Aşa este
alcătuirea întregului univers: pe cât este un lucru mai preţios, pe atât este mai ascuns. Dacă
dreptul Lot în Sodoma s-ar fi plâns cum vă plângeţi voi, ar fi fost de crezut - dar este greu să
cred că într-un oraş creştin, unde se propovăduieşte învăţătura lui Hristos şi se săvârşeşte
liturghia, nu e mai mult de un om bun.
Vecinii, zici, nu te iubesc. Orice faptă bună a ta o batjocoresc, răstălmăcind-o. Te
acoperă cu ocări oricând nu eşti de faţă. Şi tu, mâhnit, întrebi: „De ce toate acestea? Şi până
când?” Fiindcă nu cunosc adevărul, nu îl caută, nu-l doresc, ci sunt robi ai minciunii, ai
gândurilor mincinoase, ai simţămintelor mincinoase, ai obiceiurilor mincinoase. Domnul a
zis: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi. Acest lucru este valabil pentru
vecinii tăi. Dacă ar fi cunoscut adevărul, s-ar fi bucurat de binele tău ca de al lor. Dacă n-ar fi
fost robi ai celui căruia Mântuitorul i-a dat numele de tatăl minciunii, ar fi avut în ei
dumnezeiasca libertate de a privi aşa cum trebuie, de a judeca drept şi de a se bucura de orice
om bun. Este valabil, însă, şi pentru tine - vorbesc despre acea sfântă spusă a lui Hristos
despre cunoaşterea adevărului. Dacă şi tu vei cunoaşte adevărul mai adânc decât îl cunoşti
acum, nu te vei supăra pe cei care te urăsc, te ocărăsc, te batjocoresc, ba chiar te chinuie. Un
oarecare înţelept din vechime avea între ucenicii săi un tânăr bogat, însă trufaş, care pentru un
cuvânt de ocară era gata să se bată până la sânge. Ca să-l vindece de trufie şi obrăznicie,
înţeleptul l-a supus la următoarea epitimie: să umble prin lume trei ani de zile şi să plătească
oricui s-ar fi înduplecat să-l înjure. Tânărul s-a supus acestei judecăţi a învăţătorului său şi a
plecat în lume. Umbla astfel şi plătea oricui s-ar fi învoit să-l înjure. Când s-au împlinit trei
ani, s-a întors la învăţătorul său. La poartă, însă, l-a întâmpinat portarul, care era supărat pe
altcineva, şi s-a năpustit asupra tânărului înjurându-1 cumplit - la care tânărul, în loc să se
amărască, a zâmbit cu dulceaţă. Uimit, portarul l-a întrebat: „De ce zâmbeşti?” I-a răspuns
călitul tânăr: „De trei ani plătesc oricui m-ar înjura fie şi puţin - şi tu, iată, mă înjuri gratis mai
tare decât toţi ceilalţi!” - Şi când înţeleptul şi-a văzut ucenicul îndreptat şi a aflat totul, s-a
bucurat foarte şi l-a lăudat înaintea tuturor.
Iar tu să citeşti din Predica de pe munte a Mântuitorului stihul 11, şi să te bucuri şi să
te veseleşti, căci plata ta multă este în ceruri.
De la Domnul, pace şi binecuvântare ţie!
Scrisoarea a 86-a
MESERIAŞULUI PAIA C.,
DESPRE SPOVEDANIE
Ai vrut să ştii dacă este chiar neapărată nevoie de spovedanie. Mai înainte te spovedeai
des, dar ai încetat fiindcă cineva a râs de tine din această pricină. Nu trebuia să încetezi. De
cine n-au râs oamenii? Ştii cum a spus Clarvăzătorul clarvăzătorilor: vai vouă, celor ce râdeţi
acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Pe lângă meserie, spui tu, mai ai şi o vie care îţi dă
roadă bună, fiindcă o cultivi bine. Dacă cineva şi-ar lăsa via în părăsire şi ar râde de tine că ţio
cultivi cu grijă pe a ta, ce, ţi-ai lua mâinile de pe vie şi ai înceta s-o mai cultivi? N-ai face
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
79
asta, bineînţeles. Şi atunci, cum ai putut să şovăi în a cultiva sufletul tău, care este mai
important decât toate viile de pe pământ? Fiindcă atunci când vei muri, sufletul îl vei lua, iar
via o vei lăsa. Dintre toate cultivările, cultivarea sufletului e cea mai însemnată; şi dintre toate
ostenelile cu care se osteneşte omul pe pământ, osteneala dată cu sufletul este cea mai îndreptăţită.
Drept aceea, întoarce-te la osteneala de mai înainte cu sufletul tău, şi începe iarăşi să te
spovedeşti.
Astfel grăieşte apostolul Iacov: mărturisiţi-vă unul altuia păcatele. Păcatele tăinuite
cresc şi se înmulţesc, iar îndată ce sunt scoase la lumină se usucă şi pier. Nu spune: „Nu sunt
păcătos!” Citeşte ce scrie dreptul în Psaltire: întru fărădelegi m-am zămislit, si întru păcate ma
născut maica mea. Nu spune: „Eu îmi mărturisesc păcatele lui Dumnezeu însuşi, aşa că nu
mai e nevoie să le mărturisesc şi oamenilor”. Cine a fost mai drept decât apostolul Pavel? Şi
acest Pavel avusese un păcat înainte de apostolia sa, ca Saul, şi acest păcat l-a mărturisit
înaintea tuturor, nu o dată ci de mai multe ori, şi nu doar înaintea credincioşilor ci şi în faţa
păgânilor. Aţi auzit, le scrie el galatenilor botezaţi, cum eu peste măsură prigoneam Biserica
lui Dumnezeu şi o stricam pe ea. Acelaşi lucru l-a vestit şi înaintea nebotezatului rege Agripa
(Fapte 26). Şi dacă aşa stau lucrurile cu sfântul Pavel, de ce să ţii tu ascunse rănile sufletului
tău? De ce să laşi şerpii să se înmulţească în sânul tău? Oare numai fiindcă a râs cineva de
tine? Dacă a râs o dată de tine, oare va râde pururea? Roagă-te lui Dumnezeu pentru el în
taină; poate că se va pocăi şi îşi va şterge păcatul cu lacrimi. Ce e mai şubred decât gândurile
oamenilor? De câte ori nu se căiesc oamenii seara pentru ceea ce au vorbit în timpul zilei?
Drept aceea, în privinţa sufletului tău nu asculta pe oricine îţi spune ceva în treacăt, ci ascultă
ce spune Biserica lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu duhovnicii care spovedesc oamenii, şi vei
auzi de la ei multe pilde ale uşurării sufleteşti pe care au dobândit-o cei ce s-au spovedit cu
râvnă. Nu este nici un basm, ci adevărul adevărat că mulţi muribunzi aflaţi în agonie
îndelungată au putut muri doar după ce şi-au mărturisit păcatele înaintea preotului.
Şi eu ţi-aş putea da asemenea pilde, pe care le-am văzut cu ochii mei. Dumnezeul
nostru este Dumnezeul milei şi bunătăţii, şi El doreşte tuturor oamenilor mântuirea. Dar cum
se va mântui cineva dacă nu va ajunge să facă deosebirea limpede şi cu bună ştiinţă între păcat
şi dreptatea lui Dumnezeu, dacă nu înlătură păcatul şi nu recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu?
Cu ce poartă omul în sufletul său când moare, cu aceea merge la judecata lui Dumnezeu: dacă
e păcat - cu păcatul, dacă e dreptate - cu dreptatea. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare muritor
pocăinţă, iar pocăinţa cuprinde mărturisirea păcatelor proprii. Şi dat fiind că în orice zi şi în
orice ceas îngerul morţii poate veni după sufletul nostru, Biserica îi povăţuieşte pe credincioşi
la deasă împărtăşanie şi încă mai deasă pocăinţă.
Dumnezeu să te lumineze şi să te binecuvânteze!
Scrisoarea a 87-a
STUDENTULUI I. K., CARE ÎNTREABĂ
CU PRIVIRE LA CARTEA ECCLESIASTULUI
Nu înţelegi de ce cartea Ecclesiastului a fost pusă în Biblie. După a ta socotinţă,
această carte este expresia unui pesimism pur indian, întrucât neagă toate valorile, şi ca atare
se împotriveşte restului învăţăturii lui Dumnezeu. Însă, vezi tu, sfinţii bărbaţi care au băgat
cartea Ecclesiastului în canonul biblic nu gândeau aşa. Ei au pus-o în rândul cărţilor de
învăţătură şi Biserica o priveşte şi o recomandă ca atare până astăzi.
Deşertăciunea deşertăciunilor, spune Ecclesiastul, toate sunt deşertăciune. Cine este
acest Ecclesiast? Cel mai înţelept, mai bogat şi mai fericit împărat din lume dinainte de
Hristos: Solomon, fiul lui David. Omul care a dobândit şi avea în cea mai mare măsură toate
cele după care poate înseta inima omenească pe pământ, numeşte deşertăciune şi umbră toată
Episcop Nicolae Velimirovici
80
avuţia şi cunoaşterea sa, toată strălucirea şi pompa, toată puterea şi măreţia sa împărătească,
toate cinstirile şi toate desfătările. Oare nu este aceasta o preţioasă învăţătură pentru lume?
Oare nu este acesta un duş rece spre trezirea acelor oameni care prin nedreptate şi fărădelege,
prin luptă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor, prin înăbuşirea propriei conştiinţe
şi omorârea propriului suflet, aleargă ca nişte apucaţi după tot ceea ce marele împărat, după ce
a gustat din plin, numeşte deşertăciune, amăgire şi nimicnicie? Dacă aceste cuvinte le-ar fi
rostit vreun filosof indian desculţ, ele n-ar fi avut nici pe departe nebiruita lucrare pe care o au
când ies dintr-o gură prea-plină de toată dulceaţa pământească. Cine a mâncat şi s-a veselit
asemenea mie? Şi aceasta este deşertăciune şi chin al duhului. Aşa grăieşte omul cel mai
bogat şi cel mai sătul.
Iar ce spui tu, că Ecclesiastul neagă toate valorile, este incorect. El nu neagă două
valori: Dumnezeu şi dreptatea. Şi tocmai acestea sunt cele două valori principale în această
lume a deşertăciunii. Dumnezeu este în cer, iar tu eşti pe pământ. Teme-te de Dumnezeu,
grăieşte Ecclesiastul. Dumnezeu va judeca pe drept şi pe necredincios, spune el. De-ar face
păcătosul rău de o sută de ori şi judecata i s-ar amâna, eu ştiu, totuşi, că le va fi bine celor
care se tem de Dumnezeu, care se tem de faţa Lui. El a văzut, aşadar, cum pe pământ dreptul
adeseori păţeşte ca şi necredinciosul, şi aceasta este chin duhului, însă are simţirea
prorocească în inimă că dreptului îi va fi în cele din urmă bine. Ce bine, nu ştie să spună.
Trebuie să ştii că Ecclesiastul a trăit cu o mie de ani înainte de Hristos şi că nu avusese de
unde să audă minunatele cuvinte ale Mântuitorului, nici de unde să afle de o lume nouă, de
împărăţia lui Dumnezeu, pe care Domnul a descoperit-o oamenilor. Astăzi, cel mai simplu
dintre creştini ştie mai mult ca el, cel mai înţelept dintre împăraţii care au fost înainte de
Hristos. Creştinul ştie de la Hristos că dreptul va moşteni viaţa veşnică şi va străluci ca soarele
în împărăţia Tatălui său Ceresc, însă deşi preaînţeleptul împărat nu ştia asta, el presimţea prin
insuflare de sus că dreptului îi va fi un mare bine, iar păcătosului un mare rău. Bucură-te,
tânărule, de tinereţea ta, şi să se veselească inima ta cât eşti tânăr, îţi spune înţeleptul
împărat; mergi încotro te trage inima ta şi încotro văd ochii tăi, dar să ştii că pentru toate te
va aduce Dumnezeu la judecată... că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată şi orice
taină, bună sau rea.
Drept aceea, lăsând deoparte pesimismul indian, spune împreună cu Ecclesiastul: „Cu
adevărat, toate sunt deşertăciune, afară de Dumnezeu şi de dreptatea Dumnezeiască”. Şi
îndreptează calea ta aşa încât nici tu să nu calci dreptatea, nici dreptatea pe tine.
Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!
Scrisoarea a 88-a
PREOTULUI BULGAR IVAN DJ.,
CARE A AJUNS LA DEZNĂDEJDE
DIN PRICINA NECREDINCIOŞILOR
Imbărbătaţi-vă, cinstite părinte. Nu trăsneşte din orice nor. Scrieţi cum au făcut
necredincioşii în Bulgaria tovărăşie şi cum atacă public credinţa Dumnezeiască şi îşi bat joc
de cele sfinte ale creştinilor. Şi acest lucru vă aduce la deznădejde. Mai aruncaţi o privire în
adâncul inimii dvs., şi vedeţi dacă credinţa dvs. personală este puternică, întrucât deznădejdea
e rodul puţinătăţii de credinţă, nu al adevăratei cucernicii. Omul cucernic crede cu izbândă
împotriva deznădejdii, având într-ajutor credinţa ca pe o armă nebiruită, însingurarea este
piatra de încercare: puneţi-vă la încercare pe dvs. şi credinţa dvs. în singurătate. Oricât s-ar
semeţi şi s-ar lăuda necredinciosul înaintea oamenilor, în singurătate el se simte deznădăjduit.
Iar omul cu credinţă simte în singurătate că se revarsă în el putere şi bucurie. Niciodată să nu
te temi de cei ce au ieşit din întăritura lui Hristos şi năvălesc asupra ei dinafară. Adu-ţi aminte
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
81
de Pavel în Balcani, singur în mijlocul întunericului elinesc şi îndrăcirii evreieşti. Bătut şi
prigonit, el nu deznădăjduia. Pe cât a adaos cuvântul lui la răspândirea creştinismului, aproape
tot atât i s-au adaos şi lui loviturile neprietenilor. Cei ce pasămite ruinau, fără să ştie întăreau;
şi cei ce căutau să stingă focul dumnezeiesc îl răspândeau şi mai tare. Această taină n-o ştiu
necredincioşii, şi n-au s-o ştie niciodată. Rătăcirea lor stă în aceasta: ei cred că lucrarea lui
Dumnezeu poate fi stricată prin aceleaşi mijloace ca lucrarea omenească. Dumnezeiescul foc
al dragostei pogorât de Hristos din cer pe pământ putea fi întunecat doar de un foc al dragostei
mai puternic. Dar de unde un foc mai tare? De unde dragoste la necredincioşi? Toate
imboldurile lor sunt din împărăţia zoologicului, nu din împărăţia cerurilor. Iar cu zoologia nu
poţi să-L birui pe Hristos. - Vă amintiţi de Iulian Apostatul, cum de pe tronul împărătesc,
înarmat cu toate armele pământeşti, a dus război împotriva Bisericii lui Hristos. Oare s-au
speriat Vasile şi Atanasie? Nu, ci i-au prezis împăratului apropiată cădere şi pieire ruşinoasă.
„Norişor este, va trece!” - spunea Atanasie turmei sale. Şi a trecut degrabă, cum trec toţi norii
necredinţei, nori pe care îi alungă vânturile, după cuvântul apostolului Petru. - Vă mai
amintiţi de mucenicii din Zagora. Stara Zagora, mândria Ortodoxiei din Balcani! Mucenicii ei
au fost bătuţi, dar nu biruiţi. Ca nişte biruitori, ei insuflă şi astăzi poporul bulgar cu vitejia şi
jertfelnicia credinţei, după cum Cuviosul Ioan din munţii Rilei îl înzestrează cu putere, iar
sfinţii Părinţi ai Târnovei îl binecuvântează din împărăţia lui Hristos cu binecuvântare
Dumnezeiască. Dvs. sunteţi preot tânăr şi nu vă amintiţi de ororile bulgare, care la vremea lor
au cutremurat nu numai inima şi conştiinţa Rusiei ortodoxe, ci şi ale întregii Europe. Dar mai
sunt, cred eu, în Bulgaria destui oameni în viaţă ce au fost martori ai acelor grozăvii, în urma
cărora frumosul pământ bulgăresc s-a înroşit de sânge creştinesc. Şi dacă nesătula sabie a
osmanlâului nu a putut să clatine credinţa poporului bulgar, au să o clatine cumva vorbele
goale? Oare o vor clătina deşartele făgăduinţe ale unui Rai zoologic pe pământ, făcute de acei
nenorociţi care, rupându-se de marele suflet al poporului lor, au mers la muncă grea pentru
suflet, să-şi cumpere suflet de la nişte inşi fără suflet de la apusul soarelui? Şi-au cumpărat,
dar mort. Şi atunci, se vor teme viii de morţi? Cu adevărat, nu. Poporul bulgar poate să-i
asculte în stânga şi în dreapta pe aceşti noi învăţători ai fericirii fără Dumnezeu, dar în cele
din urmă le vor întoarce spatele definitiv, se vor lipi de Hristos şi, în urma lui Petru, vor striga
cu pocăinţă: Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.
Pace dvs. şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 89-a
UNEI ORFANE CARE ÎNTREABĂ
DE CE ÎN EVANGHELIE NU SE VORBEŞTE
DESPRE FERICIRE (SRECIA)
Cum să nu se vorbească, sufleţelule? Despre ce se vorbeşte în Evanghelie mai mult ca
despre fericirea oamenilor? Mie îmi pare că Evanghelia ar putea fi numită „Cartea Fericirii”;
învăţătura lui Hristos - „învăţătura despre fericire”. Pe tine te-a smintit, oricum, faptul că în
Evanghelie nu este pomenit ca atare cuvântul „fericire”. Dar în locul acestui cuvânt sunt
folosite altele, cum ar fi: „fericire (blajenstvo)”14, „bucurie”, „veselie”, „rai”, „mântuire”,
„viaţă veşnică”. Mai ales cuvântul blajenstvo înseamnă fericire în cel mai bun înţeles.
Dacă ştii asta, atunci citeşte din nou predica Domnului despre fericiri (Mat. 5). Prima
învăţătură pe care Hristos a vestit-o lumii a fost învăţătura despre fericire. Biserica Ortodoxă
repetă mereu oamenilor această învăţătură la începutul liturghiei, prin cântarea „Fericirilor”.
14 Obişnuitul cuvânt sârbesc pentru „fericire” este srecia; blajenstvo este un slavonism întâlnit în Evanghelie,
mai puţin familiar cititorului sârb obişnuit.
Episcop Nicolae Velimirovici
82
Potrivit învăţăturii lui Hristos, fericiţi sunt:
- cei ce au duh înfrânt înaintea lui Dumnezeu, fiindcă a lor este împărăţia cerurilor;
- care amestecă cu plâns rugăciunile lor, fiindcă vor fi mângâiaţi cu mângâiere netrecătoare;
- care sunt blânzi şi fără de răutate ca nişte miei, fiindcă vor moşteni pământul celor vii;
- care sunt flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, fiindcă se vor sătura cu dreptatea
cerească;
- care sunt milostivi cu inima şi mâna, fiindcă mâna Domnului îi va milui;
- care au inimă curată, fiindcă îl vor vedea pe împăratul Tatăl lor Ceresc;
- care sunt prigoniţi pentru dreptate de către draci şi de către oameni, fiindcă împărăţia
dreptăţii veşnice va fi a lor;
- care sunt ocărâţi şi clevetiţi pentru Hristos, fiindcă se vor bucura şi se vor veseli în locaşul
îngerilor; împreună cu aceştia, sunt fericiţi şi cei:
- care cred Mântuitorului lor, fiindcă vor fi mântuiţi;
- care ard de dragoste faţă de Făcător şi de făpturile Lui, fiindcă vor fi încununaţi cu slavă
fără moarte;
- care îşi jertfesc viaţa pământească, fiindcă vor dobândi viaţa veşnică.
Aceasta este fericirea adevărată şi neamăgitoare, pe care Domnul nostru a descoperit-o
şi arătat-o neamului omenesc. Pentru fericirea aceasta şi de acest fel şi-au jertfit împăraţii
coroanele, bogaţii bogăţiile, mucenicii vieţile - lesne cum îşi leapădă pomul toamna frunzele.
Dar cine n-a gustat câtuşi de puţin din această fericire greu poate să jertfească pentru ea chiar
şi o mică lumânare din ceară.
Iar tu, orfană a lui Dumnezeu, nu deznădăjdui de fericirea ta. Ai rămas singurăsingurică,
fără prieteni şi rudenii; porţile fericirii pământeşti sunt pentru tine zăvorâte. Aşa îmi
scrii, mai mult cu lacrimi decât cu cerneală. Dar nu te gândeşti, oare, că toate acestea sunt prin
purtarea de grijă a Tatălui tău Ceresc, ca să te întoarcă spre porţile fericirii veşnice? Ades,
foarte ades, Dumnezeu zăvorăşte înaintea oamenilor porţile fericirii amăgitoare, dar porţile
adevăratei fericiri El le ţine mereu deschise înaintea tuturor şi pentru toţi, numai să vrea să
intre. Intră şi tu, fiică a lui Hristos. Îndată ce te vei uita spre acele porţi, vei băga de seamă
împărăţia celor fericiţi, patria celor fericiţi. Vei vedea cerurile pline de bineplăcuţi şi drepţi ai
lui Dumnezeu, care pe pământ au gustat din fericirea lui Hristos, iar în ceruri au continuat să o
bea din plin. Când vei simţit toate acestea şi le vei vedea cu duhul, nu vei mai fi nici măcar
pentru o clipă singură-singurică, căci vei putea numi nenumărata familie a lui Dumnezeu din
ceruri „fraţii, şi surorile, şi rudele, şi prietenii mei”.
Bucură-te şi te veseleşte în Domnul!
Scrisoarea a 90-a
UNUI LORD ENGLEZ, CHARLES B.,
CARE ÎNTREABĂ CE SEMNIFICAŢIE ARE
PERSONALITATEA INDIANULUI GANDHI?
Ca om credincios, vă chinuie întrebarea: ce vrea Providenţa cu Gandhi? Şi ce poate să
însemne apariţia acestei neobişnuite personalităţi între oamenii de stat şi politicienii timpului
nostru?
Un avertisment al lui Dumnezeu - aceasta este, în orice caz, semnificaţia personalităţii
actualului conducător al marelui popor indian. Prin această personalitate, Providenţa dă un
avertisment politicienilor şi oamenilor de stat din întreaga lume, inclusiv celor creştini, că
există şi alte metode în politică afară de abilitate, viclenie şi silnicie. Metoda politică a lui
Gandhi este cu totul simplă şi evidentă: ea nu pretinde nimic afară de omul care strigă şi de
Dumnezeu care ascultă. Armelor, muniţiilor şi armatelor, Gandhi le opune postirea; abilităţii,
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
83
vicleniei şi silniciei - rugăciunea; iar împotriva certurilor politice - tăcerea. Ce nimicnice şi
sărăcăcioase par toate acestea în ochii oamenilor moderni, nu-i aşa? În manualele politice
moderne, aceste trei arme nu sunt amintite nici în notele de subtext. Postul, rugăciunea şi
tăcerea! Greu de găsit om de stat din Europa şi America să nu privească ironic la aceste trei
taine ale omului de stat indian ca la trei beţe uscate îndreptate pe câmpul de luptă împotriva
unui munte de oţel şi plumb şi foc şi otravă. Şi totuşi Gandhi reuşeşte cu aceste trei
„vrăjitorii” ale sale, reuşeşte, spre mirarea întregii lumi. Şi vrând-nevrând, juriştii politici din
Anglia şi din celelalte ţări vor trebui să introducă în noile lor manuale un capitol aparte:
postul, rugăciunea şi tăcerea ca mijloc potent în politică. Ce credeţi, nu ar fi fost spre fericirea
omenirii ca aceste metode ale nebotezatului Gandhi să înlocuiască în doctrinele politice
metodele botezatului Machiavelli?
Dar nu atât metoda indianului miră întreaga lume, cât personalitatea ce se slujeşte de
această metodă. Metoda e creştină, veche ca şi credinţa creştină, şi totuşi nouă ca ziua de
astăzi. Exemplul postului, rugăciunii şi tăcerii l-a arătat Hristos însuşi ucenicilor Săi; aceştia lau
transmis Bisericii, împreună cu exemplul lor personal, iar Biserica l-a transmis
credincioşilor generaţie după generaţie, până în ziua de astăzi. Postul e jertfă, tăcerea e
adâncire în sine, iar rugăciunea e strigare către Dumnezeu. Acestea sunt trei izvoare de mare
putere duhovnicească, izvoare ce îl fac pe om biruitor în luptă şi sporit în viaţă. Care om nu se
poate înarma cu această armă? Şi care forţă brută din lume poate zdrobi această armă? Fireşte,
acestea trei nu epuizează toată credinţa creştină, dar reprezintă o parte din prescripţiile ei, din
tainele ei mai presus de acest pământ. Din păcate, în timpul nostru între creştini sunt nebăgate
în seamă multe dintre aceste prescripţii şi date uitării multe dintre aceste taine de minuni
făcătoare. A început să se creadă că doar prin oţel se învinge, şi doar cu tunul se destramă
norii aducători de grindină, şi doar cu pilule se vindecă bolile, şi doar prin electricitate se
explică toate în lume. Iar la energiile duhovniceşti şi morale oamenii au început să privească
aproape ca la nişte superstiţii. De aceea, cred eu, Milostiva şi pururea activa Providenţă l-a
scos în relief pe Gandhi, om nebotezat, ca să servească drept avertisment celor botezaţi, mai
ales acelor botezaţi care îngrămădesc nefericire peste nefericire asupra lor şi asupra
popoarelor lor slujindu-se de mijloace aspre şi grosolane. Şi Evanghelia ne dă mărturie că
Providenţa se slujeşte uneori, pentru binele oamenilor, de asemenea avertismente. Nobleţea
Voastră îşi va da seama de îndată că îl am în vedere aici pe căpitanul roman din Capernaum
(Mat. 8). De o parte îi vedeţi pe mai-marii lui Israel, care, ca aleşi monoteişti, se lăudau cu
credinţa lor, însă cu toate acestea îl respingeau pe Hristos, iar de cealaltă, un dispreţuit păgân
roman, acel căpitan, care cu credinţă puternică şi frângere de inimă a căzut la Hristos şi L-a
rugat să îi vindece sluga. Iar când a auzit Iisus, S-a minunat şi le-a spus celor ce mergeau în
urma Lui: amin grăiesc vouă, că nici în Israel nu am aflat atâta credinţă. Lumea creştină
reprezintă un Israel, botezat. Ascultaţi cu luare-aminte! Oare nu spune Hristos şi în zilele
noastre cuvinte ca acestea conştiinţei mai-marilor creştini, arătând spre Căpitanul de azi al
Indiei?
Pace dvs. şi sănătate de la Domnul!
Scrisoarea a 91-a
FRĂŢIEI NAŞTERII LUI HRISTOS,
DESPRE PRICINA PENTRU CARE NE FELICITĂM CU:
„HRISTOS S-A NĂSCUT”
Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca şi cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau
„Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!” Felicitându-ne astfel, noi întărim şi ne
dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului
Episcop Nicolae Velimirovici
84
omenesc, şi că altul afară de El nu trebuie aşteptat. Cel pe Care Dumnezeu L-a făgăduit strămoşilor
noştri izgoniţi din Rai; Cel pe Care popoarele şi seminţiile păgâne Îl presimţeau în
chip ceţos; Cel pe Care prorocii evrei L-au prevestit limpede; pentru Care omenirea
neajutorată suspinase dureros vreme de mii de ani - Acela a răsărit pe pământ ca soarele după
o lungă noapte. Şi astfel, când spunem: „Hristos S-a născut!”, dăm mărturie şi că Cel Preaînalt
S-a ţinut de făgăduinţă, şi că presimţirile omenirii s-au împlinit, şi că prorociile prorocilor sau
înfăptuit, şi că suspinele omeneşti au fost stinse de bucurie.
Mesia S-a născut, Cel mai minunat, în acelaşi timp Om şi Dumnezeu - ca ochii
omeneşti osteniţi să se odihnească pe El şi să nu se uite după un alt Mesia.
Împărat S-a născut, Cel mai puternic, în acelaşi timp cu toiagul puterii şi cu candela
milei - ca şi cei mai mici să se îndrepteze şi să strige: „Noi suntem fii de Împărat!”
Erou S-a născut, Nebiruit, ca să-i apere pe cei drepţi, ca să-i cucerească pe păcătoşi, ca
să sfărâme duhurile răutăţii, cele de sub ceruri.
Călăuză S-a născut, Cel mai limpede-văzător, ca pe cei rătăciţi să-i aducă la drumul
drept şi să-i călăuzească.
Luminător S-a născut, Cel mai luminat, ca să destrame întunericul şi să îi lumineze pe
cei întunecaţi.
Păstor S-a născut, Cel mai grijuliu, ca să mântuiască turma de lupi şi s-o adune în
staulul Său.
Hrănitor S-a născut, Cel mai bogat, ca să-i hrănească pe cei flămânzi, nu cu pământ, ci
cu cer - cu trupul Său ceresc şi cu sângele Său de foc.
Iubitor de oameni S-a născut, Cel mai mare, ca să-i strângă la pieptul Său şi să îi
învieze prin dragoste pe orfanii Săi cei nenumăraţi, ce îndelung au mers din mormântul vieţii
în mormântul morţii.
Descoperitor S-a născut, Cel mai mare, ca să tragă vălul şi să descopere muritorilor
nemuritoarea împărăţie a cerurilor.
Toate acestea sunt înţelesuri ale acestor cuvinte încântătoare, cu care creştinii se salută
de Naşterea Domnului şi cu care şi eu vă salut pe voi, fraţilor:
Hristos S-a născut!
Scrisoarea a 92-a
UNUI BĂIEŢEL CARE VREA O POVESTE DE CRĂCIUN
O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale
de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în
Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut. Şi acest Iesei avea opt
fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, şi păştea oile lângă
Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăveşte pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu şi
faţa frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobişnuit de puternic şi de viteaz.
Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile
fiarei, iar pe fiară o omora. Aşadar, David era cu adevărat un păstor bun şi de încredere al
turmei sale dalbe. Şi îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori David dormea
pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura ţesută cu fir de aur a cerului
înstelat. Dar ceea ce îţi voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peşteră din
stâncă de lângă Betleem.
Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea ţară de la Răsărit. Oile lui David stăteau
întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, şi oile gâfâiau de căldură.
Şi pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peşteră ca să scape
de arşiţă şi să se odihnească, în peşteră era răcoare vara şi cald în zilele de iarnă. După ce a
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
85
intrat în peşteră, tânărul păstor s-a simţit dintr-o dată plăcut şi s-a aşezat; l-a luat somnul
degrabă, s-a întins şi a adormit. Dar n-a trecut mult timp, şi David a simţit ceva rece pe
mâinile sale, şi s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un şarpe îngrozitor
cum i se ghemuia pe piept şi se încolăcea în jurul mâinilor, îşi înălţa capul turtit deasupra feţei
lui şi îşi mişca limba despicată! Cu ochii privea ţintă, plin de răutate, în faţa tânărului - cu
ochi care ardeau precum jăraticul, în peşteră era întuneric, şi în întuneric ochii acelei fiare, ca
două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu
putinţă. Numai să fi mişcat din mână sau din cap, că şarpele l-ar fi muşcat fără îndoială,
vărsându-şi otrava în sângele lui. O, cu cât mai uşor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcneşte
sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă? Deodată şi-a amintit
David de vechiul său Ajutător în restrişti, de Domnul său, şi a strigat din inimă plină de durere
şi plâns: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Grăbeşte în
ajutorul meu, Izbăvitorul meu dintru atâtea nevoi!” îndată ce a rostit cuvintele acestea, iată că
a răsărit o lumină neobişnuită într-unul din colturile peşterii. Era o lumină în chipul unui glob
mare. În mijlocul acelui glob de lumină, David a văzut o fecioară frumoasă, blândă şi serioasă
în acelaşi timp. Fecioara şedea cu capul aplecat în faţă şi ţinea în braţe un prunc atât de
minunat cum nu văzuseră nicicând ochii fiului lui Iesei. Deodată, pruncul s-a ridicat în poala
maicii sale şi a privit cu asprime la şarpe cu ochii ca două fulgere. Şi a întins pruncul degetul
către intrarea peşterii, ca şi cum i-ar fi poruncit şarpelui să iasă. David a sărit şi s-a întins la
pământ înaintea fecioarei şi a pruncului. A vrut să îşi arate în cuvinte recunoştinţa pentru
mântuirea neaşteptată, însă tocmai când îi venise cuvântul pe limbă a deschis ochii - dar nu se
mai vedea nimic. Şi toată peştera se umpluse de oarecare mireasmă dulce, ca de la tămâie şi
smirnă de mult preţ.
Până la moartea sa, David nu a putut să uite această minunată întâmplare. Din păstor a
ajuns împărat, dar o păstra mereu în amintire. Ca împărat, el a alcătuit, printre altele, două
minunate cântări, una: Celui mai împodobit cu frumuseţea decât fiii oamenilor, iar a doua: împărătesei
în haină aurită. Şi aceste cântări le cânta ca împărat cu harfa în turnul său înalt din
Ierusalim.
Iar tu, băiete, ghici: despre ce peşteră este vorba? Ce înseamnă acel şarpe cumplit?
Cine era fecioara, şi cine pruncul? Ca să îţi fac mai uşor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut
cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”
Scrisoarea a 93-a
ÎNVĂŢĂTORULUI NIKOLA S., DESPRE PRICINA PENTRU CARE
HRISTOS A TREBUIT SĂ SE NASCĂ, NU PUR ŞI SIMPLU SĂ SE ARATE
Aţi întrebat de ce Hristos Domnul a trebuit să Se nască, şi să se crească, şi să se
chinuie; de ce nu S-a arătat dintr-o dată din ceruri în chip de om matur, aşa cum, potrivit
miturilor eline, se arăta Apollo oamenilor.
Ce comparaţie cu totul necuviincioasă! Cum se poate compara un Om Adevărat cu o
nălucă şi un Dumnezeu Adevărat cu monstruozităţile născocite?
Pe cât e înălţimea cerului de la pământ, pe atât e înălţimea înţelepciunii lui Dumnezeu
faţă de înţelegerea omenească. Potrivit înţelepciunii Celui Preaînalt, Hristos a trebuit să se
arate lumii şi ca prunc, şi ca tânăr, şi ca om matur, ca tuturor să le fie accesibil şi să-i câştige
pe toţi. Dacă El n-ar fi fost nicicând copil, palid şi rece ar fi fost cuvântul Lui: lăsaţi copiii şi
nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor; şi iarăşi: adevărat
zic vouă, că de nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face precum copiii, nu veţi intra întru
împărăţia cerurilor. Dvs. sunteţi învăţător de copii, şi ca învăţător gândiţi-vă cât de diferită ar
fi fost relaţia dintre dvs. şi copii dacă nu aţi fi fost niciodată copil.
Episcop Nicolae Velimirovici
86
Hristos putea, fără îndoială, să Se arate lumii şi cum voiaţi dvs.; dar dacă ar fi făcut
aceasta, nu mai putea fi pentru neamul omenesc ceea ce voia El, adică învăţător şi Mântuitor
al tuturor, şi pildă pentru toate vârstele.
Vă roade gândul că Domnul, prin naşterea Sa neobişnuită, a sporit pentru noi taina
fiinţei Sale. Dar nu era, oare, taina Lui de departe prea mare şi prea de nepătruns ca El să Se
pogoare fără de veste între oameni, în afara oricărei legături de înrudire cu oamenii? Oare n-ar
fi vorbit atunci lumea despre El ca despre o nălucă? Atunci şi persoana Lui, iar dimpreună cu
ea şi învăţătura şi jertfa Lui, şi-ar fi pierdut temeiul real şi însemnătatea reală: căci dacă e
nălucă, cine dintre noi ar asculta şi ar urma o nălucă?
Mai trebuia ca Domnul nostru să Se nască tocmai în felul cum S-a născut ca prin
aceasta să arate puterea şi să sublinieze însemnătatea naşterii noastre duhovniceşti, care stă în
centrul învăţăturii Lui despre om. După cuvântul Lui: dacă nu se naşte cineva din nou, nu
poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Precum El S-a născut de la Duhul Sfânt din preacuratul
trup al Fecioarei Maria, aşa şi noi ne putem naşte duhovniceşte de la Duhul Sfânt întru curăţia
sufletului nostru. Marii duhovnici ortodocşi au învăţat dintotdeauna că naşterea din nou a
omului este condiţionată de curăţia feciorelnică a sufletului. Cu alte cuvinte, sufletele care se
curăţesc deplin chiar şi de gândurile necurate se fac asemenea sfintei Fecioare, şi se
învrednicesc prin bunăvoirea lui Dumnezeu să fie sălaş lui Hristos. Dacă naşterea lui Hristos
din Fecioara Maria e greu de priceput pentru înţelegerea obişnuită, ea este nespus de
folositoare şi dătătoare de îmbărbătare pentru toţi cei care doresc renaşterea duhovnicescmorală
a fiinţei lor.
Ca atare, liniştiţi-vă şi mulţumiţi înţelepciunii Veşnice că Mântuitorul neamului
omenesc S-a născut aşa cum El însuşi a găsit că este mai bine. Şi strigaţi împreună cu
apostolul Pavel: O adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Şi salutaţi-i
pe copiii dvs. la şcoală cu bucurie copilărească:
„Hristos S-a născut, copii!”
Scrisoarea a 94-a
UNUI VIITOR ÎNCHINĂTOR,
DESPRE PEŞTERA DE LA BETLEEM
Te pregăteşti să călătoreşti în Ţara Sfântă a Domnului. Ai ascultat, spui, conferinţa
vlădicăi Nectarie despre pelerinajul trecut, şi asta te-a încurajat şi mai mult ca să-ţi înfăptuieşti
hotărârea cea bună. Ai dorit, însă, ca înainte de Naşterea Domnului să mai afli câte ceva
despre peştera de la Betleem, acest palat pământesc al împăratului Ceresc.
Cea mai slăvită dintre toate peşterile din lume se află la marginea oraşului Betleem.
Un drum bun, alb ca varul, îi duce pe închinători din Ierusalim la Betleem. Nouă, însă, nu ne
era de drum; cu ochii priveam drumul, iar cu gândurile gândeam la acea sfinţită peşteră. De
jur împrejur, stânci; pe lângă drum, ceva verdeaţă, ceva vii, ceva măslini, ceva lanuri de grâu,
dar mai mult stânci, însă de asta ne era nouă? Ochii noştri alunecă peste toate acestea, iar
sufletul aşteaptă să vadă acea dragă peşteră. Trecem pe lângă mănăstirea Sfântului Ilie, unde
înţelepţii de la Răsărit au înnoptat întorcându-se de la Betleem şi unde au primit semn din cer
să nu se ducă la Irod, ci să se întoarne pe altă cale la casa lor. Intrăm în Betleem, în Bet
Lehem, care înseamnă „Casa pâinii”. Tainic şi plin de înţelesuri nume al cetăţii în care S-a
născut Cel ce a spus despre Sine: Eu sunt pâinea vieţii. Oraş arab. Toţi numai arabi; numai pe
ici, pe colo, câte un grec sau câte un evreu. Mulţi vorbesc şi ruseşte; au învăţat din pricina
miilor de închinători ruşi care au venit aici. Ai noştri vorbesc cu ei ruseşte, şi cum-necum se
înţeleg. Ne înconjoară; ne oferă mătănii, icoane, cruciuliţe din sidef şi felurite obiecte din
lemn de măslin. Asta vând; din asta trăiesc. Şi astfel, tot oraşul trăieşte de pe urma lui Hristos
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
87
- şi asta nu de curând, ci de multe veacuri. Toate acestea însă nu prea ne interesează acum;
ochii noştri caută acea slăvită peşteră. „Unde e sfânta peşteră?” - întrebăm. Ne călăuzesc pe o
stradă lungă, lungă, şi ne bagă într-o biserică mare cu o mulţime de stâlpi din marmură.
Aceasta este, deci, peştera - chiar în biserică, împăratul Justinian a înălţat această mare
biserică deasupra peşterii, la jumătatea unei mii de ani după naşterea lui Hristos. Ne coborâm,
pe câteva trepte, sub podeaua bisericii - în peşteră. Inima ne tremură şi ne arde. În această
peşteră rece a început să bată pentru prima oară Inima cea mai caldă ce a bătut pe pământ
vreodată. Fiecare bătaie a acestei Inimi a însemnat dragoste, şi numai dragoste, faţă de neamul
omenesc. La dreapta, un altar cu multe candele din aur şi argint. Aici S-a născut El, din
Preacurata Fecioară Maria. La stânga, alt altar, tot cu multe candele. Aici a fost ieslea; şi aici a
stat El întins în faşă, pe paiele din iesle. Mulţi din închinătorii noştri au început să plângă de
fiorul inimii. Zis-a Dumnezeu prin prorocul: şi voi lua inima cea de piatră din trupul vostru şi
voi da vouă inimă de carne (Iezechiel 36, 26). Dacă este pe lume vreun loc în care inima de
piatră se face moale ca ceara încălzită, această peşteră este. Peştera este, ca atare, strâmtă şi
întunecoasă, în Ţara Sfântă sunt foarte multe peşteri mai largi şi mai frumoase. Sunt unele
bune pentru vite; sunt altele unde locuiesc oameni; mai sunt şi altele care au slujit drept
morminte, însă Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, pogorându-Se de pe tronul veşnic al
strălucirii pe pământ, nu a ales nici dintre peşteri pe cea mai mare, mai luminoasă şi mai
comodă. O, câtă smerenie! Câtă umilire de dragul nostru! Drept aceea, cădem în genunchi cu
toţii şi facem metanii înaintea Lui, a înţelegerii Veşnice şi a Dragostei Veşnice. Iar sufletele
noastre se înalţă din peştera aceasta către El, împăratul cerului şi pământului, Biruitorul
păcatului şi al morţii. De altfel, ce altceva este pentru noi peştera Lui decât o palmă dată
deşertăciunii noastre şi o mărturie trainică a măreţiei Lui? El, El, Domnul înviat şi viu,
călătoreşte nevăzut împreună cu noi, ca oarecând împreună cu cei doi ucenici ai Săi în Emaus.
Şi noi simţim prezenţa Lui, şi ne bucurăm de fiecare pas. Când am cântat troparul Naşterii, un
închinător a strigat: „Hristos S-a născut!” Şi noi toţi: „Adevărat S-a născut!” Şi a răsunat
peştera toată precum un mare clopot. După aceea, am ieşit şi am mers la Mitropolitul grec în
vizită, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dar sufletul nostru a rămas în sfânta Peşteră, şi
sfânta Peşteră a rămas în sufletul nostru până în ziua de astăzi.
Scrisoarea a 95-a
UNEI ÎNSINGURATE, DESPRE CRĂCIUNUL IOVANKĂI
Te plângi că eşti singură într-un oraş mare. Atâta lume se agită în jurul tău ca un
furnicar, şi totuşi tu te simţi ca în pustie. Cel mai greu îţi este de marile sărbători. Peste tot
freamătă bucuria, iar pe tine te apasă întristarea. Crăciunul şi Pastele vin la tine ca nişte vase
goale, pe care le umpli cu lacrimi. Când aceste sfinte praznice sunt departe în urma sau
înaintea ta, te simţi mai liniştită; însă când se apropie şi vin, întristarea şi pustietatea pun
stăpânire pe sufletul tău.
Ce să-ţi fac? Să-ţi povestesc povestea cu Crăciunul Iovankăi; poate că te vei folosi. O
voi lăsa pe ea să-ţi povestească, aşa cum mi-a povestit mie. „De patruzeci de ani şi încă câţiva
privesc această lume ca fecioară. Nicicând nici o bucurie - doar puţin, când eram copil în casa
părintească. Dar înaintea lumii nu mă arătam tristă, înaintea oamenilor mă prefăceam veselă,
dar în singurătate plângeam. Toţi mă socoteau o fiinţă fericită, fiindcă aşa mă arătam, îi aud
pe toţi din jurul meu că se plâng, căsătoriţii şi necăsătoriţii, bogaţii şi săracii, toţi. Şi mă
gândesc: de ce să mă mai plâng şi eu nefericiţilor de nefericirea mea, nefăcând astfel altceva
decât să sporesc nefericirea din jurul meu? Mai bine să mă prefac veselă: aşa voi fi de folos
lumii necăjite, iar taina mea o voi ascunde în mine însămi şi o voi plânge în singurătate. M-am
rugat lui Dumnezeu să mi Se arate în vreun fel; măcar un singur deget al Lui să simt undeva.
Episcop Nicolae Velimirovici
88
Mă rugam aşa ca să nu mor deodată de amărăciunea ascunsă. Din toate veniturile făceam
milostenie oriunde mi se da prilejul. Mergeam pe la toţi bolnavii şi săracii şi le aduceam
bucurie cu bucuria mea părută. „Eu Te cred, Dumnezeule Bune”, spuneam adesea, „dar mă
rog Ţie, arată-mi-Te cumva, ca să Te cred încă şi mai mult”. Cred, Doamne, ajută necredinţei
mele, repetam aceste cuvinte din Evanghelie. Şi, cu adevărat, rămâneam în viaţă ca Domnul
să mi Se arate. Cele mai chinuitoare erau pentru mine marile praznice. După slujbe, mă
încuiam la mine şi udam cu lacrimi tot Crăciunul meu şi tot Pastele. De Crăciunul trecut însă,
mi S-a arătat Dumnezeu. Iată cum a fost. Se apropie acea mare zi. Mă hotărăsc să pregătesc
totul aşa cum pregătea mama mea: şi friptură, şi turtă, şi cozonac, şi toate celelalte. Aştern
paie prin casă, arunc câte trei nuci în fiecare colţ al odăii - să fie milostivă Sfânta Treime spre
cele patru colţuri ale lumii. Şi făcând toate acestea, mă rugam neîncetat: „Doamne, trimite-mi
oaspeţi - dar să fie flămânzi şi săraci de tot! Mă rog Ţie, arată-mi-Te în acest fel!” Câteodată
îmi venea gândul: „Iovanko, proasto, ce oaspeţi aştepţi tu de Crăciun? În astă sfântă zi, fiecare
este la casa lui; cine ar putea să îţi fie oaspete?” Şi plângeam, şi plângeam. Dar iarăşi spuneam
această rugăciune şi pregăteam, pregăteam. După ce m-am întors de Crăciun de la biserică,
am aprins lumânarea, am pus faţa de masă, am aşternut totul pe masă şi am început să umblu
încolo şi încoace prin cameră. „Dumnezeule, nu mă părăsi!” Şi iarăşi mă rugam. Pe stradă nu
trecea mai nimeni. Era Crăciunul, şi pe deasupra strada noastră este retrasă - îndată, însă, ce
scârţâia zăpada sub picioarele cuiva, eram la poartă! Am început să plâng şi am strigat:
„Acum văd, Doamne, că m-ai părăsit de tot!” Plângeam eu aşa şi mă tânguiam, şi deodată!
Deodată a bătut cineva în poartă, şi am auzit glasuri plângătoare: „Dăruieşte, frate! Dăruieşte,
soro!” Alerg repede şi deschid poarta, înaintea mea - un orb şi călăuza lui, amândoi gârboviţi,
zdrenţăroşi, răciţi. „Hristos S-a născut, domnii mei!” - am strigat eu plină de bucurie.
„Adevărat S-a născut!” - clănţăniră ei. „Fă-ţi milă cu noi, soro! Nu cerem bani. De dimineaţă
nimeni nu ne-a îmbiat cu pâine; vreun bănuţ sau un pahar de rachiu, dar pâine - nimeni.
Suntem foarte flămânzi”. Eu, parcă eram în ceruri. I-am dus în casă şi i-am pus la masa plină.
Şi le slujeam plângând întruna de bucurie. Ei m-au întrebat miraţi: „De ce plângi, doamnă?”
„De bucurie, domnii mei, de bucurie curată şi luminată! Ce L-am rugat pe Dumnezeu,
Dumnezeu mi-a dat. De câteva zile mă tot rog Lui să îmi trimită nişte oaspeţi chiar aşa ca voi,
şi iată că El mi i-a trimis. Nu aţi venit la întâmplare, ci Bunul meu Dumnezeu v-a trimis. El
mi S-a arătat astăzi prin voi. Acesta este Crăciunul cel mai vesel din viaţa mea. Acum ştiu că
e viu Dumnezeul nostru. Slavă Lui şi mulţumită!”. „Amin”, au răspuns oaspeţii mei cei dragi.
I-am ţinut până seara, le-am umplut traistele şi i-am petrecut”.
Aşa a fost Crăciunul trecut al Iovankăi. Dă, Doamne, ca cel de anul acesta să-i fie şi
mai îmbucurător. Roagă-te şi tu, fiică, să ţi Se arate Tatăl Ceresc pe vreo cale - iar la
Dumnezeu sunt multe căi -, şi vei trăi minunea. Nu te pregăti de întristare în această zi mare,
ci pregăteşte-te de bucurie. Şi Atotvăzătorul, Atotmilostivul, va face ţie bucurie.
Scrisoarea a 96-a
MISIONARULUI DANILO M.,
DESPRE LITERELE DE PE NIMBUL LUI HRISTOS
Ai vrut să ştii ce înseamnă acele trei litere care se scriu pe icoanele Mântuitorului pe
cercul de lumină (aureolă) din jurul capului. Acestea sunt trei litere greceşti: o& wn.
Literele sunt greceşti, şi prima - O - este un articol, iar celelalte două un cuvânt. Este, aşadar,
cu totul doar un cuvânt, tradus în slavoneşte tot printr-un singur cuvânt: СЫЙ ori СЎЩІЙ. În
limba sârbă însă, acest singur cuvânt este tradus prin două cuvinte: КОЈИ ЈЕСТЕ (Care este),
sau prin trei: OHAJ КОЈИ ЈЕСТЕ (Cel ce este). Aşa citim în Vechiul Testament: Şi a zis
Dumnezeu lui Moise: Eu sunt Cel ce este. Aşa vei spune fiilor lui Israel: Cel ce este m-a
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
89
trimis la voi (Ieşire 3, 14). În Apocalipsa lui Ioan citim despre acest nume al lui Dumnezeu
următoarele: Ioan celor şapte Biserici ce sunt în Asia: har vouă şi pace de la Cel ce este (1,
4). Prin acest cuvânt, o wn ori СЫЙ, Cel ce e pururea Acelaşi, e arătată firea Dumnezeiască a
Domnului nostru Iisus Hristos. Din Tatăl Veşnic, Veşnic Fiu. Lumină Tatăl, lumină şi Fiul.
Tatăl Dumnezeu, şi Fiul Dumnezeu. Cum altcumva putea fi? Noi vedem o imagine a acestui
fapt pe pământ, la fiinţele pământeşti, trupeşti: cum e firea părintelui, aşa e şi odrasla. Trupesc
părintele, trupească odrasla. Muritor părintele, muritoare şi odrasla. Mărginit în timp şi spaţiu
părintele, mărginită şi odrasla. Iar în veşnicie nu sunt margini, nici în timp şi nici în spaţiu. Şi
ca atare ceea ce se naşte din Cel veşnic este de asemenea veşnic. Fiul lui Dumnezeu este de
aceeaşi fiinţă cu Veşnicul Lui Tată. De vreme ce Tatăl este Veşnic Fiitor, Veşnic Existent,
Veşnic Acelaşi, aşa este şi Fiul Tatălui celui Veşnic. De aceea putea Fiul lui Dumnezeu să
spună despre Sine: Eu şi Tatăl una suntem. Dar după cum Dumnezeu este duh veşnic, aşa şi
veşnica naştere a Fiului trebuie pricepută duhovniceşte. De obicei, oamenii se eliberează
foarte greu de simbolurile şi reprezentările temporale atunci când se gândesc la Dumnezeu şi
la Fiul lui Dumnezeu. Gândeşte-te cum din dragoste se naşte înţelepciunea spre sporirea în
priceperea preamarilor taine cereşti. Omul lipsit de dragoste este întotdeauna şi lipsit de
înţelepciune.
Dar şi în cercetarea marilor taine cereşti este recomandată măsură şi smerenie. Oare nu
ne este îndeajuns ceea ce ni s-a descoperit prin mila lui Dumnezeu? Şi ni s-a descoperit că
Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu S-a arătat lumii în trup prin naşterea din Preasfânta Fecioară
Maria. A îmbrăcat fiinţa sa duhovnicească, dumnezeiască, în suflet şi trup omenesc, şi S-a
arătat ca om între oameni - dar fără a Se despărţi cu duhul de veşnicie, nici de Părintele Său
cel veşnic, nici măcar pentru o clipă. Nici nu a încetat a fi Cel ce este, Acelaşi, Veşnic, o wn.
Ca om, El a fost supus schimbărilor, a crescut, a flămânzit, a răbdat, a murit - însă ca
Dumnezeu nu a fost supus nici unor schimbări. Dumnezeu Desăvârşit şi Om Desăvârşit.
Într-o veche legendă populară se povesteşte că rândunelele nu ştiau în vremurile de
demult să se mute iarna în ţările calde. Şi când cădea zăpada şi dădea gerul, ele pătimeau amar
şi piereau. Văzând aceasta, un om milos s-a înduioşat mult de ele şi a început să încerce tot ce
ştia şi putea ca înaintea iernii să le îndrepte pe rândunele spre Miazăzi, spre ţările mai calde.
Le făcea semne pe care rândunelele nu le înţelegeau; le momea cu mâncare pe calea spre
Miazăzi, dar în zadar; le speria şi le alunga, şi tot nimic. Şi n-a izbândit nimic. Atunci s-a
rugat lui Dumnezeu să-l prefacă în rândunică. Şi Dumnezeu i-a făcut pe voie şi l-a prefăcut
într-o rândunică ce putea gândi şi simţi întocmai ca şi omul. Atunci acel om-rândunică s-a
putut înţelege lesne cu celelalte rândunele, şi înaintea iernii le-a dus în ţările calde. Şi de
atunci, toate rândunelele s-au deprins să plece iarna în ţările calde. - Bineînţeles, aceasta nu
este decât o povestire poetică. Fie, însă, ca ea să îţi ajute ca măcar întrucâtva să înţelegi cum
înţelepciunea cea veşnică, născută din Dragostea cea veşnică, S-a arătat ca om între oameni ca
să-i ducă pe oamenii care erau îngheţaţi de amărăciunile pământeşti, pe o cale nouă, în ţară
caldă, în împărăţia lui Dumnezeu „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Dar şi în
acest mărunt trup omenesc Domnul nostru a fost şi a rămas Cel ce este, Acelaşi, Veşnic,
întotdeauna aşa cum este dintotdeauna întru nemărginirea împărăţiei Sale duhovniceşti şi a
slavei Sale negrăite.
Scrisoarea a 97-a
OSTAŞULUI SVETISLAV K.,
CARE ÎNTREABĂ CUM ESTE DUMNEZEU ÎNLĂUNTRUL OMULUI
Ai întrebat pe cineva: „Unde e Dumnezeu?” Şi ai primit răspunsul că Dumnezeu este
înăuntru, în tine. Şi te miri de acest cuvânt: „Cum asta?” De pildă, aşa cum este lumina în
cameră sau focul în cuptor. Atunci când îl vei fi simţit pe Dumnezeu în tine, vei simţi şi vei şti
Episcop Nicolae Velimirovici
90
că El este în tine, însă nu vei putea explica uşor altora acest lucru - ci vei căuta chipuri şi
asemănări în natură, şi le vei spune altora cum îţi spun şi eu acum: „Dumnezeu este în mine ca
lumina în cameră, sau ca focul în cuptor, sau ca aerul în plămâni, sau ca viaţa în făptura vie,
sau ca puterea şi dragostea şi gândul înăuntrul omului”. Fireşte, acestea sunt doar chipuri şi
asemănări, şi toate acestea nu pot exprima ceea ce simte omul când Dumnezeu Se sălăşluieşte
în el cu plinirea Sa. Apostolul lui Dumnezeu, părintele nostru duhovnicesc Pavel, urează
credincioşilor: să vă pliniţi cu toată plinirea Dumnezeirii (Efeseni 3, 19). Dumnezeu lucrează
dinăuntru, din om, în două feluri: ajutând sau cârmuind. Ajutând lucrează Dumnezeu în omul
de credinţă mijlocie ori slabă, care îşi aminteşte de Dumnezeu din când în când şi doar în
parte ţine poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îl părăseşte, fiindcă nici el nu-L părăseşte cu
totul pe Dumnezeu. Iar stăpânind lucrează Dumnezeu în omul de mare credinţă, ce a deschis
larg porţile sufletului pentru Făcătorul său. Şi stă scris: cine va deschide uşa, voi intra la el
(Apocalipsa 3, 20). Un asemenea om nu se întemeiază deloc în sine, ci numai în Cel preaînalt.
El simte prezenţa şi lucrarea Duhului Dumnezeiesc în sine şi are mare dragoste faţă de
Domnul său. Iar celui ce îl iubeşte pe Dumnezeu Hristos i-a făgăduit că Dumnezeu Se va
sălăşlui în el. Cine Mă iubeşte păzeşte cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni
la el, şi sălaş în el vom face. Nu vei putea pricepe nicidecum lucrul acesta dacă uiţi că
Dumnezeu este duh, care poate intra pretutindeni şi pătrunde toate, după a Sa putere şi voire.
El este sus deasupra tuturor făpturilor, asemenea soarelui, care este sus deasupra pământului,
dar cu lumina sa poate intra în orice loc deschis. Precum spune apostolul: unul e Dumnezeu şi
Tatăl tuturor, Care e peste toţi, şi prin toţi şi întru noi toţi (Efeseni 4,6). Asta o scrie despre
cei sfinţi şi credincioşi însă când cineva se leapădă de Dumnezeu şi începe să gândească şi să
vorbească urât împotriva lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl părăseşte. Ca atunci când cineva ar
zidi ferestrele la cameră şi ar opri lumina să mai intre. Neascultătorului împărat Saul, prorocul
lui Dumnezeu, Samuel, i-a zis: ai lepădat cuvântul Domnului, si pentru aceasta Domnul te-a
lepădat pe tine... Şi duhul Domnului a plecat de la Saul. Dar şi atunci când Dumnezeu
părăseşte sufletul unui om îndărătnic, El multă vreme nu încetează să lucreze asupra lui din
afară, aşa cum lucrează asupra apei şi a pietrei şi a lemnului. Dar dacă omul rămâne îndărătnic
şi luptător împotriva lui Dumnezeu până la capăt, atunci Dumnezeu îngăduie duhului rău să
intre în el. Precum stă scris despre Saul că a păţit când l-a părăsit duhul Domnului: şi-l tulbura
pe el duh rău de la Domnul. Sau precum stă scris, în culori şi mai negre, despre Iuda
vânzătorul: a intrat într-însul Satana.
Astfel de oameni, care se ridică împotriva lui Dumnezeu, nu pot, fireşte, niciodată să-
L simtă pe Dumnezeu în sine, nici să spună: „Dumnezeu este înăuntrul meu”. Iar cei ce îl
iubesc pe Dumnezeu, şi îl doresc, şi-L caută, şi îl roagă să vină, aceştia îl simt pe Dumnezeu
în sine, şi ei pot spune: „Dumnezeu este înăuntrul meu prin Duhul Său cel Sfânt”. Ferice de
aceste suflete luminate, fiindcă vor împărăţi veşnic întru împărăţia lui Hristos - precum a
făgăduit Domnul celor ce îl iubesc, zicând: vă voi lua la Mine, ca unde sunt Eu, şi voi să fiţi.
Hristos S-a născut!
Scrisoarea a 98-a
MUNCITORULUI MITRO F.,
DESPRE PRICINA PENTRU CARE MÂNTUITORUL
S-A NĂSCUT ÎN IESLE
De mult mi-ai trimis întrebarea aceasta - dar, iartă-mă, am aşteptat ca să îţi dau
răspuns chiar înainte de această fericită zi când gândurile noastre sunt îndreptate către acea
peşteră de unde a răsărit lumina Soarelui dreptăţii.
Smerenia este prima virtute pe care Hristos a poruncit-o oamenilor în predica Sa de pe
munte. Şi prin pilda Sa El a arătat cel dintâi această virtute, născându-Se nu în palat
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
91
împărătesc, ci în peştera oilor.
O altă importantă învăţătură practică pe care Domnul a arătat-o prin sfânta Sa naştere
în peşteră este aceasta: stâmtoraţi-vă, ca să se facă loc şi pentru ceilalţi; mulţumiţi-vă cu cele
neapărat trebuincioase, ca şi alţii să aibă cele neapărat trebuincioase. Precum învaţă apostolul
lui Dumnezeu: iar dacă avem hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea să fim mulţumiţi. Oare nu
este aceasta o bună învăţătură pentru lumea de astăzi, aflată în criză?
Mai este o învăţătură importantă şi în faptul că nu locul dă însemnătate omului, ci
omul locului. Omul reprezintă cea mai mare valoare de pe pământ. Luxul şi strălucirea
exterioară nu îl măresc, nici sărăcia nu îl micşorează pe om. Ştii cum a zis El despre Ioan
Botezătorul, om fără casă şi masă: Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au om îmbrăcat în haine
moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt la curţile împăraţilor. La curte împărătească şi în
haine moi este şi împăratul Irod - dar nu e om, ci vulpe; aşijderea şi Pilat - dar nu e om, ci lup
roman; aşijderea şi fariseii - dar nu sunt oameni, ci pui de năpârci. Iar Ioan cel lipsit de casă
este un om mai mare decât toţi cei din palate: nu s-a sculat între cei născuţi din femei mai
mare decât Ioan Botezătorul.
Încă o învăţătură, împărăţia cerurilor este mai importantă pentru om decât orice pe
lume. Şi această împărăţie poate s-o dobândească omul oriunde s-ar fi născut şi oriunde ar
trăi: la oraş, sau la sat, sau în pustie, sau în peşteră. Lumii ce caută lumină numai din marile
oraşe, Domnul a vrut să-i dea o lecţie: că adevărata lumină se poate arăta şi dintr-o peşteră
sărmană. Asta au dovedit-o mai târziu şi numeroşii nevoitori din peşteri, mari înduhovniciţi şi
adevăraţi luminători ai lumii.
După a mea socotinţă, mai este încă o pricină de nu puţină însemnătate pentru care
Hristos S-a născut într-o peşteră. În Ţara Sfântă dăinuie încă şi astăzi patru stânci vestite - stau
precum stăteau şi în vremea venirii lui Hristos în lume. O stâncă este peştera din Betleem,
unde S-a născut El; a doua este stânca de pe muntele Ispitirii, unde El a fost ispitit de diavol; a
treia este stânca Golgotei, pe care a fost răstignit, sub care a fost îngropat şi unde a înviat; şi a
patra este stânca de pe muntele Măslinilor, de pe care S-a înălţat la cer. Aşadar, cele mai însemnate
patru evenimente din viaţa Mântuitorului sunt legate de patru stânci neclintite. Nu
mai există casa din Nazaret unde El a trăit, nici cea din Capernaum, unde Se sălăşluise. Nu
mai există nici una din clădirile în care El zăbovea; nici curtea lui Irod, nici reşedinţa lui Pilat,
nici măcar templul lui Solomon. Tot ce a fost zidit de mână omenească, timpul a ruinat, însă
aceste patru stânci, de Dumnezeu făcute, stau în picioare şi astăzi întocmai ca odinioară. Ca
nimeni să nu se poată îndoi de faptul că El S-a născut cu adevărat, că a fost ispitit ca om, că a
fost răstignit pentru păcatele omeneşti, dar şi că a înviat, şi că S-a înălţat cu slavă la ceruri, în
veşnica Sa patrie, unde-i aşteaptă pe drepţii Săi. Ştia Atoateştiutorul inima de piatră a
oamenilor şi cugetul bănuielnic al oamenilor, drept care cu înţelepciune a legat acele patru
mari întâmplări de patru stânci nemişcate. Iar dacă Hristos S-ar fi născut în vreo casă dintr-o
cetate sau dintr-un sat, oare acea casă ar mai fi existat şi acum ca să dea mărturie? Nu numai
casa, ci nici cetatea unde s-a născut Alexandru cel Mare nu mai există. Nu numai cetatea, ci
nici ţara în care s-a născut marele Homer nu este cunoscută. Iar sfânta Peşteră a lui Hristos din
Betleem dăinuie, dăinuie - şi dă mărturie.
Să ştii şi asta: precum trupul Lui, casa sufletului Lui, nu este de la om, ci de la
Dumnezeu Duhul Sfânt, nici casa trupului Lui, peştera din Betleem, nu este de la om, nici de
la mâini omeneşti, ci de la Dumnezeu Făcătorul şi Purtătorul de grijă. El a făcut-o mai înainte
de a face toţi oamenii de pe pământ, şi după ce a făcut-o a pregătit-o ca palat al vremelnicei
Sale sălăşluiri când S-a pogorât să-i cerceteze pe urmaşii lui Adam şi ai Evei. Şi, mai mult, ca
mărturie trainică a venirii Sale pe pământ. Să nu te mire faptul că Dumnezeu a ales pentru
Sine un sălaş atât de sărman. Ce este înalt la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.
Urâciune era înaintea lui Dumnezeu palatul cezarului de la Roma, căci cu adevărat era peşteră
tâlhărească de fărădelegi şi desfrânare. Iar ceea ce e dispreţuit şi nimicnic în ochii oamenilor,
Dumnezeu cel mai des alege şi proslăveşte. Aceasta e metoda Celui Atotînţelept. Potrivit
acestei metode, El a ales pescari drept apostoli, şi o peşteră drept leagăn al Său.
Episcop Nicolae Velimirovici
92
Scrisoarea a 99-a
UNUI TEOLOG NEAMŢ
DESPRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PACEA MONDIALĂ
Vi se pare că Biserica Ortodoxă se interesează prea puţin de criza mondială, şi acest
lucru vă roade. Cum „se interesează prea puţin”? Cine ar putea dori pacea mai mult decât
chinuiţii şi mucenicii? Asta o scriu nu ca laudă de sine, ci doar mărturisind faptele istorice
confirmate. Şi pe limba dvs. puteţi găsi cărţi, istorii şi însemnări de călătorie în care sunt
descrise pătimirile şi chinurile de veacuri ale popoarelor ortodoxe. Acestea, însă, arată doar o
măruntă parte a nedescrisului adânc de pătimire prin care au umblat sute de ani popoarele
ortodoxe. Dacă popoarele bogate şi libere doresc pacea, ele o doresc, mă tem, pentru o viaţă
în confort, neaducătoare de folos; iar când popoarele chinuite şi sărace doresc pacea, ele o
doresc ca pe o odihnă trebuincioasă. Este firesc, deci, pe deplin firesc ca Biserica Ortodoxă,
ca ocrotitoare şi hrănitoare a sufletului popoarelor ortodoxe, să dorească din toată inima pace
în lume - pacea, nu războiul. De aceea se înalţă dimineaţa şi seara în bisericile noastre
rugăciuni „pentru pacea a toată lumea”. De ce rugăciuni? Fiindcă noi, ortodocşii, credem că
pacea pe pământ este dar al lui Dumnezeu, la fel ca vremea bună, şi rodirea, şi ploaia, şi
sănătatea, şi însăşi viaţa. De aceea ne rugăm Dăruitorului tuturor darurilor bune să dăruiască
pace lumii.
Ştiţi şi dvs. că pacea este o urmare a virtuţii, nu o chestiune de abilitate. Ştiţi că îngerii
lui Dumnezeu, deasupra peşterii de la Betleem, în cântarea lor au vorbit mai întâi şi apăsat
despre slăvirea lui Dumnezeu, şi apoi despre pacea pe pământ: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,
şi pe pământ pace, întru oameni bună voire. Cei ce nu încep prin a-L proslăvi cu
credinţă şi rugăciune pe Făcătorul lor Cel Preaînalt cum pot avea pace în suflet, şi cum pot da
lumii ceea ce n-au în sine? Apoi, ştiţi spusa lui Pavel despre Hristos: El este pacea noastră. Şi
ce să mai zic? Ştiţi toată Evanghelia lui Hristos, care este în esenţă singura Carte despre Pace
care există în lume. Şi ştiind toate acestea, cum aţi putea şi dvs. să gândiţi altfel decât că pacea
este urmare a virtuţii, nu o chestiune de abilitate, şi că pacea poate fi atinsă doar prin virtute,
nicicând prin abilitate? Luaţi ca exemplu o familie în care bărbatul şi femeia, amândoi fără
virtute, păstrează pacea între ei doar prin abilitate. Oare pacea dintr-o asemenea familie poate
fi trainică? Iar în familia unde Dumnezeu este slăvit, unde domneşte cinstea, acolo nu se
vorbeşte despre pace, fiindcă în ea este deja pace de la sine, ca urmare a virtuţii. La fel, să
zicem, precum căldura sau lumina este urmare a focului. Aşa este şi într-un popor, şi în
întreaga omenire. Dacă virtutea n-ar fi şubrezită în lume, nu s-ar vorbi atâta despre pace.
Fiindcă pacea ar veni de la sine, din virtute, însă în lume se vorbeşte astăzi despre pace mai
mult decât în vremurile dinainte, şi oamenii se ostenesc mai mult decât s-au ostenit vreodată -
nu pentru a redobândi virtutea, condiţia păcii, ci pentru a face o pace artificială prin abilitate,
însă precum nu poate fi ridicat acoperişul înainte de temelie, nici pacea nu poate fi înainte de
virtute. Iar Temelia şi Insuflătorul a toată virtutea este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. Căci cine altul ar putea fi temelie a păcii pe pământ decât Cel care singur este chemat
Domn al păcii?
Atunci când mai-marii popoarelor şi seminţiilor vor vrea să facă pace în lume nu după
pilda strămoşilor lor de demult, care împotriva lui Dumnezeu zideau turnul Babel, nădăjduind
doar în abilitatea lor, ci prin slăvirea lui Dumnezeu; când vor fi chemate popoarele şi
seminţiile să se prosterneze la rugăciune înaintea Celui Preaînalt; când se va hotărî post şi
porunci de înfrânare de la toate destrăbălările măcar pentru o anumită vreme; când va fi
interzisă cu străşnicie orice jignire a Făcătorului lumii; când fiecare virtute va fi scoasă în
relief cu deadinsul şi proclamată limpede drept condiţie a păcii; atunci Biserica Ortodoxă va
face cu mare bucurie şi hotărâre toate jertfele pe care Dumnezeu şi omenirea le vor pune
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
93
asupra ei de dragul păcii între oameni.
Iar până atunci, Biserica Ortodoxă va face ceea ce va putea. Îi va învăţa pe credincioşii
săi virtutea, îi va întări în credinţă şi dragoste, şi astfel îi va face în stare să aibă pace unii cu
alţii. Şi, pe lângă asta, se va ruga zi de zi Domnului Lumii ca pe toţi oamenii să-i
învrednicească de darul Său cel dumnezeiesc, care e pacea pe pământ.
Pace dvs. şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea 100
PĂDURARULUI MANOILO,
DESPRE ARIPILE SFÂNTULUI IOAN
Te-ai născut, spui tu, în Banat, şi slava ta este Sfântul Ioan Botezătorul. Socoţi
credinţa lui Hristos drept viaţă a vieţii tale. Când tatăl tău a răposat, ţi-ai propus să prăznuieşti
slava casei tale şi mai luminat decât se făcea înainte în casa voastră. Serviciul însă te-a adus în
Macedonia. Şi cum icoana de slavă trebuia să o laşi acasă, la mama bătrână şi la surori, ai
comandat o icoană nouă a sfântului Ioan la meşterii noştri de la Debar. Spre marea ta mirare
însă, aceşti meşteri l-au zugrăvit pe sfântul Ioan cu aripi. Când le-ai făcut observaţie
meşterilor, ei ţi-au explicat că aşa este Botezătorul Ioan zugrăvit peste tot în icoanele din
bisericile locului. Atunci te-ai dus prin biserici, ai văzut, te-ai încredinţat şi te-ai minunat. Şi
întrebi de ce este sfântul Ioan Botezătorul înfăţişat cu aripi.
Ştii - chiar ştii? - că numai îngerii lui Dumnezeu sunt înfăţişaţi cu aripi. Sunt înfăţişaţi
astfel fiindcă sunt duhuri netrupeşti, cu uşurinţă mişcătoare spre slujirile la care îi trimite
Făcătorul. Iar acum, ascultă mărturia lui Hristos despre Ioan: acesta este despre care s-a zis:
iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Cine a
scris aceasta? Prorocul lui Dumnezeu, insuflat de Duhul lui Dumnezeu (Maleahi 3, 1). Sfântul
Ioan este, aşadar, numit „înger” şi de prorocul Maleahi, şi de Mesia însuşi. Şi, cu adevărat,
slujirea lui Ioan a fost asemenea slujirii îngerilor cereşti. Când Mântuitorul lumii S-a născut în
Betleem, îngerii au vestit naşterea Lui păstorilor, şi i-au chemat să se bucure şi să dea slavă lui
Dumnezeu. Au trecut de atunci treizeci de ani. Şi Mântuitorul S-a arătat la Iordan ca să
înceapă lucrarea Sa cea de mântuire. Atunci, sfântul Ioan L-a vestit şi L-a arătat poporului,
chemând pe oameni la pocăinţă şi curăţire, pentru a se învrednici să-L primească pe El, Mesia
şi Mântuitorul.
Iată, de aceea artiştii creştini l-au zugrăvit adesea pe Înainte-Mergătorul lui Hristos,
din cele mai vechi timpuri, cu aripi. Fiindcă este şi numit „înger” în Sfânta Scriptură, şi
fiindcă a avut slujire îngerească în istoria mesianică a mântuirii oamenilor.
Fie ca înaripatul tău sfânt Ioan să te acopere cu aripile sale de tot răul! Amin.
Scrisoarea a 101-a
DOMNULUI K. K.,
CA RĂSPUNS LA ÎNTREBAREA DACĂ SE POT FACE VRĂJI CU
CRUCEA
Îmi scrieţi că aţi văzut cruci din nuiele, pe care oamenii din sat le înfig pe câmpuri în
ziua de Sfântul Gheorghe. Şi întrebaţi ce fel de „vrăjitorie cu crucile” este asta. Pot să vă
răspund îndată că nu e nici o vrăjitorie. Cu semnul crucii se pot face, oare, vrăjitorii? Crucea
simbolizează realitatea patimilor lui Hristos, suferite de către Fiul lui Dumnezeu tocmai
pentru nimicirea a toată vrăjitoria şi fermecătoria şi închinarea la idoli. Acestui sfânt semn îi
Episcop Nicolae Velimirovici
94
este dată de sus puterea de a alunga toate duhurile rele şi necurate şi de a-i ocroti pe oameni
de ele, până la sfârşitul veacurilor. Biserica a închinat două zile pe săptămână Cinstitei cruci a
lui Hristos: miercurea şi vinerea. Ca prin acestea să le aducă aminte creştinilor de pătimirea
Domnului slavei pentru neamul omenesc, şi ca în cugetul fiilor săi să scoată în relief crucea ca
pe o armă nebiruită. În acele zile, la utrenie se cântă o cântare a crucii, care glăsuieşte precum
urmează: „Crucea este păzitoarea a toată lumea, Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este
întărirea credincioşilor, Crucea este slava îngerilor Şi rană cumplită dracilor”.
Păziţi-vă, fiindcă celor ce îşi pierd sufletul şi pier pentru vecie semnul crucii le pare un
nimic, după cuvântul apostolului lui Dumnezeu: căci cuvântul Crucii celor ce pier nebunie
este, iar nouă, celor ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este (1 Corinteni l, 18).
Cine a călătorit prin Scoţia a putut vedea table din lemn puse pe ogoare, şi lângă
drumuri, şi deasupra caselor, şi deasupra pătulelor. Pe aceste table sunt scrise mare citate din
Sfânta Scriptură. Pe o tablă, de exemplu, citeşti cuvintele acestea: Doamne, Dumnezeul meu,
spre Tine am nădăjduit, păzeşte-mă de cei ce mă prigonesc; pe alta: Domnul este păstorul
meu, nimic nu-mi va lipsi; pe alta: Al Domnului este pământul şi plinirea lui; pe alta: Ochii
mei pururea spre Domnul; pe alta: Domnul e lumina mea şi mântuirea mea, de cine mă voi
teme? pe alta: Dumnezeu dragoste este, şi cel ce petrece întru dragoste întru Dumnezeu
petrece, şi Dumnezeu întru dânsul; pe alta: Bucuraţi-vă totdeauna. Rugaţi-vă lui Dumnezeu
neîncetat. Pentru toate mulţumiţi.
Şi aşa stau lucrurile în pământul Scoţiei. În Balcanii noştri ortodocşi nu este acest
obicei. În locul lui există obiceiul ca crucea să se poarte la gât, să se cresteze pe porţi, să se
pună în case şi pe celelalte clădiri, să se prindă de haină, să se înfigă pe ogoare şi în grădini, în
loc să scrie, poporul nostru pune crucea, într-adevăr, şi cuvintele Sfintei Scripturi au putere,
precum le-a spus Hristos apostolilor: voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Câtă putere este, deci, în cruce, putere care curăţă, care apără, care sfinţeşte! Cu crucea se
sfinţesc şi apa şi untdelemnul şi pâinea şi primele roade ale pământului şi tot lucrul de
trebuinţă, şi casa - şi omul. Asta o ştie poporul nostru creştin din experienţă; drept aceea, el
înseamnă ogoarele şi clădirile şi vitele şi hainele şi hrana sa cu sfântul semn al crucii lui
Hristos. Iar blestemata vrăjitorie este departe de cruce, şi crucea de vrăjitorie.
De la Dumnezeu, pace dvs. şi sănătate!
Scrisoarea a 102-a
ÎNVĂŢĂTOAREI V. Ş.,
DESPRE CINE NE DĂ MĂRTURIE CĂ DUMNEZEU EXISTĂ
Atât tu, cât şi bătrâna ta mamă sunteţi devotate credinţei ortodoxe. De când aţi început
să pliniţi poruncile privitoare la post, la rugăciune, la milostenie şi la împărtăşire, tainele
adevărului vi se descoperă tot mai mult.
Într-adevăr, aceasta este calea dreaptă: prin exersarea a cunoscutului se ajunge şi la
necunoscut. Celui ce face rugăciune tăcută vreme îndelungată, adevărul i se arată. Inima ta,
însă, arde de dorinţa să-i îndreptezi şi pe mulţi alţii pe calea adevărului - dar oamenii, cum
sunt oamenii: unul are mintea întunecată de minciună, altul are inima împietrită de patimi,
încât treaba nu merge lesne. Trebuie curăţire îndelungată, şi maslu cu sobor de preoţi, şi
scăldare de şapte ori în Iordan. Astfel, un muncitor din Banat te-a lăsat cu gura căscată cu
întrebarea: „Cine îmi dă mărturie că Dumnezeu există?” Şi tu te miri ce să-i răspunzi. În
primul rând, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, şi apoi răspunde-i precum urmează: Dă
mărturie iarba. De cauţi, frate, martor sub picioarele tale, îţi dă mărturie iarba verde, a cărei
spiţă de neam urcă până la ziua şi ceasul când s-a auzit cuvântul Făcătorului: să răsară
pământul iarbă verde, care să poarte sămânţă, şi pom roditor, care să facă rod (citeşte prima
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
95
pagină din cartea Facerii).
Dau mărturie soarele, luna şi stelele. De cauţi, frate, martor deasupra capului tău, îţi
dau mărturie mândrul soare, minunata lună şi ceata stelelor. Urcă pe spiţa lor de neam cât
vrei: nu vei afla capăt până ce nu vei ajunge la acea zi şi la acel ceas în care deasupra
întunericului şi a netocmirii a răsunat cuvântul lui Dumnezeu: să fie luminători întru tăria
cerului... doi luminători mari şi stelele!
Dă mărturie marea şi dă mărturie văzduhul. De cauţi, frate, mărturie în jurul tău, în
lungime şi în lărgime şi în adâncime, îţi dau mărturie marea şi văzduhul, şi muntele şi codrul,
muşuroiul de furnici şi stupul de albine, şi tot ce vieţuieşte în mare şi în văzduh, şi în munte şi
în codru, şi înăuntrul muşuroaielor şi al stupilor. Urcă pe spiţa lor de neam, nu te abate nici la
stânga, nici la dreapta - însă nu întreba pe oricine de cale -, şi vei ajunge, negreşit, la acea
sfinţită clipă în care a străfulgerat din cer glasul dragostei: să fie, să fie, să fie! Şi a fost aşa.
Dau mărturie boul şi măgarul, după cuvântul prorocului care strigă: cunoscut-a boul
pe stăpânul său şi asinul ieslea domnului său, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul
Meu nu M-a înţeles (Isaia l, 3).
Spune-mi, frate, care făptură de sub ceruri nu îmi dă mărturie despre Dumnezeu? Îţi
dau timp o sută de ani ca să te chinui cu acest chin deşert şi să cauţi fie şi un singur fir de
iarbă care să nu dea mărturie despre măreaţa fiinţă a Făcătorului Său. Dar ca să îţi scurtez
acest soroc şi să te ajut să afli cine nu dă mărturie despre Dumnezeu, iată: numai şi numai, în
toată lumea, numai şi numai oamenii nebuni.
Îmi dau mărturie rânduiala şi măsura şi numărul şi dumnezeiasca armonie a întregii
lumi zidite. Dau mărturie înţelegerea şi conştiinţa tuturor sufletelor sfinte şi drepte, însă mai
presus de tot şi toate, dă mărturie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întru Care
Marele şi Veşnicul Dumnezeu S-a arătat în trup ca om, a cercetat neamul omenesc, a vestit
tainele, a arătat calea, a deschis Raiul. Dacă cineva doreşte să îl şi vadă cu ochii pe Dumnezeu
şi să-L audă cu urechile, cu adevărat i-a împlinit şi această dorinţă Făcătorul oamenilor: să se
uite la Iisus Hristos. Şi va vedea, şi va auzi, şi va învia cu viaţă nouă.
Astfel poţi să-i răspunzi acelui sărac suflet care îl caută cu sete pe Dumnezeu şi
doreşte să Îl vadă şi să-L audă. Aceasta, însă, nu este tot ce se poate spune. Acesta este numai
un snop din uriaşa ţarină a lui Dumnezeu, în care tot ce creşte dă mărturie despre Făcătorul
său. Şi nici nu creşte pentru altceva decât ca să arate mărturia sa - şi să se ducă. Iar tu, fiică,
continuă să te întăreşti în virtutea ta. Nu te uita nici la stânga, nici la dreapta afară de calea
mântuirii. Degrabă trebuie să murim. Iar dincolo, după moarte, este Judecata lui Dumnezeu
asupra felului cum noi, ca cei mai apropiaţi lui Dumnezeu, am mărturisit despre Dumnezeu.
Şi la Judecată sunt două cete mari de oameni: una de-a dreapta Domnului slavei, care în
această viaţă nu s-au ruşinat de Hristos, iar cealaltă de-a stânga Lui, care în această viaţă s-au
ruşinat de El întru acest neam preacurvar şi păcătos (Marcu 8, 38).
Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 103-a
UNEI VĂDUVE CARE ÎNTREABĂ DACĂ SĂ SE DUCĂ LA MĂNĂSTIRE
Dar unde să vă duceţi? Cu atât mai mult cu cât aţi rămas şi fără copii. Bogata
aristocrată Melania Romana l-a îndemnat pe soţul său să plece amândoi la mănăstire, fiindcă
îşi înmormântaseră amândoi copiii.
Pe dvs. nu vă încurcă nici copiii, nici soţul. Nu aveţi pe cine să îndemnaţi decât pe dvs.
înşivă. Mergeţi, deci, în numele Dumnezeului Celui Viu!
Aţi gustat din viaţa de om căsătorit. „Dezamăgire!”, spuneţi. Oare doar pentru dvs.?
Oare nu şi pentru alte sute de oameni care aşteaptă de la căsătorie mai mult ca de la Raiul
Episcop Nicolae Velimirovici
96
ceresc? Acum spuneţi: „M-am săturat de căsnicie! Nu mai vreau în vecii vecilor! Dar ce, să
trec iarăşi prin toate amărăciunile pe care le-am trăit?” O amărăciune de la neîncetata apăsare
a grijilor trupeşti şi de la ruşinea trupească, altă amărăciune de la a fi supusă unui soţ ateu şi
neomenos, a treia amărăciune de la neîncetata frică pentru copiii născuţi şi nenăscuţi, a patra
amărăciune de la moartea copiilor şi a soţului. Apostolul spune despre femeie, ca fiind prima
călcătoare a legii lui Dumnezeu, că se va mântui prin naşterea de prunci, de va rămâne întru
credinţă şi întru dragoste şi întru sfinţenie cu întreagă înţelepciune (l Timotei 2, 15). Această
cale s-a sfârşit pentru dvs., şi nu vreţi să mai mergeţi iarăşi pe ea. Ei bine, atunci, în numele
lui Dumnezeu, duceţi-vă la mănăstire.
Papagalul toarnă repede toate cuvintele pe care le ştie, apoi pişcă cu ciocul pe cine se
apropie de el; la fel şi întreaga viaţă lumească îşi arată repede toate desfătările, iar apoi pişcă
şi zgârie fără milă. Dvs. nu doriţi să mai trăiţi o dată papagalâcul amăgitoarei vieţi lumeşti. Nu
mai vreţi să intraţi în corabia pestriţă, care aflându-se în liman atrage prin culorile ei pestriţe,
dar pleacă repede pe furtună grea. E bine dacă, precum naufragiaţii, doriţi o altă cale; dacă vă
gândiţi, să zicem, să rămâneţi adevărată văduvă, iată: cea cu adevărat văduvă şi singură
nădăjduieşte întru Dumnezeu, şi zăboveşte întru rugăciuni şi cereri noaptea şi ziua; iar ceea
ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (l Timotei 5, 5-6). A avea nădejde statornică în
Dumnezeu şi a te ruga neîncetat lui Dumnezeu noaptea şi ziua, asta o pot înfăptui şi soţii în
căsnicie, mai ales dacă sunt de un suflet în evlavie. Asta o pot înfăptui în lume şi bărbatul
văduv, şi femeia văduvă, însă, fireşte, cel mai uşor este de înfăptuit lucrul acesta în liniştea
mănăstirii. Drept aceea, în numele lui Dumnezeu, hotărâţi-vă şi bateţi în porţile mănăstirii,
urmând lui Sava Nemanidul, ţarinei Miliţa, cneaghinei Efimia şi fericitei Stoina Fecioara.
În monahism se dă legământul desăvârşitei credincioşii faţă de Hristos. Cu adevărat,
monahismul este logodnă tainică a sufletului cu Hristos. În el şi trupul şi sufletul se
înduhovnicesc şi se renasc într-o fiinţă nouă, pe care împăratul Ceresc trebuie s-o primească
drept mireasă a Sa. Taina aceasta mare este, grăieşte ucenicul lui Hristos, însă nu o taină care
ţine de fantezie, ci o realitate, şi încă o realitate cerească neschimbătoare. În această nouă
legătură nu este văduvie, nici nu poate fi, afară numai dacă sufletul omenesc apostaziază şi se
face necredincios. Vai, atunci văduvia e îndoită: şi trupească, şi duhovnicească. Această
căsnicie duhovnicească se deosebeşte cu mult de căsnicia trupească: întrucât căsnicia
trupească e doar un simbol al căsniciei duhovniceşti, în căsnicia trupească, mai întâi vin
bucuriile şi apoi amărăciunile, pe când în cea duhovnicească întâi amărăciunile, şi apoi
bucuriile. Aşadar, dacă doriţi să gustaţi această căsnicie duhovnicească, în care dragostea
creşte pe măsură ce dăinuieşte, atunci ce să vă sfătuiesc, decât aceasta: în numele lui
Dumnezeu, duceţi-vă la mănăstire.
Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să vă însoţească!
Scrisoarea a 104-a
PLUGARULUI OSTOIA P.,
CARE ÎNTREABĂ DACĂ EXISTĂ OAMENI BINECUVÂNTAŢI ŞI
NEBINECUVÂNTAŢI
Fireşte că există. Căci dacă nu ar exista, nici nu ar avea rost să cerem binecuvântare
ori să vorbim despre binecuvântare. Binecuvântat sau nebinecuvântat: aceasta face marea
deosebire între oameni. Legătura nedespărţită cu Dumnezeu aduce binecuvântare, iar
despărţirea de Dumnezeu înseamnă nebinecuvântare. Asta ne învaţă şi istoria evanghelică
despre fiul ascultător şi cel risipitor.
De la un ins binecuvântat, întreaga casă poate spori în toate, iar de la unul
nebinecuvântat întreaga casă poate da înapoi în toate. Ai citit în Sfânta Scriptură minunata
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
97
povestire despre Iosif cel binecuvântat, pe care fraţii pizmaşi l-au vândut negustorilor
egipteni? Potrivit bunei Pronii a lui Dumnezeu, care întotdeauna apără pe cel drept, Iosif a
fost revândut lui Pentefri, dregătorul împăratului egiptean. Iar acest dregător, dându-şi seama
de cinstea lui Iosif, l-a pus peste toată averea sa. Şi după ce l-a pus pe el peste toată casa sa şi
peste toate câte avea el, a binecuvântat Domnul casa egipteanului pentru Iosif, şi a fost
binecuvântarea Domnului întru toată avuţia lui, în casă şi în ţarina lui (Facere 39, 5). Aşa-i
în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă acum şi totdeauna. Sau nu ai auzit niciodată în satul tău pe
cineva zicând: „De când mi-a intrat omul ăsta în casă, binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a
intrat în casă”? Pătrunzătoarea înţelegere a poporului, insuflată de Duhul lui Dumnezeu,
pătrunde mai adânc în tainele existenţei şi al celor ce se întâmplă în lume decât „creierele
obosite ale celor care măsoară şi judecă în afara Duhului Dumnezeiesc.
La fel sunt pe lume şi persoane nebinecuvântate, sau, cum ar spune turcii,
ghinioniste15. Sufletul necredincios şi moralmente necurat este întotdeauna ghinionist. „Dacă
se apucă de pom verde, şi pe acela îl usucă”. Proorocul Iona a fugit de la faţa lui Dumnezeu şi
s-a împotrivit poruncii Dumnezeieşti. Prin aceasta, el s-a rupt de binecuvântarea lui
Dumnezeu. Drept aceea, aproape că a pierit în urma furtunii corabia pe care călătorea, îndată
ce l-au îndepărtat pe Iona de pe corabie, furtuna a încetat. Pe de altă parte, datorită
binecuvântatului Pavel s-a mântuit de furtună altă corabie, care plutea spre Roma, şi pe acea
corabie, 276 de suflete, după cuvântul îngerului lui Dumnezeu care i-a spus în vis lui Pavel:
Nu te teme, Pavele! Trebuie să te înfăţişezi cezarului; şi iată că ţi s-au dăruit ţie de către
Dumnezeu toţi cei ce sunt în corabie cu tine (Fapte 27, 24). Mai ales în vreme de război se
gândeşte şi se vorbeşte mult despre oameni norocoşi şi nenorocoşi. Aceştia sunt oamenii cu
binecuvântare sau fără binecuvântare. Isus Navi a pierdut o bătălie lângă cetatea Gai din
pricina ghinionului unui hoţ oarecare, Ahan Ben-Harmia. Sau nu ai auzit pe nimeni zicând:
„De când mi-a intrat în casă acel om” sau: „De când m-am întovărăşit cu acel om, toate îmi
merg pe dos”? Când se întovărăşesc un om de rău şi un om de bine, cum să înainteze când
unul trage înapoi, iar celălalt înainte? Câtă vreme împăratul Solomon slujea singurului
Dumnezeu Adevărat, a fost bine pentru el şi pentru casa lui şi pentru poporul lui. În cele din
urmă, împăratul Solomon şi-a luat ca soţii însă şi câteva egiptence păgâne, care au adus
ghinion şi lui şi casei lui şi împărăţiei lui. Fiindcă din pricina acelor femei a rămas Solomon
ruşinat pentru totdeauna: casa lui a fost înroşită cu sânge frăţesc, iar împărăţia lui s-a
fărâmiţat. Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna.
Tu, însă, nu te teme, numai să asculţi acele cuvinte ale părintelui lui Solomon, pe care
Solomon n-a vrut să le asculte până la capăt: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul
necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut
(Psalmul 1).
Binecuvântat fie-ţi Anul Nou!
Scrisoarea a 105-a
UNEII MAME, DESPRE CONCURSURILE DE MISS
Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dvs. a fost aleasă Miss. Ca şi
cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de
felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire. Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare:
„Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta este foarte măgulitor”. Căci, ce se poate spune
despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre? Între numeroasele crize contemporane, criza
educaţiei este una dintre cele mai importante. Cine ştie care poate fi numită cu mai mult temei
15 Respectivul cuvânt este de origine turcă, în sârbeşte - bak-suzluk (n. tr.).
Episcop Nicolae Velimirovici
98
educată: o damă de la oraş sau o ciobăniţă sfioasă de la munte! În această privinţă nu se va
ajunge la o înţelegere până ce nu ne vom întoarce la concepţia despre educaţie a poporului şi
nu vom spune, în armonie cu multele milioane de glasuri ale poporului: educat (obrazovan)
este cine are obraz. Iar cine nu are obraz nu este educat, oriunde ar locui, orice poziţie ar
ocupa şi orice grămadă de cunoştinţe ar avea în cap.
În satele noastre din Şumadia, despre frumuseţe se şopteşte, iar despre caracter se
vorbeşte cu voce tare. Asta vine din adânca conştientizare de către popor a faptului că
frumuseţea este un lucru trecător şi care nu depinde de om, în vreme ce caracterul este un
lucru netrecător şi care depinde de om. Ştiţi, oare, cântecul popular despre Miliţa fecioara? Ce
minunat le-a răspuns unor linguşitori: Nu-s din iele ca să adun norii, Ci-s fecioară să privesc
în faţă!
Concursurile moderne de Miss sunt un obicei al vechilor popoare latine. În fapt, este
doar un comerţ abil disimulat cu prostituate. Aţi urmărit soarta multelor Miss din Europa? Ce
trist! Căsnicii stranii, copii din flori - sărmanii copii! -, procese senzaţionale între soţi,
sinucideri. Iată-vă rubrica la care sunt înscrise de obicei „reginele frumuseţii”! Oare şi fiica
dvs... Mai bine i-aţi fi dat să citească actul despre moartea eroică a tatălui ei în Ţer-Planina
decât să o fi expus la un concurs pestriţ şi primejdios. Cine vă poate garanta că marea dvs.
bucurie nu se va preface grabnic într-o nespusă întristare şi în ruşine - ruşine că vă veţi
închide în cameră şi vă veţi ascunde faţa cu mâinile de lumina soarelui? Şi veţi şti că vecinii
chicotesc răutăcios, şi asta vă va rupe şi mai mult inima.
Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este,
oricum, cea mai anevoie de biruit. Ea a fost biruită de sfânta Ecaterina şi Varvara şi Anastasia
şi Parascheva şi multe altele, care au cunoscut în sine o frumuseţe mai înaltă decât cea de pe
sine. Dar va putea, oare, să o biruie fiica dvs., care este lipsită de o vedere duhovnicească
puternică şi care s-a expus o dată de bunăvoie la târgul frumuseţii? Să nu dea Dumnezeu,
Puternicul! Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc.
Negustorii americani de filme au născocit - cu totul din capul lor, mai mult pentru
comerţ - că Iuda vânzătorul era cel mai frumos dintre cei doisprezece apostoli. Asta, fireşte,
nu se poate dovedi cu nimic în lume afară, poate, de sfârşitul lui Iuda. Precum aţi auzit şi aţi
citit negreşit, sfârşitul lui a fost asemănător cu cel al unora dintre reginele şi regii moderni ai
frumuseţii. Acest „frumos” Iuda, după ce L-a vândut pe Fiul lui Dumnezeu, s-a coborât la
pârâu şi s-a spânzurat. Şi aruncând arginţii în templu, a ieşit şi s-a spânzurat.
Cine merge la plimbare cu diavolul departe, greu se mai întoarce la calea dreaptă. Ce
să vă sfătuiesc? Măritaţi-vă fiica cât mai degrabă, şi cu cât mai modest, cu atât mai bine. Cu
un brutar sau cu un cizmar. Fireşte, dacă acel om cinstit se va hotărî să ia asupra sa o
răspundere ca aceasta. Aşa puteţi trage nădejde că veţi trăi să vă bucuraţi de nepoţi legiuiţi, şi
veţi da mulţumită lui Dumnezeu. După atotputernicia Sa, Făcătorul îl poate opri pe om ca să
nu cadă pe calea lunecoasă pe care a apucat-o din neştiinţă ori slăbiciune.
Fie ca El să vă stea într-ajutor dvs. şi celor pe care îi iubiţi cel mai mult pe lume -
copiilor dvs.
Scrisoarea a 106-a
UNUI UCENIC CARE CAUTĂ SFAT
PENTRU VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
Nu pot să-ţi spun cât m-a bucurat scrisoarea ta. După ce am citit-o, am strigat: „Iată-1
pe eroul Tău, Doamne, binecuvântează-1!” Căci cu adevărat eşti un erou, deşi n-ai decât
cincisprezece ani. În casa stăpânului tău vezi în fiecare zi numai neînţelegeri, ură şi răsteli. În
prăvălie, unde umpli şi goleşti lăzi, auzi de la ceilalţi tovarăşi numai înjurături şi necuviinţe.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
99
Pe stradă şi pretutindeni în jur -sminteli, şi doar sminteli. Însă duhul tău de erou nu primeşte
nici una dintre smintelile acestea ce năvălesc asupra ta prin ochi şi prin urechi. Şi aşa se
împlineşte cu tine vorba: „Ce-a văzut nu a văzut, ce-a auzit n-a auzit”.
Ah, cum ţi se păreau toate acestea cu totul altfel când ai venit din satul tău la oraş!
Păşind pentru prima dată în acel oraş - îmi scrii -, ai văzut case mult mai frumoase decât
biserica voastră din sat. Şi păşeai cu cutremur şi cu cinstire pe străzi, supărându-te pe
picioarele tale fiindcă aduceau praful de la ţară în acea mulţime de biserici, în acea
nemaivăzută curăţie şi sfinţenie. Înaintea multor case înalte îţi făceai cruce, cum îşi face cruce
omul când vede o biserică. Vai, ţi se tăia suflarea! Te-ai întors şi ai început să fugi către satul
tău. Te-ai gândit, însă, că nu ai deloc putinţă de întoarcere. Ai început să plângi cu amar, şi
ştergându-ţi lacrimile cu năframa te-ai întors în oraş. De atunci a trebuit să îţi aduni în fiecare
zi toată puterea, toată viaţa ta mică, pentru a înfrunta grozăviile peste grozăvii care te
înconjurau. Câteodată auzeai bătând clopotele la biserică, deşi biserică nici nu ai văzut încă în
acel loc, şi te gândeai: „Sunt îngerii, care trag clopotele în cer vestind lumii stricate înfricoşata
Judecată!” Stăpânii tăi nu merg niciodată la biserică, şi ca atare nu merg nici ucenicii şi nici
calfele. Arzând întreg de dorinţa sfintelor slujbe, te-ai încumetat o dată să o rogi pe stăpâna ta
să te lase la biserică. La care ea a izbucnit în hohote de râs, te-a târât în sala de mese, unde se
lua gustarea de dimineaţă, şi a strigat printre hohote: „Gândiţi-vă ce i-a trecut prin minte popii
ăstuia mititel - să meargă la biserică!” Şi toţi au început să chicotească, parcă erau nebuni.
Toate furtunile acestea, însă, n-au făcut decât să întărească mai mult pomul vieţii tale.
Pe cât a crescut ura faţă de sminteli, pe atât a crescut şi dragostea faţă de Dumnezeu. Şi te-ai
păzit întru credinţă, întru cinste şi întru curăţie. Mare erou al lui Dumnezeu, Domnul să te
binecuvânteze! Cu David îmi semeni, care ca flăcăiandru l-a omorât pe Goliat! Şi tu ai biruit
multe rele mari precum Goliat, care voiau să omoare sufletul tău. Iar acum, după ce, cu
ajutorul lui Dumnezeu, te-ai mântuit de multele sminteli, cauţi sfat şi pravilă după care să-ţi
mântuieşti în continuare sufletul tău. Copilul meu de aur, fii viteaz şi pe mai departe, şi
Dumnezeu nu te va părăsi. Numai, zici tu, să fie doar două sau trei reguli, ca să ţi le poţi
aduce uşor aminte! Bine, iată că nu îţi dau mai mult de trei reguli:
- prima regulă: să citeşti poruncile lui Hristos din mica Evanghelie pe care ţi-o trimit.
- a doua regulă: împlineşte după putere acele porunci pe care le citeşti şi le înţelegi bine; şi
- a treia regulă: roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi deschidă înţelegerea, încât să înţelegi
limpede ce citeşti, şi ca Duhul Sfânt să îţi dea putere, încât să poţi înfăptui cele citite.
Dumnezeu să te întărească cu binecuvântarea Sa!
Scrisoarea a 107-a
MUNCITOAREI DE FABRICĂ STANCA K.,
CARE ÎNTREABĂ CE ÎNSEAMNĂ CUVINTELE „ŢIE DOAMNE”
La sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului
Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm!” La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!”
Acestea sunt nişte cuvinte foarte importante, şi pot fi aplicate în multe împrejurări din
viaţa omenească.
Când ai sănătate şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi zi: „Ţie, Doamne!”
Când oamenii te cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta: „Nu eu merit asta, asta nu se
cuvine mie, ci - Ţie, Doamne!”
Când îţi trimiţi copiii la muncă ori la şcoală ori în armată, binecuvântează-i din pragul
casei tale şi zi: „îi dau în grijă - Ţie, Doamne!”
Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea cu duhul şi nu
Episcop Nicolae Velimirovici
100
ţine amărăciune în inima ta, ci zi: „Toate acestea le dau spre judecată şi dreptate - Ţie,
Doamne!”
Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci
când duci un dar celui mai mare prieten, şi zi: „Acest suflet drag ţi-1 aduc în dar - Ţie,
Doamne!”
Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, şi suferinţelor,
şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: „Ajutor şi milă cer - Ţie, Doamne!”
Când îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria - prieten este -, ci iartă-te cu
această lume şi spune: „Sufletul meu pocăit îl dau în mâini - Ţie, Doamne!”
Scrisoarea a 108-a
COFETARULUI STAVRO L., RĂSPUNS LA ÎNTREBAREA:
„TREBUIE SĂ NE TEMEM DE MOARTE?”
Ai auzit de fericitul Avacum diaconul? Când turcii îl duceau prin Belgrad ferecat în
lanţuri ca să-l tragă în ţeapă, acest bosniac viteaz cânta: „Sârbul este al lui Hristos, se bucură
de moarte!” Cuvintele acestea sună cu totul în duhul apostolului Pavel, care le scrie
filipenilor: Dorinţă am a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi, iar a rămânea în trup mai de
folos este pentru voi (l, 23). Apostolul nici nu vorbeşte de moarte, ci doar de trecere din
această viaţă în cealaltă. Şi se bucură mai mult de cealaltă viaţă decât de aceasta.
L-am întrebat nu demult pe un bătrân zdravăn: „Ce ai dori cel mai mult pe lume de la
Dumnezeu?” Punându-şi mâna pe piept, el a răspuns: „Moartea, şi numai moartea!” - „Dar
crezi în viaţa de după moarte?” -„Tocmai pentru credinţa asta şi doresc moarte cât mai
grabnică”, a zis bătrânul.
Necredincioşii se tem de moarte, fiindcă socot că moartea este deplină nimicire a
vieţii. Pe de altă parte, mulţi oameni credincioşi se tem de moarte deoarece cred că nu şi-au
împlinit misiunea în această lume: nu şi-au scos copiii la drumul bun, sau nu au terminat
lucrarea pe care au început-o. Ba chiar şi unii oameni sfinţi s-au temut în ceasul morţii. Când
îngerii s-au pogorât ca să ia sufletul sfântului Sisoe, acel om îngeresc s-a rugat să-l lase încă
puţin în această viaţă ca să se pocăiască şi să se pregătească pentru viaţa de dincolo. Aşadar,
sfinţii nu s-au temut de moarte, ci de judecata lui Dumnezeu de după moarte. Şi aceasta este
singura frică îndreptăţită a creştinului, ce crede cu tărie în viaţa de dincolo şi în judecata lui
Dumnezeu.
Iar fără credinţa în viaţa cealaltă, cerească, frica este o funie de gât, prin care moartea
îi trage pe osândiţi în gâtlejul său. Pentru necredincioşi, viaţa nu este altceva decât un vânt al
morţii, vânt ce ridică şi coboară cenuşa sa moartă; răscoleşte această cenuşă şi o astâmpără.
Dacă necredinciosul ar gândi logic până la capăt, ar trebui să spună că viaţa, de fapt, nici nu
există. Pentru el, moartea e singura lui credinţă; moartea e singura putere veşnică;, moartea e
singurul dumnezeu. Iar pentru noi, creştinii, moartea e terminarea unei şcoli, semnalul
încheierii unui stagiu militar şi podul pentru întoarcerea acasă; de fapt, moartea nu e, în sine,
nimic pentru cei ce cred în Hristos. El i-a spus Martei - şi asta ne-o spune şi astăzi nouă: Eu
sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, şi de va muri, viu va fi viu. În cine vom crede dacă
nu în Hristos, frate Stavro? În oameni nu poţi crede nici când îşi spun numele, şi mai puţin
când spun: „O să-ţi plătesc mâine”, iar cel mai puţin când vorbesc despre lucruri adânci şi
înalte. Afară de Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu ştie nimic nici despre moarte, nici despre ceea
ce ne aşteaptă după moarte. El însă a ştiut, şi ne-a vestit, şi ne-a arătat. Biruinţa Lui nimiceşte
moartea, după cuvântul Apostolului. Şi atunci, pentru ce să ne sperie ceea ce a fost nimicit de
învierea lui Hristos? Nu se lipeşte frica morţii de cei ce s-au lipit de Hristos, Biruitorul morţii
şi Dătătorul vieţii.
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
101
Şi totuşi, o frică rămâne, cu totul la locul ei şi îndreptăţită. Este acea frică pe care şi
sufletele sfinte o simţeau în faţa morţii. Este frica nu de moarte, ci de nepregătirea pentru
viaţa de după moarte. Frică de propria necurăţie sufletească. Fiindcă cei necuraţi nu-L vor
vedea nici pe Dumnezeu, nici viaţa cea adevărată din sfintele ceruri.
Domnul să-ţi fie bărbăţie şi mângâiere!
Scrisoarea a 109-a
COMANDANTULUI ŞCEPAN DJ.,
CARE ÎNTREABĂ CE SĂ FACEM CA SĂ NE FIE MAI BINE
După cum singur spui, ai slujit sub un singur domnitor mulţi ani. Nu trecea zi fără să-ţi
aminteşti de stăpânul tău, de voia lui, de poruncile lui, de planurile lui. Iar acest domnitor era
om muritor - şi a murit. Există însă un Domnitor Care nu este muritor şi nu moare, Care a fost
Domnitor şi asupra domnitorului tău, după cum este asupra tuturor împăraţilor şi prinţilor
acestei lumi. Este Domnul Dumnezeu, Făcătorul şi Atotţiitorul cerului şi pământului. Nu e cu
totul raţional şi firesc ca oamenii, supuşi ai acestui Domnitor al domnitorilor, în fiecare zi să
se gândească la El, să afle voia Lui, să cerceteze poruncile Lui, să pătrundă planurile Lui? Dar
tocmai ceea ce este raţional şi firesc mulţi oameni au lepădat, urmând numai şi numai voinţei
proprii, gândirii proprii, regulilor şi legilor proprii. Iar rodul evident al acestui lucru este în
vremea de acum: tulburare, neorânduială, deznădejde, prăpastie împrejurul oamenilor şi în
oameni.
Văzând şi singur toate acestea, întrebi mirat: „Ce să facem ca să ne fie mai bine?” Nuţi
voi răspunde eu, ci-l voi lăsa pe un om sfânt să îţi răspundă.
Se povesteşte că în vremea veche ajunsese în Egipt să fie o stare aşa de rea între
oameni cum este starea de acum din lume. Atunci, doi prieteni deznădăjduiţi din Alexandria
au hotărât să umble prin lume şi să caute măcar un om înţelept şi fericit. După ce au căutat
mult şi în zadar, au dat până la urmă peste un om sfânt într-o dumbravă singuratică. Acela li sa
închinat până la pământ şi i-a primit cu bucurie în coliba sa. După o îndelungă împreunăvorbire
şi cercetare, cei doi călători s-au încredinţat că aflaseră, cu adevărat, omul în care
înţelepciunea şi fericirea se întâlneau. Şi i-au strigat: Dar, omule al lui Dumnezeu, noi nu
putem trăi ca tine! Deci, cum putem fi fericiţi?
A început să plângă omul lui Dumnezeu şi, ridicându-şi ochii către cer, a grăit printre
lacrimi: Nici nu este nevoie să trăiţi ca mine; ci ca să fiţi mai fericiţi decât sunteţi, urmaţi
această pravilă: gândiţi-vă la Dumnezeu măcar cât vă gândiţi la oameni, temeţi-vă de
Dumnezeu măcar cât vă temeţi de oameni, cinstiţi-L pe Dumnezeu măcar cât îi cinstiţi pe
oameni, rugaţi-vă lui Dumnezeu măcar cât vă rugaţi de oameni, nădăjduiţi în Dumnezeu
măcar cât nădăjduiţi în oameni, căutaţi ajutor de la Dumnezeu măcar cât căutaţi de la oameni,
împliniţi legea lui Dumnezeu măcar cât împliniţi legea oamenilor, daţi mulţumită lui
Dumnezeu măcar cât daţi mulţumită oamenilor, slăviţi pe Dumnezeu măcar cât îi slăviţi pe
oameni! După ce au ascultat acest abecedar de viaţă şi purtare, cei doi prieteni s-au întors
mulţumiţi la casele lor. Acesta e răspunsul şi pentru tine, slăvite comandante, şi strigă-l în
urechi şi altora. Iar eu pot adăuga numai atât: nu se poate trece pe lângă acest abecedar de-a
dreptul la o carte grea.
Domnul să te bucure!
Episcop Nicolae Velimirovici
102
Scrisoarea a 110-a
UNEI MONAHII CARE ÎNTREABĂ
DESPRE ALUAT ŞI CELE TREI MĂSURI DE FĂINĂ (MATEI 13, 33)
Domnul a zis: Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care luându-l o femeie
l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Ai vrea, cinstită soră, să afli taina
acestor cuvinte, într-adevăr, în ele este o mare taină duhovnicească. Înţelegerii trupeşti ea pare
caraghios de simplă - fiindcă omul trupesc nu înţelege cele ce sunt de la Duhul lui
Dumnezeu... căci duhovniceşte se judecă acestea. Iar dacă se judecă duhovniceşte, precum le
judecau sfinţii, această pildă arată astfel: aluatul înseamnă Duhul Sfânt, femeia înseamnă
sufletul omenesc, aluatul şi ascunsul - de la Dumnezeu ia şi în sine ascunde, cele trei măsuri -
cele trei puteri ale sufletului: mintea, inima şi voinţa, făina - toate trei în starea firească
obişnuită; toată se dospeşte - toată se pătrunde de Duhul Sfânt.
Cu alte cuvinte: sufletul creştinesc, când se învredniceşte, primeşte de la Făcătorul său
pe Duhul Lui. Primindu-L, Îl ţine în minte până ce mintea se îndumnezeieşte; şi-L ţine în
inimă până ce inima se îndumnezeieşte; şi-L ţine în voinţă până ce toată voinţa se
îndumnezeieşte; şi neîncetat Îl tine în toate cele trei măsuri în acelaşi timp, până ce tot sufletul
se îndumnezeieşte. Când totul se îndumnezeieşte, atunci se şi luminează, şi creşte ca aluatul
dospit. Şi astfel, sufletul devine mare şi bogat şi sfânt. Atunci sufletul este în stare ca şi pe
trupul său, fiind acesta organ al său, să-l înduhovnicească, să îl renască şi să-l sfinţească.
Nu este aşa împărăţia lui Dumnezeu? Şi nu e minunată pilda?
Pace ţie şi har de la Domnul!
Scrisoarea a 111-a
UNUI PĂRINTE CARE SE PLÂNGE DE FIUL NERECUNOSCĂTOR
Îmi scrii cum l-ai trimis la şcoli de comerţ ca să ajungă mai învăţat şi mai bun decât
tine. Mai învăţat a ajuns, însă mult mai rău decât tine. A stricat atât numele lui, cât şi numele
tău în oraş mai repede decât ţi-a trebuit ţie ca să ajungi calfă. Şcolindu-l în străinătate, ai făcut
economie nu numai de la trupul tău, ci şi de la Dumnezeu şi de la sufletul tău. Ai încetat să
mai mergi la biserică - costă: trebuie să aprinzi lumânare şi să dai bănuţul în farfuria de chetă!
Ai încetat şi să-ţi mai prăznuieşti slava - costă: prăjitura, şi oaspeţii, şi preotul! Toate acestea
le-ai lăsat numai ca el să se instruiască la Viena şi Paris. Şi, într-adevăr, a devenit în anumite
privinţe mai priceput ca tine: ştie mai bine să se descurce în registre, precum şi contabilitatea
dublă, însă clienţii ocolesc, cumva, prăvălia ta. Ai împietrit de ciudă. „Cum aşa”, te-ai întrebat
în sinea ta, „fiul ăsta al meu ştie limbile şi abilităţile şi valutele şi bilanţurile întregii Europe,
dar la mine, ignorantul, venea lumea, iar la el, savantul, nimeni - dar nimeni?” Sărmane
omule, tu uiţi un mic amănunt, de care depinde atât succesul în comerţ, cât şi victoria în
război. Lumea vrea un om, iar tu îi oferi un savant. Omul se teme să aibă de-a face cu un
savant-neom. De aceea clienţii tăi de mai înainte trec cu capetele plecate pe lângă prăvălia ta
şi intră în alte magazine.
Cu bani grei ai cumpărat un neom, un ratat. Fiul tău nu vrea să ştie de nici un lucru din
câte sunt cinstite în popor şi în oraşul vostru. Dumnezeu, suflet, rugăciune, slavă, milostivire,
omenie, îngăduinţă - toate acestea sunt pentru el poveşti de-ale voastre, ale bătrânilor
negustori ignoranţi. La magazin este întotdeauna nervos şi supărat; numai la cafenea e vesel.
Cafeneaua îi este de fapt casă, iar acasă şi la prăvălie vine ca turist, însă pe cine îl
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
103
binecuvântează cafeneaua, casa îl blesteamă.
În cele din urmă, te-a tras pe sfoară cu atâta îndemânare, încât acum te-ai încredinţat
deplin că într-adevăr este mai priceput ca tine. Ţi-a explicat că pentru a avea succes şi pentru
a moderniza magazinul este nevoie să treci totul pe numele lui. Fără de răutate, ai acceptat
propunerea lui - iar el, maestru al contabilităţii duble, a legalizat totul la tribunal. Tu nici nu
ţi-ai dat seama ce înseamnă toate acestea până când într-o zi, supărat după o noapte de beţie,
ţi-a spus pe şleau că eşti cerşetor pe drumuri, fără un capăt de aţă. Mâniindu-te, te-ai dus la
tribunal, şi la avocaţi, şi la prieteni - însă toţi, cercetând treaba, ţi-au spus acelaşi lucru: că
fiul, cu îndemânare, te-a scos de tot din averea ta. Şi multe altele îmi mai scrii despre
zadarnicele încercări de a-ţi redobândi ceea ce ai strâns cu sudoare şi cinste într-o viaţă de om.
Şi, în cele din urmă, întrebi deznădăjduit dacă este păcat să îţi omori fiul-neom.
La ce bun să omori un mort? Nu este orişice neom un hoit ce putrezeşte în văzul
lumii? Nu-ţi omorî, aşadar, fiul, ci fă apel la Cel ce singur poate şi pe fiul tău să-l învie, şi pe
tine să te mântuiască. Mai bine cerşetor cu suflet decât răufăcător fără suflet. Tot tu eşti mai
bogat decât fiul tău. Şi tu poţi să-l ajuţi pe el mai mult decât el pe tine. Întoarce-te la tot ce ai
lăsat de dragul fiului, întoarce-te la Dumnezeu, la biserică, la slavă; întoarce-te la sufletul tău.
Şi dacă nu ai lumânări, nici prăjituri, nici bani, Dumnezeu vede: tu adu în locul acestora
suspine, şi lacrimi, şi rugăciuni. Chiar de va trebui să cerşeşti, tu spune la pragurile străine:
„Daţi de pomană o pâine şi o lumânare: pâine mie, bătrânului, iar lumânare fiului meu spre
mântuire!” Aşa să spui şi la pragul fostei tale prăvălii, să audă şi el. Iar când vei cere cu
ruşine, asta va fi ca şi cum ai fi câştigat prin muncă. Atunci să mergi şi să aprinzi lumânarea
în biserică. Prin aceasta vei cutremura atoatevăzătoarele ceruri, şi ele îţi vor ajuta. Mai bine
vei rezolva treaba cu lumânarea decât cu securea.
Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor!
Scrisoarea a 112-a
TÂMPLARULUI ILIA S.,
DESPRE CUVINTELE LUI HRISTOS DE LA MARCU 9, 1
Cuvintele despre care întrebi ale Mântuitorului glăsuiesc: Amin grăiesc vouă, că sunt
unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui
Dumnezeu venind întru putere. Unii tâlcuitori strâmbi ai Evangheliei spun că Domnul însuşi
credea, pasămite, că sfârşitul lumii avea să fie chiar în acea generaţie, aşa încât unii dintre cei
de faţă aveau să ajungă să îl vadă. Aşa spun cei ce întotdeauna cred că pe umerii lui Hristos
stătea capul lor.
Hristos, însă, spune: nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia... Ceea ce
înseamnă că tot vor trebui să moară trupeşte! Este limpede, aşadar, că spusele de mai sus nu
sunt privitoare la sfârşitul lumii şi la vederea cea de obşte a împărăţiei lui Dumnezeu din acea
lume îngerească - ci Mântuitorul vorbeşte aici despre împărăţia cerurilor, care din acea lume
pătrunde în sufletul dreptului în chipul puterii Duhului Sfânt încă din viaţa de pe pământ,
înainte de gustarea morţii.
După ce omul se curăţă prin pocăinţă de toată întinăciunea, în sufletul lui se pogoară
puterile de sus ale Duhului Dumnezeiesc, şi sufletul simte atunci împărăţia lui Dumnezeu în
sine. Vei întreba: „Cum o simte?” Ca dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14,
17). Şi o mai simte ca pe o putere lăuntrică, duhovnicească, după cuvântul aceluiaşi Apostol:
împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (l Cor. 4, 20). Şi o mai simte ca pe o
neobişnuită lumină cerească: că Dumnezeu, Care a zis să lumineze dintru întuneric lumina,
Acela a strălucit în inimile noastre (2 Cor. 4, 6). Iar când sufletul omenesc se umple de
dreptate şi pace şi bucurie şi putere şi lumină, omul strigă întru răpire, ca cineva care a aflat o
Episcop Nicolae Velimirovici
104
comoară ascunsă în ţarină: Avva, Părinte! Fiul lui Dumnezeu S-a micşorat pe Sine şi S-a
pogorât între oameni ca să-i facă pe oameni fii ai lui Dumnezeu. Şi întrucât sunteţi fii, spune
binevestitorul lui Dumnezeu, a trimis Dumnezeu Duhul Fiului Său în inimile voastre, care
strigă: „Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6). Adică: cei care primesc întru sine acelaşi Duh care era în
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, se fac rude ale lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu după mila şi harul
Celui Preaînalt.
„Cum”, vei întreba tu, „să intre împărăţia lui Dumnezeu în noi şi totodată noi să intrăm
întru împărăţia lui Dumnezeu?” Este un lucru foarte simplu. Şi aerul intră în noi, şi noi în aer.
Şi lumina intră în noi, şi noi în lumină. Şi mireasma câmpului înflorit intră în noi de departe,
şi noi intrăm în această mireasmă. La fel şi cu împărăţia lui Dumnezeu. Ea vine la noi şi intră
în noi încă din această viaţă vremelnică, aici pe pământ. Iar când ne vom despărţi de această
lume, noi vom intra în împărăţia lui Dumnezeu. Când citim Tatăl nostru, spunem: vie
împărăţia Ta! Adică: „Să Te sălăşluieşti în noi prin Duhul Tău şi să pui stăpânire pe sufletele
noastre ca pe împărăţia Ta!”
Ceea ce s-a spus până acum este valabil pentru toţi creştinii care se ostenesc şi îl roagă
pe Dumnezeu să se sălăşluiască în ei împărăţia lui Dumnezeu - fiindcă Domnul a rostit
cuvintele acestea şi înaintea apostolilor şi înaintea a mult popor; însă pentru apostoli, aparte,
aceste cuvinte ale lui Hristos privesc în chip prorocesc Schimbarea Domnului la faţă, care,
după cuvintele sfântului Teofilact al Ohridei, a fost chip al viitoarei slave cereşti, adică al
acelei slave întru care vor fi drepţii: „Şi precum Hristos, când S-a schimbat la faţă, a
străfulgerat în chip minunat, la fel şi în acelaşi chip vor străluci şi drepţii”. Petru, Iacov şi Ioan
au fost acei unii care au văzut Schimbarea la faţă a lui Hristos pe Tabor; însă şi toţi apostolii
au văzut şi au simţit la Cincizecime împărăţia lui Dumnezeu, cum s-a pogorât prin Duhul
Sfânt din cer asupra lor în chipul limbilor de foc.
Hristos să te binecuvânteze şi să îţi dea să simţi împărăţia lui Dumnezeu întru putere
încă în acest veac şi în trupul tău cel muritor. Să simţi şi să vesteşti fraţilor tăi vestea de
bucurie privitoare la împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia vieţii, şi a luminii, şi a bucuriei
veşnice!
Scrisoarea a 113-a
UNUI SCRIITOR, DESPRE CEEA CE TREBUIE
SĂ FACEM ÎN ACEST AN PENTRU PACEA MONDIALĂ
În lunga dvs. scrisoare aţi binevoit să daţi singur răspunsul la întrebarea pusă - răspuns
pe care mie îmi este lesne să-l înţeleg, însă greu să mi-1 însuşesc. dvs. spuneţi: „Să nu se
adune şi să nu hotărască cu privire la pacea mondială miniştrii diferitelor state, ci în fiecare
stat să aleagă nemijlocit poporul câţiva oameni care să se adune şi să hotărască cu privire la
pace”. Aşa răspundeţi dvs., cu încredinţarea că în acest fel negreşit va fi evitat războiul şi va fi
statornicită o pace trainică între popoare. Iar eu întreb: cine va organiza aceste alegeri, dacă nu
tot aceiaşi miniştri? Prin urmare: cine ar putea fi ales, dacă nu tot aceiaşi miniştri sau cei de un
cuget cu ei? Dacă aţi fi spus: „Să fie chemat un preot, să facă sfinţirea apei în casa unde se
hotărăşte cu privire la pace, să adumbrească acea casă cu sfântul semn al crucii lui Hristos şi
s-o cădească cu tămâie, şi abia apoi să înceapă convorbirile şi acordurile”, propunerea dvs. ar
fi fost înţeleasă de popoarele lui Dumnezeu din lume ca un apel îndreptăţit la Atotputernicul
Făcător (iar de făcătorii de pace politici, poate, ca un apel incompetent). Nu este însă mai bine
să fie lăsat fiecare om raţional să facă ceea ce îl învaţă duhul, iar eu şi dvs. şi mulţi alţii, care
nici nu aleg, nici nu sunt aleşi, să ne întrebăm: „Ce să facem noi în acest an pentru
binecuvântata pace între oameni?” Dacă vom pune astfel întrebarea, mă voi întoarce la cele
trei lucruri cu care preotul ortodox intră adeseori în orice casă creştinească - iar acestea sunt
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
105
apa, crucea şi tămâia. Apa - lacrimile, crucea - credinţa, tămâia - rugăciunea. Cu lacrimile
pocăinţei să ne curăţim de păcatele din Anul Vechi, cu credinţa să ne înviem sufletul şi să îl
îndreptăm înaintea sfintelor ceruri, iar cu rugăciunea să cerem de la Domnul ceea ce este de
neapărată trebuinţă pentru noi şi toţi fraţii noştri de pe această planetă - deci şi binecuvântata
pace între oameni.
Ştiţi că în acest an va creşte şi va aduce roadă grâul care a fost semănat anul trecut. De
asemenea, tot răul nostru care a fost semănat anul trecut trebuie să crească şi să aducă roadă -
roadă blestemată - de nu-l vom dezrădăcina şi nu vom semăna în locul lui binele. Să nu ne fie
Anul Nou precum Anul Vechi, ba încă şi mai rău! Iar dezrădăcinarea seminţei rele şi
semănarea celei bune se cheamă, după înţelesul ei duhovnicesc, pocăinţă. Pocăinţa este
cuvântul de început în Evanghelie. Pocăiţi-vă este primul cuvânt al tăcutului proroc de la
Iordan, Botezătorul lui Hristos. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie este prima propovăduire a
lui Hristos. Iar după trei ani de povăţuire a ucenicilor Săi pe calea tuturor virtuţilor, Domnul
le-a predanisit învăţătura tainică despre pace. V-am spus aceasta, zice, ca întru Mine pace să
aveţi... Pace las vouă, pacea Mea o dau vouă. Iar asta înseamnă în primul rând că pacea este
de la Dumnezeu şi dar al lui Dumnezeu, iar în al doilea, că pacea vine la sfârşit ca o
încununare şi roadă a multelor nevoinţe morale şi a tuturor celorlalte virtuţi - pe vârful scării a
cărei primă treaptă este pocăinţa.
În primul rând trebuie să fie pace în oameni, şi după aceea între oameni. Cine ar fi
ştiut asta vreodată, de nu s-ar fi vestit în Evanghelie? În primul rând vine pacea cu Dumnezeu,
şi doar apoi pacea între oameni. Este limpede că pace poate fi numai dacă omul nu-l priveşte
pe om prin aer, ci prin Hristos. Şi este limpede, în continuare, că fiecare om viu poate ajuta să
fie pace în lume şi poate fi colaborator la congresul păcii fără să se mişte din locul său şi
rămânând necunoscut de toţi, afară doar de Dumnezeu. De ne-ar da Pronia cât mai mulţi
asemenea tainici colaboratori în lume între fiii lui Dumnezeu, ce au un singur strămoş pe
pământ şi un singur Tată în cer.
Scrisoarea a 114-a
COMANDANTULUI P. L. CARE SE PLÂNGE
DE NEDREPTATEA OMENEASCĂ
Spui că nu eşti vinovat de lucrul pentru care ai fost condamnat, într-o încăierare de
noapte a fost omorât pe stradă un om. Ucigaşii au fugit, iar tu te-ai nimerit întâmplător în
apropierea mortului când a venit poliţia. Te juri că ai fost osândit nevinovat. Acum te tângui
de nedreptatea omenească. După prima ta scrisoare, te-am rugat să-mi mărturiseşti toată viaţa
ta. Şi ai făcut aceasta. După ce am citit a doua ta scrisoare, am strigat: „Păi ai meritat-o!”
Omul lui Dumnezeu, ai meritat această grea pedeapsă dacă nu pentru acea fărădelege,
însă fără îndoială pentru celelalte fărădelegi ale tale. Judecătorul Atotvăzător a văzut celelalte,
numeroase, fărădelegi pe care le-ai făcut de-a lungul întregii vieţi, dar după mila Sa şi după
metoda Sa cunoscută le-a ascuns de martorii omeneşti, aşteptând pocăinţa ta. Tu însă nu te-ai
pocăit, nici nu te-ai mărturisit, nici lui Dumnezeu nu te-ai rugat, nici nu te-ai împărtăşit.
Dimpotrivă, ai continuat să faci rău în taină, şi erai gata să ucizi pe oricine te-ar fi împiedicat
în faptele tale necinstite. Numai pentru sălbăticia faţă de soţia ta, şi meritai închisoarea. Ea nu
te-a dat în judecata pământească. Tânguirile ei au ajuns însă înaintea Veşnicului Judecător.
Ca să te abată de la toate căile tale cele rele şi să te îndrepteze pe calea dreptăţii; ca să
îţi amintească de suflet şi de moarte şi de înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu: de asta te-a
adus Făcătorul destinelor în acea noapte la locul fărădelegii. Şi ai fost prins de oameni şi
osândit la robie de către oameni.
Cazul tău îmi seamănă cu cel al unui mare sfânt creştin, Efrem Sirul. În tinereţea sa,
Episcop Nicolae Velimirovici
106
Efrem a păcătuit mult, dar n-a fost osândit pentru nici unul dintre păcate. S-a întâmplat, totuşi,
ca hoţii să fure oaia unui vecin. Vecinul l-a învinuit pe Efrem - şi Efrem, cu totul nevinovat de
acel furt, s-a trezit la închisoare. Amărât de nedreptatea omenească, Efrem a început să plângă
şi să se tânguiască înaintea lui Dumnezeu. Pe când zăcea însă în închisoare dimpreună cu
mulţi alţi făcători de rele, a intrat în vorbă cu ei. A întrebat la rând pe fiecare pentru ce a ajuns
în temniţă. Unul i-a zis una, altul alta. În păcatele lor, Efrem şi-a recunoscut propriile păcate,
pentru care nimeni nu îl pârâse, nici nu îl osândise. Şi duhul lui s-a deşteptat, şi a cunoscut că
ajunsese la închisoare nu pentru oaia furată, ci pentru celelalte multe fărădelegi ale sale. Şi s-a
pocăit Efrem cu inimă înfrântă înaintea lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile sale. Şi a
început să-L roage plângând pe Dumnezeu să-i ierte păcatele cele tăinuite, mulţumindu-I
totodată că a fost aruncat în temniţă pentru ceea ce nu făcuse. Şi grabnic a fost slobozit ca
nevinovat. Această întâmplare însă a pricinuit o întorsătură deplină în sufletul lui Efrem.
Închisoarea l-a primit păcătos, şi l-a slobozit sfânt.
Pace ţie şi sănătate de la Domnul!
Scrisoarea a 115-a
FRĂŢIEI „SFÂNTUL IOAN”
DESPRE FENOMENELE APOCALIPTICE DIN VREMEA NOASTRĂ
V-aţi cam speriat. Aţi citit Apocalipsa lui Ioan, şi v-a cuprins frica. Vi se pare că acele
culmi ale grozăviilor descrise acolo sunt legate tocmai de vremea noastră. Cineva v-a tâlcuit
că toţi aceşti înfricoşători balauri şi fiare au venit deja în lume: şi balaurul roşu în chipul
socialismului, şi fiara neagră cu zece coarne în chipul masoneriei, şi fiara cu două coarne în
chipul ereziilor. Şi toţi aceşti monştri se războiesc împotriva Creştinismului! Chiar şi de-ar fi
aşa, fraţilor. Chiar şi dacă în vremea noastră iadul şi-a ridicat toate oştirile împotriva lui
Hristos, adevăratul creştin trebuie să privească fără teamă înainte, cu credinţă şi nădejde tare
în Cel ce singur este Nebiruit. Nu le-a zis Domnul următorilor Săi atunci când erau doar o
mână de oameni în mijlocul uriaşei împărăţii romane: nu te teme, turmă mică, că bine a voit
Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32)? Şi aceste cuvinte proroceşti s-au
împlinit. Următorii lui Hristos au biruit împărăţia romană şi multe alte împărăţii de pe pământ,
cucerind totodată cea mai însemnată împărăţie: împărăţia cerurilor.
Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate
generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul
acestei cărţi la epoca sa - fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei în Hristos câte
un balaur, înarmat cu toate armele pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu,
fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a
destrămat în cenuşă. Şi Atotputernicul Hristos a rămas totdeauna biruitor asupra fiecărui
monstru apocaliptic care a apărut.
Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă,
dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Citiţi cu luare aminte ce spune vizionarul apocaliptic: cum
toate fiarele, toţi şerpii şi toţi începătorii minciunii se vor ridica împotriva Mielului lui
Dumnezeu, şi cum Mielul lui Dumnezeu îi va birui pe toţi. Aceştia vor face război cu Mielul,
şi Mielul îi va birui pe ei, că este Domnul domnilor si Împăratul împăraţilor.
Ce vreţi mai mult decât această chezăşie a biruinţei lui Hristos? Fiindcă Hristos este
înfăţişat aici ca Miel. În războaiele pământeşti pentru avere şi stăpânire nu s-a ştiut niciodată
dinainte cine va birui, şi totuşi mulţi ostaşi se luptă de amândouă părţile cu vitejie şi cu
nădejde - iar noi ducem luptă duhovnicească, căreia i s-a chezăşuit biruinţa dinainte de către
însuşi Dumnezeu, şi i s-a prorocit, şi i s-a prevestit, şi i s-a întărit până în ziua de astăzi prin
foarte multe biruinţe ale Nebiruitului Hristos asupra tuturor apostolilor minciunii şi
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
107
organizaţiilor întunericului.
Să fie aceasta cea din urmă? Cine ştie! Fiindcă El a zis: ziua şi ceasul acela nimeni nu
ştie, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu. Să fie acesta cel din urmă război pentru
Hristos şi împotriva lui Hristos? Măcar de-ar fi! Măcar de-ar fi cel din urmă: tocmai de aceea
să ne bucurăm şi să ne veselim! Fiindcă deşi în acest ultim război lupta va fi cea mai
crâncenă, şi cununile slavei vor fi cele mai strălucitoare. Cel din urmă război va însemna cea
din urmă şi cea mai măreaţă biruinţă a Mielului. Care dintre creştini nu ar dori cu inima să fie
părtaş tocmai acestei biruinţe a biruinţelor?
Nu vă temeţi, deci: biruinţa credinţei lui Hristos este chezăşuită mai neîndoielnic decât
temeliile lumii. El, după a Sa voie, amână biruinţa cea de pe urmă - poate pentru ca s-o poată
vedea, din cer şi de pe pământ, un cât mai mare număr de ochi omeneşti şi să se poată veseli
de ea un cât mai mare număr de inimi.
Scrisoarea a 116-a
RENTIERULUI MOMCILO N., CARE ÎNTREABĂ
CE A FOST ÎNAINTE DE HRISTOS
Deşi sunteţi creştin, întrebaţi: „De vreme ce creştinii vorbesc despre Hristos ca despre
centrul şi axul istoriei omeneşti, ce a fost pe lume înainte de arătarea lui Hristos?” Ştiind că
sunteţi un om citit şi ales, cred că atunci când veţi pătrunde puţin mai adânc în învăţătura
credinţei lui Hristos, totul vă va deveni limpede.
Vă va deveni limpede faptul că înainte de Hristos a fost tot Hristos. Şi că după sfârşitul
lumii va fi tot Hristos. Adică: înainte de arătarea Cuvântului lui Dumnezeu, a înţelepciunii lui
Dumnezeu, a Logosului veşnic, în trup omenesc, în misiune personală pe pământ, a fost
acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, aceeaşi înţelepciune a lui Dumnezeu, acelaşi Logos veşnic al
Treimii Celei dumnezeieşti, nearătat în trup, însă lucrând neobosit prin oamenii aleşi, slugile
Sale: prin proroci, drepţi, văzători cu duhul şi înţelepţi. Toţi aceştia îşi dădeau numele de
„slugi ale lui Dumnezeu”. Iar Hristos nu este slugă, ci Fiu, nici ostaş al împăratului, ci
Împărat, nici înainte-mergător, ci Mesia.
Aţi văzut, fără îndoială, o dramă al cărei erou principal nu se arată de la început, ci
mai târziu - dar toate personajele care se arată pe scenă înainte de eroul principal îl aşteaptă pe
acesta, îl vestesc pe acesta; şi tot ce se întâmplă anunţă venirea lui. La fel şi în uriaşa dramă a
întregii lumi: toţi L-au aşteptat şi toţi L-au prevestit pe măreţul Mesia, eroul principal. Şi
prorocul îl numeşte astfel, grăind: şi va ieşi Domnul ca un viteaz (erou)... şi se va arăta slava
Domnului, şi tot trupul o va vedea. Aşa a fost prezis cu multe sute de ani mai înainte - aşa a
fost prezis, aşa s-a şi întâmplat: fiindcă dimensiunile dramei lui Hristos, atât în timp cât şi în
spaţiu, sunt mai mult decât colosale.
Citiţi pilda Lui despre vierii cei răi (Matei 21, 33). Ea vă va lămuri mai bine decât
mine, cel muritor. Şi ascultaţi mărturia Domnului despre Sine însuşi: Amin, amin zic vouă:
mai înainte de Avraam, Eu sunt (Ioan 8, 58); Iar Avraam s-a născut cu câteva mii de ani
înaintea Lui. Încă o mărturie mai ascultaţi din propria Lui gură - şi anume, când evreii L-au
întrebat: cine eşti Tu?, Iisus le-a zis: începutul (Ioan 8, 25). Aşa îl numeşte şi cel de-al
patrulea Evanghelist, zicând: la început a fost Cuvântul.
În fine, în viziunea apocaliptică a lui Ioan El Însuşi spune despre Sine din ceruri: Eu
sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel ce este, şi Cel ce era, şi Cel ce va veni... şi am
fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor, amin; şi am cheile iadului şi ale morţii (Apocalipsa
l, 8, 18).
Vedeţi, deci, că înainte de Hristos tot Hristos a fost, şi după Hristos tot Hristos. Iar cu
privire la faptul că El Se va arăta la sfârşit cu putere şi slavă mare, citiţi în sfânta Evanghelie
Episcop Nicolae Velimirovici
108
şi în Apocalipsă: va veni iarăşi pentru a pune capăt acestei drame a lumii, căreia tot El i-a pus
şi începutul.
Veţi spune: mare este taina aceasta!
Dar fluturele este, oare, o taină mică?
Cu cât mai mult Ziditorul fluturelui!
Pace dvs. şi bucurie de la Hristos Domnul!
Scrisoarea a 117-a
PELERINULUI MLADEN S.,
DESPRE ORDINEA PORUNCILOR DIN LEGE
Ştii cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Ştii ordinea lor, cum vin la rând una după
alta. Şi această ordine îţi este dragă. Pe tablele lui Moise erau înscrise aceste porunci în
ordine, patru pe o tablă şi şase pe cealaltă. Primele patru rânduiesc legătura omului cu
Dumnezeu, iar celelalte şase rânduiesc legătura omului cu omul. Pe vechile noastre iconostase
vei vedea totdeauna aşa: patru porunci pe o tablă, şase pe cealaltă.
Dintr-o dată te-ai tulburat! Citind Evanghelia, ai descoperit că Domnul Hristos a
înfăţişat aceste porunci într-o altă ordine decât în cea pe care ai învăţat-o din şcoala primară:
şi anume, când a venit la El un tânăr bogat şi L-a întrebat ce să facă pentru a dobândi viaţa
veşnică, Domnul i-a dat răspuns: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu dai mărturie
mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta (Luca 18, 20). Acum tu te uimeşti şi te întrebi:
„De ce n-a spus Hristos poruncile în vechea ordine, ci le-a răsturnat?”
O, frate dragă, nepovestită este înţelepciunea lui Dumnezeu! Cu înţelepciunea Sa cea
cerească, Hristos a fost pe deplin practic între oameni. El adapta această înţelepciune la
împrejurare ca plasturele la rană. Nu uita: El vorbeşte unui om tânăr, ba pe deasupra şi bogat.
Şi care păcat se lipeşte mai mult de tinereţe şi de bogăţie dacă nu curvia? Ca polipul de un
copac gros! Văzând adânc şi fără greş în trecutul tânărului, Domnul vrea să-i aducă aminte nu
numai de poruncile lui Dumnezeu, ci şi de păcatul tinereţii lui de bogat.
Dacă înaintea Domnului ar fi stat un ucigaş şi L-ar fi întrebat de poruncile lui
Dumnezeu, cred că El ar fi spus întâi: să nu ucizi!
Dacă înaintea Domnului ar fi stat un hoţ, cred că El ar fi spus întâi: să nu furi!
Dacă înaintea Domnului ar fi stat un martor mincinos, cred că El ar fi spus întâi: să nu
dai mărturie mincinoasă!
Dacă înaintea Domnului ar fi ieşit un necinstitor de părinţi, cred că El ar fi spus întâi:
să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta!
Deci, nu e îngăduit nici pentru o clipă să credem că Domnul a spus poruncile la
întâmplare sau chiar că a uitat ordinea lor. El le-a şi dat, cum să le fi uitat! El a înscris cu
degetul pe tablele de piatră, în întunericul Sinaiului, în zgomotul tunetelor şi strălucirea
fulgerelor, cele zece porunci şi le-a dat slugii Sale Moise - dar atunci când S-a pogorât ca
Doctor între oameni, a adaptat doctoria la boală.
Pace ţie şi binecuvântare de la Hristos!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
109
Scrisoarea a 118-a
COMERCIANTULUI STANIMIR I.,
CARE ÎNTREABĂ DACĂ MARŢEA E ZI NENOROCOASĂ
Şi tatăl dvs. ţinea marţea, spuneţi, ca pe o zi nenorocoasă, iar dvs. faceţi la fel. Eu cred
că atât dvs. cât şi tatăl dvs. aţi păcătuit faţă de sfântul Ioan Botezătorul socotind ziua lui drept
zi nenorocoasă. Şi totuşi, slava voastră e chiar sfântul Ioan. Sau nu ştiţi, poate, că Biserica a
închinat marţea acestui mare şi minunat sfânt? Nu una singură, ci toate zilele de marţi de peste
an. Mai înainte de toate, însă, îngăduiţi-mă să vă lămuresc pe scurt cui este închinată fiecare zi
a săptămânii. Biserica Ortodoxă, călăuzită de Duhul Sfânt, a închinat: lunile sfinţilor îngeri ai
lui Dumnezeu, marţile sfântului Ioan Botezătorul, miercurile cinstitei cruci a Domnului,
joile sfinţilor apostoli ai lui Dumnezeu, vinerile cinstitei cruci a Domnului, sâmbetele tuturor
sfinţilor mucenici pentru credinţă, duminicile învierii lui Hristos.
Potrivit cu aceste afierosiri sunt şi citirile, cântările şi rugăciunile pentru fiece zi din
săptămână, pe care dvs., ca „bun ortodox" cum vă numiţi, ar trebui să le citiţi şi să le ştiţi. Şi
fiecare dintre aceste afierosiri ne slujeşte drept chezăşie a biruinţei noastre în lupta şi
osteneala pentru mântuirea sufletului. Nebiruiţii îngeri ai lui Dumnezeu, ca păzitori şi
însoţitori ai noştri, ne întăresc neîncetat ca să nu cădem cu duhul. Sfântul Ioan s-a biruit şi pe
sine, i-a biruit şi pe ucigaşii săi, a biruit şi vremea. Cinstita cruce a Domnului este simbolul
biruinţei adevărului Dumnezeiesc asupra neadevărului şi a dreptăţii Dumnezeieşti asupra
nedreptăţii. Sfinţii apostoli ai lui Dumnezeu au biruit lumea. Toţi sfinţii mucenici pentru credinţă
au biruit prin cinstita lor moarte toţi chinuitorii şi toate puterile iadului. Iar Hristos este
Biruitorul de căpetenie al păcatului, iadului şi morţii. El reprezintă insuflarea şi sinteza tuturor
bunelor biruinţe. Ca atare, duminica reprezintă prin excelenţă biruinţa biruinţelor. Noi,
creştinii, credem că puterile biruitoare ale luminii au stăpânire asupra zilelor, nicidecum vreo
ursită astrologică de neînvins. Prin Hristos omul este mai mare decât stelele şi mai tare decât
toate constelaţiile.
Aşadar, marţea, ziua marelui proroc şi înainte-mergător al lui Hristos, nu are nimic rău
în sine afară de răul pe care oamenii îl aruncă asupra ei - fiindcă zilele şi vremurile sunt în
stăpânirea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne dă zilele ca pe nişte file curate, luminate de
mândrul soare, încât fiecare om lasă urma sufletului său pe fiecare dintre aceste file, de la
naştere până la moarte, aşa cum Mântuitorul a lăsat urma feţei Sale pe marama sfintei
Veronica. Gândiţi-vă câte imagini hâde şi dezgustătoare ale noastre vor fi date în vileag
înaintea Judecăţii lui Dumnezeu dacă nu ne vom pocăi şi îndrepta la vreme! Iar dacă ne vom
pocăi, Dumnezeu va albi toate zilele noastre murdare şi va preface imaginile noastre hâde în
chipuri strălucitoare de îngeri, după cuvântul prorocului: de vor fi păcatele voastre ca porfira,
ca zăpada le voi albi (Isaia 1,18).
Nu vă e limpede că nu zilele ne fac pe noi nenorocoşi, ci noi facem nenorocoase
zilele? Nu cade ghinionul zilei asupra oamenilor, ci ghinionul oamenilor păcătoşi asupra
zilelor lui Dumnezeu. Ca nişte pete întunecate! Dvs. amintiţi marţea ca fiind ziua bătăliei de la
Kosovo. Cu asta nu dovediţi nimic - fiindcă sârbii au pătimit la Kosovo în zi de marţi nu
fiindcă este marţea cu ghinion, ci pentru boierii lor cei ghinionişti. Sufletul poporului nu a
osândit marţea, nici pe sfântul Lazăr care a dat bătălia în zi de marţi. Sufletul poporului a
căutat şi a găsit pricinile înfrângerii mult înainte de acea zi de marţi de la Kosovo. A rostit
sufletul poporului judecata dreaptă:
„Boierii, suflete blestemate,
Au călcat cinstea şi credinţa,
În nebunia lor s-au trufit,
Episcop Nicolae Velimirovici
110
Pe cai în biserică au intrat
Şi anaforă-n lănci au luat!”
Şi totuşi, rămâne o taină înfricoşătoare în privinţa zilelor. S-a întâmplat ca cineva să
dea foc casei vecinului într-o zi de vineri. Vinovatul a rămas nedescoperit. N-a trecut multă
vreme, şi copiii celui care pusese foc au dat foc la propria lui casă - într-o zi de vineri. Este
vinerea zi aducătoare de ghinion? Nu, ci păcatul aduce ghinion. Unul dintre împăraţii
bizantini, luptător împotriva icoanelor, a aruncat icoanele din Sfânta Sofia de Naşterea
Domnului, în anul următor a fost ucis de uneltitori la intrarea în Sfânta Sofia - de Naşterea
Domnului. Şi atunci, este Naşterea Domnului zi aducătoare de ghinion? Nu, ci păcatul aduce
ghinion. Cine vede în cele povestite o fatalitate oarbă a zilei, acela ghiceşte; iar cine
descifrează aceste întâmplări ca pe nişte avertismente sau semnale ale Celui Atotvăzător,
acela descifrează cu înţelegere.
De obicei, oamenii se tem de ziua în care s-a săvârşit o fărădelege. Această cumplită
frică o toarnă în ei, însă, tot Cel Atotvăzător, nu ziua în sine. În orice caz, toate zilele lui
Dumnezeu sunt curate şi nevinovate.
Pace ţie şi bucurie de la Domnul!
Scrisoarea a 119-a
UNUI CONDAMNAT CARE ÎNTREABĂ
CU PRIVIRE LA JURĂMÂNTUL STRÂMB
Ai fost condamnat la închisoare. Şi acum şezi în celulă, şi treci în tăcere toată viaţa ta
printr-o sită deasă-deasă. Te minunezi cum totul se desfăşoară ca un scul pe spata de la
războiul de ţesut! Viaţa ta a curs în pace, propăşire şi îndestulare până ce ai jurat strâmb
pentru fratele tău. Te-ai îndreptăţit: „Mi-e frate! Pe cine să ajut, fie şi prin jurământ strâmb,
dacă nu pe fratele meu?” Aşa se mişcau în tine gândurile păcătoase, şi cu astfel de gânduri teai
apărat înaintea judecătorilor. La care unul dintre judecători ţi-a răspuns: „La urma urmei
suntem cu toţii fraţi, şi unde am ajunge cu metoda ta?” Abia atunci ai priceput cum te
duseseră gândurile păcătoase la fapta rea.
Cineva care a jurat strâmb mi-a povestit istoria sa: „Am jurat strâmb”, zice, „pentru un
bou, dar n-aş fi ajuns să fiu judecat dacă nu mă denunţam singur. Şi a trebuit să mă denunţ,
fiindcă pedepsele omeneşti sunt oricum mai uşoare decât pedeapsa lui Dumnezeu. În vreme
de doi ani de când jurasem strâmb, casa mea a devenit o sperietoare pentru lume. Primul
necaz care a dat peste mine: boii înjugaţi la car mi s-au prăbuşit într-o prăpastie şi s-au
prăpădit - şi boii, şi carul. Cu vestea asta mă aştepta nevasta chiar în seara zilei când m-am
întors acasă de la judecătoria de plasă după ce depusesem jurământ strâmb. După câteva
săptămâni, a lovit trăsnetul în staulul meu şi mi-a omorât toate oile. Şi hoţii m-au călcat în
două rânduri. Şi nevasta mi s-a îmbolnăvit, şi după ce m-am înglodat în datorii cu
tratamentele ei, a murit în chinuri. Unul dintre copii, care până atunci era totdeauna sănătos, a
căpătat o boală grea şi a început să cadă ziua şi noaptea şi să facă spume la gură şi să
scrâşnească din dinţi. Sărăcit, îndatorat până peste cap, supărat, prăpădit, m-am plâns într-o zi
unui prieten de soarta mea cea rea. La care el m-a lovit ca un trăsnet din cer cu întrebarea: Nai
jurat strâmb vreodată în viaţa ta?
M-am deşteptat ca de o baie rece, şi mi-am amintit totul, şi mi-a devenit totul limpede.
Fără să îi răspund nimic prietenului, am mers pe loc la tribunal, m-am denunţat şi am
recunoscut totul. Am făcut închisoare, şi acum am început să mă gospodăresc din nou. Dar mam
învăţat bine să mă tem de Dumnezeu”.
Vezi câte necazuri pot da peste cei care jură strâmb? Fiindcă aşa e legea lui
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
111
Dumnezeu, fratele meu: ca un foc viu, nu poţi să-l calci fără să te arzi. Când calci legi
omeneşti, care se schimbă deseori, ca frunzele din pădure, te ajung restrişti şi chinuri; cu atât
mai mult când calci legea de foc şi veşnică a Dumnezeului Celui viu!
Să nu dai mărturie mincinoasă - este poruncă a lui Dumnezeu, înscrisă în amândouă
Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou. Nu este lucru mic să rosteşti minciună
înaintea feţei lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Nu este lucru mic să stai cu capul
descoperit înaintea Crucii şi Evangheliei şi să strigi: „Mă jur cu Dumnezeul Cel viu şi
atotputernic că acest adevăr este minciună sau că această minciună este adevăr, aşa să îmi
ajute Dumnezeu!” Cu adevărat, nu este de minune că Dumnezeul adevărului şi dreptăţii
loveşte cu biciul Său: pe unul care jură strâmb, peste mâini, pe altul peste picioare, pe altul
peste ochi, pe altul peste rudenii, pe altul peste dobitoacele de pe lângă casă, şi aşa mai
departe. Iată o pildă, chiar în vecinătatea noastră, a felului în care nevăzutul bici al lui
Dumnezeu a lovit peste ochi pe cineva care a jurat strâmb. A jurat omul strâmb pentru un
petec de pământ, pe care l-a plătit mai scump decât un milion de ducaţi - fiindcă l-a plătit cu
sufletul său. Mergea prin ţarina sa agale - însă îndată ce a păşit pe acea blestemată bucată de
pământ, i s-a luat vederea. Şi iată, sade orb lângă vatra sa.
Iată ce se întâmplă în lumea lui Dumnezeu celor ce cred că lumea e a lor, nu a lui
Dumnezeu.
Iar tu citeşte Sfânta Scriptură, şi teme-te de Dumnezeu. Şi te vei lumina. Şi totul îţi va
merge bine de acum înainte.
Milă şi pace ţie de la Dumnezeu!
Scrisoarea a 120-a
UNUI TEOLOG,
DESPRE ÎNŢELESUL CUVINTELOR DE LA EFESENI 5, 16
Răscumpăraţi vremea. Astfel sună cuvintele sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul.
Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când
întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”. Fericitul Teofan Zăvorâtul
spune: „A întoarce vremea în propriul folos spre propriile scopuri veşnice”. Cuvintele
apostolului lui Dumnezeu au un înţeles asemănător cu cel al cuvintelor lui Dumnezeu:
neguţătoriţi până Mă voi întoarce. Iar când Se va întoarce El, altfel spus când va veni din nou
Hristos să judece lumea, ne va întreba cum am neguţătorit cu talanţii daţi nouă; cum am
întrebuinţat vremea vieţii noastre; dacă am dat ieftin pentru scump, ca Iacov, sau scump
pentru ieftin, ca Esau; dacă ne-am plecat smintelilor acestui veac trecător şi ne-am vândut
sufletul pentru dulcea amărăciune pământească sau am dat totul pentru sufletul nostru.
Drept aceea, să împlineşti poruncile lui Hristos în fiecare zi precum o cer
împrejurările. Prin asta vei plăti zilele dăruite ţie de Dumnezeu - fiindcă în fapt a răscumpăra
înseamnă a plăti. Plăteşte puţin, ca să câştigi mult. Slujeşte puţin, ca să împărăteşti veşnic.
Fiindcă Ziditorul nostru ne-a făgăduit că vom împăraţi veşnic în viaţa veşnică. De-ar şi fi
cineva înlănţuit în temniţă, să nu se lenevească şi să nu zică: „Eu nu sunt în stare să fac
nimic!”, ci să se pocăiască şi să se roage lui Dumnezeu de dimineaţă până noaptea în
întunericul temniţei. Şi Dumnezeu îi va socoti aceasta ca şi cum din bogăţia sa ar zidi biserici.
Ziditorul nostru vede împrejurările în care se află fiecare şi caută de la fiecare om ca acesta să
facă ceea ce poate în împrejurările date.
Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea
Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va
mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe
care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el - în hău. Aşa e
Episcop Nicolae Velimirovici
112
vremea vieţii noastre pe pământ. Pe înţelepţi îi mântuieşte şi îi ridică pe aripi, iar pe nebuni îi
doboară şi îi rostogoleşte în prăpastie. Unora le slujeşte, pe alţii îi stăpâneşte. Vremea e pentru
unii şa, iar pentru alţii călăreţi.
Lumina lui Hristos să te lumineze!
Scrisoarea a 121-a
FUNCŢIONARULUI POŞTAL ILIA K.,
DESPRE DOVEDIREA FIINŢEI DUMNEZEIEŞTI
Un prieten al dvs. vă spune mereu: „Nu există Dumnezeu!” Pe dvs. vă chinuie acest
lucru ca o bătaie cu cnutul. Vă luptaţi pentru sufletul dvs. şi pentru viaţa dvs. Aţi priceput
bine: dacă nu există Dumnezeul Cel viu şi atotputernic, mai tare ca moartea, atunci moartea e
singurul Dumnezeu atotputernic. Atunci toate făpturile vii din lume sunt jucării în ghearele
morţii atotputernice, ca un şoricel în ghearele unei pisici flămânde. Odată, tulburat, i-aţi zis
sărmanului dvs. prieten: „Dumnezeu există, tu nu exişti!” Şi n-aţi greşit - fiindcă cei ce se
despart de Veşnicul Dătător de viaţă în această lume vor fi despărţiţi de El şi în cealaltă: şi
astfel, nu vor şti nici aici, nici dincolo de Măreţul Făcător al tuturor făpturilor. Iar a fi
despărţit de El este mai rău decât a nu exista.
În locul dvs., i-aş mai spune şi următoarele: Greşeşti, prietene, când spui că nu există
Dumnezeu. Mai corect ar fi dacă ai spune: „Nu-L am pe Dumnezeu” - fiindcă vezi şi singur
că ceilalţi oameni din jurul tău îl simt pe Dumnezeu, drept care şi spun: „Există Dumnezeu”.
Aşadar, treaba nu e că nu există Dumnezeu, ci că tu nu îl ai.
Greşeşti ca un bolnav care ar spune: „Nu există sănătate pe lume”. El poate spune fără
a minţi doar: „Eu nu am sănătate”, iar spunând: „Nu există sănătate pe lume îndeobşte”,
minte.
Greşeşti ca un orb care ar spune: „Nu există lumină pe lume”. Există lumină, lumea
toată e plină de lumină - însă el, sărmanul orb, nu are lumină. Dacă ar fi să vorbească drept, ar
putea spune doar: „Eu nu am lumină”.
Greşeşti ca un cerşetor care ar grăi: „Nu există aur pe lume”. Există aur; există şi pe
pământ şi sub pământ. Cine spune că nu există aur nu spune adevărul. Ar spune adevărul dacă
ar zice: „Eu nu am aur”.
Greşeşti ca un răufăcător care ar grăi: „Nu există bunătate în lume”. În el nu este
bunătate, în lume este. Ca atare, nu ar greşi numai dacă ar spune: „Eu nu am bunătate”.
Aşa şi tu, vecine, greşeşti când spui că nu există Dumnezeu - căci dacă tu nu ai ceva,
asta nu înseamnă că nu are nimeni sau că îndeobşte nu există. Sau cine te-a împuternicit,
spune-mi, ca să vorbeşti în numele întregii lumi? Cine ţi-a dat dreptul să pui boala ta pe seama
tuturor şi să arunci neputinţa ta asupra tuturor?
Iar de vei recunoaşte şi vei spune: „Nu-L am pe Dumnezeu”, atunci vei spune adevărul
şi vei rosti o mărturisire - fiindcă au fost şi sunt oameni excepţionali, dar care într-adevăr nu-L
au pe Dumnezeu. Dumnezeu, însă, îi are pe ei - îi are până la ultima lor suflare. Dacă şi cu
ultima suflare vor declara că nu îl au pe Dumnezeu, atunci nici Dumnezeu nu-i mai are pe ei.
Şi îi scrie la cheltuieli. Drept aceea te rog, prietene, pentru sufletul tău, pentru viaţa şi
împărăţia cea veşnică, pentru lacrimile şi rănile lui Hristos: te rog, prefă mărturisirea ta de
îndărătnicie în mărturisire de pocăinţă. Iar ceea ce trebuie să faci după aceea îţi va spune
Biserica - întreabă!
Pace ţie şi binecuvântare de la Domnul!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
113
Scrisoarea a 122-a
UNUI PĂRINTE CARE A CĂUTAT PESTE TOT LEAC PENTRU FIUL SĂU
Ai căutat peste tot leac pentru el, şi nimic. Oriunde ai auzit de vreun vrăjitor, ai mers
la el. Te-ai dus în Bosnia la hogi după talismane. Şi după ce nimic nu ţi-a ajutat, ai chemat, în
cele din urmă, şi preotul, însă nici rugăciunea preotului n-a ajutat. Fiul a bolit, a bolit, şi a
murit. Acum, viaţa ţi se pare un lucru fără scop şi fără noimă. Te gândeşti să te sinucizi. Ai
făcut rost de otravă, ţi-ai pus-o sub pernă şi toată noaptea te gândeşti şi te răzgândeşti dacă s-o
bei sau nu.
O să te întreb şi eu ceva. De ce îl chinui pe Dumnezeu? De ce îl chinui pe Iisus
Hristos, Cel chinuit pe cruce pentru tine? El a suferit dureri grele ca să îi mântuiască pe
oameni de dumnezeii mincinoşi, de mântuitorii mincinoşi şi de toate puterile întunecate care
lucrează prin mântuitorii mincinoşi. Şi totuşi, tu L-ai ocolit pe El, singurul Adevărat, şi ai
mers să cauţi ajutor mai întâi la vrăjmaşii Lui, vrăjitori şi descântători. Apostolul lui Hristos
dă următorul sfat: Este bolnav cineva între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru el, ungându-l pe el cu untdelemn întru numele Domnului, şi rugăciunea credinţei va
mântui pe cel bolnav, şi îl va ridica pe el Domnul (Iacov 5,14-15). Tu ai chemat, ce-i drept,
preotul Bisericii ca să se roage pentru cel bolnav, dar când? După ce ai colindat pe la toţi
vrăjitorii şi ghicitorii! După ce L-ai mâniat pe Cel ce singur dă viaţă şi sănătate, ai început să-
L rogi. Şi cine ştie cu ce inimă şi cu câtă credinţă! Negreşit, cu inimă îndoită şi cu credinţă
puţină. Dumnezeul nostru este grabnic ajutător celor ce cad cu inimă întreagă şi credinţă
deplină numai şi numai la El. Dacă cineva se roagă lui Dumnezeu şi dracului, rămâne fără
ajutor, fiindcă Dumnezeu nu vrea, iar dracul nu poate să-i ajute. Sfântul proroc Ilie a zis
poporului, care avea inima îndoită: până când veţi şchiopăta de amândouă gleznele voastre?
De este Domnul Dumnezeu, mergeţi după El; iar de este Baal, adică idolul satanic, dumnezeu,
mergeţi după el (3 Regi 18, 21). Iar când s-a îmbolnăvit regele Ohozia, n-a căutat ajutor la
Dumnezeul Cel viu, ci a trimis slugi în Acaron la Beelzebul ca să întrebe dacă se va
înzdrăveni. Auzind de aceasta, sfântul Ilie a mers la rege şi a zis: De ce ai trimis soli să
întrebe pe Beelzebul, dumnezeul Acaronului, ca şi cum n-ar fi Dumnezeu în Israel să întrebi
cuvântul Lui? Pentru aceea, de pe patul pe care te-ai suit nu te vei pogorî, căci cu moarte vei
muri (4 Regi l, 16).
Iată, aşa L-ai chinuit şi mâniat şi tu pe Dumnezeu - fie ca El să te ierte. Mulţumeşte-I,
însă, că şi pe fiu ţi l-a luat, şi pe tine te-a păzit de sinucidere, de pierderea sufletului. Şi că ţi-a
mai lăsat vreme de pocăinţă, încredinţează-te de acum, cu toată inima, doar Lui. Şi dragostea
Lui va întări viaţa ta, va lumina cărările tale, iar fiului tău îi va dărui împărăţia cerurilor.
Pace ţie de la Hristos Cel înviat!
Scrisoarea a 123-a
JURISTULUI GEORGE M.,
DESPRE PORUNCA A DOUA
Ca ortodox credincios, ai vrea să îţi aperi credinţa de năimiţii care s-au lepădat de
neamul şi credinţa lor din imbolduri de Iudă. Ei îţi spun că icoanele sunt idoli şi că închinarea
la icoane este potrivnică celei de-a doua porunci a lui Dumnezeu. Reiese, aşadar, că
adevăratul Creştinism este închinare la idoli! Asta afirmă sectanţii, care s-au ivit pe lume de
abia de un veac de om!
Episcop Nicolae Velimirovici
114
Întreabă-i: cine a nimicit idolii din Balcani? Cine a deşertat Atena şi Roma de
mulţimea statuilor şi templelor? Cine i-a doborât pe Jupiter, şi pe Diana din Efes, şi pe Astarte
din Babilon, şi pe Isis din Egipt? Cine l-a dat jos pe Perun de pe colina din Kiev şi l-a aruncat
în Nipru? Cine a curăţit de idoli Asia Mică, Africa de Nord şi întreaga Europă? Cumva noii
sectanţi, sau Marea Biserică a lui Hristos, care în lupta cruntă împotriva închinării la idoli a
dat milioane de jertfe omeneşti şi a umplut calendarul său cu numele mucenicilor pentru
credinţa în singurul Dumnezeu adevărat? Secta lor nu are nici măcar un mucenic pentru
credinţa lui Hristos. Nici nu a nimicit măcar un idol în toată lumea. Îndeobşte, ei nu au nici un
calendar creştin. Şi dacă l-ar avea, nu l-ar putea alcătui din sfinţii lor, ci din pamfletiştii şi
broşuriştii lor. Dacă îi doare de lupta cu închinarea la idoli, ce caută în Balcani, unde idolii
păgâneşti şi-au aflat adăpost numai în muzee? Dacă le arde inima de râvnă împotriva idolilor,
de ce nu merg în Asia largă, şi în Africa, şi între pieile roşii americane, unde păgânismul este,
din păcate, la putere şi astăzi la fel ca acum o mie de ani? Negreşit, nu merg în acele ţinuturi
fiindcă acolo viaţa unui misionar este în pericol. Ai citit despre Don Quijote, cum a proclamat
morile oamenilor paşnici drept castele întărite ale vrăjmaşilor săi şi le-a atacat înarmat de
război, ca să le cucerească. Aşa au proclamat şi aceştia sfintele noastre icoane drept idoli şi le
atacă de parcă sunt turbaţi - fiindcă nu au nici un chef să meargă în jungla asiatică şi africană.
Iar tu să ştii că precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele
creştine de idolii păgâneşti.
Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări
de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au
învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi
nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat,
în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă,
Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de
toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.
Scrisoarea a 124-a
UNUI GOSPODAR CARE SE PLÂNGE DE
„PÂINEA CARE NU HRĂNEŞTE”
Te numeri între cei dintâi gospodari din sat. În fiecare an aduni o mulţime de grâne -
atât de multe că vecinul tău ar putea cu o asemenea cantitate să hrănească de două ori mai
multe guri decât are în casă. El nu adună nici două poveri16 pe cap de om, iar tu aduni câte
cinci-şase poveri pe cap de om. Şi lui îi ajunge şi-i prisoseşte, iar tu, plin de ruşine, te vezi silit
în fiecare an să mai şi cumperi. Scrii că cei din casa ta mănâncă mult şi nu se satură niciodată.
„Parcă au gâtlej de balaur, că mănâncă tot timpul şi nu se satură niciodată. Parcă ar fi
blestemată mâncarea!”
Nu ştiu dacă e blestemată, dar că nu este binecuvântată, asta e sigur. La prima ta
scrisoare nu am ştiut ce să îţi răspund, până ce nu mi-ai descris într-a doua scrisoare viaţa din
casa vecinului tău. Acum, lucrul îmi este limpede. Vecinul tău se roagă lui Dumnezeu, şi când
merge să semene duce prima sămânţă la biserică şi preotul o binecuvântează; iar când treieră
primul snop, de asemenea îl duce la biserică pentru binecuvântare. Tu nu faci asta niciodată -
asta e una. În al doilea rând, singur recunoşti că tatăl tău a răpit pentru dobânzi întreaga avere
a unui datornic, care plătise deja de trei ori împrumutul de la început. Sărmanul a trebuit să-şi
părăsească vatra şi să se mute la oraş, unde a slujit pentru pâinea copiilor săi, până ce cu
timpul unul din fiii săi a deschis o băcănie şi s-a înavuţit. Acum, datornicul pe care tatăl tău l-
16 Unitate de măsură echivalentă cu sarcina pe care o poate transporta un cal (n. tr.).
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
115
a lăsat fără casă a ajuns mai avut decât fiul tatălui tău. Şi asta este după dreptatea lui
Dumnezeu.
Îţi voi aminti două vestite zicale ale poporului: „ce-i fără binecuvântare n-aduce
săturare” şi „ce-i jefuit nu-i blagoslovit”. Aceste două zicale lămuresc ceea ce se întâmplă în
casa ta. Lămuresc ceea ce bine ai numit „pâine care nu hrăneşte”. Zis-a Domnul Dumnezeu
printr-un proroc poporului cândva ales: însă de nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului
tău ca să păzeşti şi să faci toate poruncile Lui... sămânţă multă vei semăna în ţarină, şi puţină
vei strânge (Deuteronom 28,15, 38). Şi iarăşi, prin altul: aţi semănat mult şi aţi cules puţin,
mâncat-aţi şi nu v-aţi săturat, băut-aţi şi nu v-aţi potolit setea, îmbrăcatu-v-aţi şi nu v-aţi
încălzit, şi cel ce adună bani i-a adunat într-o legătură spartă (Agheu l, 6). Nu este îndeajuns
pentru cel înţelept? Când Dumnezeu binecuvântează, nu este greu să hrăneşti cinci mii de
oameni cu cinci pâini; iar când nu binecuvântează, este aşa cum e acum în casa ta. Dumnezeu
umple spicul cu boabe, şi tot El umple şi pâinea de saţ; Dumnezeu lasă spicul fără boabe, şi
tot El, Cel atotputernic, ia saţul de la pâinea nebinecuvântată. De vrei, primeşte această
învăţătură şi caută cu inimă înfrântă de la Domnul tău ceea ce lumea întreagă nu poate să îţi
dea.
Pace ţie şi milă de la Domnul!
Scrisoarea a 125-a
COMERCIANTULUI S. T.,
PE CARE „DUMNEZEU NU ÎL ASCULTĂ”
Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui
Dumnezeu, şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai
supravieţuit restriştilor, nu ele ţie? Îngăduie-mi însă o întrebare: tu îl asculţi pe Dumnezeu? În
amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i
asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci
când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile lui Dumnezeu şi ţii tu
rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te
asculte. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi a spălat picioarele celor ce îl iubesc. Mult se
bucură Ziditorul nostru să-i asculte pe copiii Săi cei ascultători. Pe Moise, pe Avraam şi pe
Iacov, Ziditorul i-a ascultat în toate câte L-au rugat. Şi prin lucrări fireşti şi mai presus de fire
El Şi-a revărsat mila asupra celor care împlineau legea Lui. Dacă nu a vrut să asculte
rugăciunile mele şi ale tale, asta se întâmplă ori fiindcă nu am vrut să ascultăm poruncile din
legea Lui, ori rugăciunile noastre nu au fost aşa cum trebuie. Domnul a grăit prin Isaia
poporului neascultător: De veţi înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi asculta, şi puţin mai
încolo: De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca (Isaia l, 15,19).
Aşadar, Dumnezeu ne ascultă când suntem ascultători, şi nu ne ascultă când suntem
neascultători. Nu ascultă nici când cerem ceva păgubitor şi lipsit de noimă. Apostolii Iacov şi
Ioan L-au rugat odată pe Domnul să pogoare foc din cer asupra satului unde nu voiseră să le
dea găzduire. Iar El, întorcându-Se, i-a certat (Luca 9,55). Nu numai că nu le-a ascultat
rugăciunea, ci i-a şi certat. Gândeşte-te şi tu dacă rugăciunile tale au fost vrednice de un om şi
vrednice de Dumnezeu.
Încă ceva. De ce te rogi lui Dumnezeu numai în restrişte? Prin aceasta pe tine te
înjoseşti, iar pe Dumnezeu îl jigneşti. Ziditorul nostru cere de la noi să simţim neîncetat că
suntem în faţa Lui şi să avem neîncetat împărtăşire cu El prin rugăciune. Neîncetat rugaţi-vă.
Rugându-te lui Dumnezeu numai atunci când dă peste tine nenorocirea, faci din tine un
cerşetor oarecare, iar pe Dumnezeu îl ruşinezi, fiindcă îl chemi, ca pe un pompier, numai
atunci când îţi arde casa. Hristos ne-a dat dreptul să îl numim pe Tatăl Lui Tată al nostru. Ce e
Episcop Nicolae Velimirovici
116
mai dulce decât asta? Şi ce este mai dulce pentru copii decât a fi în faţa părinţilor? Să ne
străduim neîncetat şi noi, deci, să fim în faţa Tatălui nostru Ceresc cu inima şi gândurile şi
rugăciunile. Rugăciunea noastră în vreme de propăşire şi bucurie e ca un capital duhovnicesc,
care ne foloseşte la vreme de nevoie şi suferinţă mai mult ca rugăciunea de o clipă făcută când
vin zilele de restrişte.
Pace ţie de la Domnul!
Scrisoarea a 126-a
UNUI DOMN CARE SE PLÂNGE DE NECHIBZUINTA SOŢIEI SALE
„Fac şi eu ce face toată lumea!” Aceste cuvinte vi le trâmbiţează în urechi soţia dvs. de
câte ori îi atrageţi atenţia să se lase de mania modei şi de risipă. I-aţi spus cu binele: „Iată,
Dumnezeu ne-a dat trei copii ca trei mere de aur. Acum trebuie să trăim pentru copii, nu
numai pentru noi. Nici nu mai suntem atât de tineri ca să alergăm după toate modele şi după
toate distracţiile. Şi sănătatea trebuie să ne-o păzim, de dragul copiilor. Tu, nevastă, te plângi
deseori de dureri de cap. Păi numai să tragi în piept mirosul pomezii otrăvitoare de pe faţă, şi
gata durerea de cap; pe lângă asta, ia în calcul şi aerul nesănătos din cafenele, crame şi teatre;
ia în calcul şi îmbrăcămintea nesănătoasă, somnul dezordonat, precum şi nevroza de la
jocurile de noroc şi băutură. Toate astea nu duc la bine”. La toate acestea însă, soţia o ţine una
şi bună: „Fac şi eu ce face toată lumea!”.
Care toată lumea, distinsă doamnă? Intră, oare, toată lumea în gloata dezmăţată în care
tu te-ai amestecat şi la care îţi stă gândul ziua şi noaptea? Ţi-ai mărginit şi îngustat gândurile,
şi astfel nu îţi laşi ochii să privească în afara societăţii tale şi să vadă restul lumii lui
Dumnezeu. Nu numai că nu toate femeile din lume nu trăiesc viaţa ca tine, ci nici măcar o
stradă din oraş nu găseşti unde toate femeile să trăiască aşa. Uriaşa majoritate a mamelor şi a
văduvelor şi a fecioarelor trăiesc o altă viaţă. Şi atunci, cum poţi să spui: „Fac şi eu ce face
toată lumea!”? Te-ai luat după exemplul câtorva persoane deşănţate, iresponsabile, nici mame
şi nici fecioare, şi doar la ele te gândeşti, şi în ele vezi întreaga lume. Şi totuşi, tot restul lumii
vă priveşte ca pe o trupă de circ, în care voi sunteţi şi animalele, şi dresorii.
Dar hai să zicem că toată lumea ar merge pe calea nebuniei şi a pierzării - oare tu,
mamă a trei fii, nu ai avea putere să spui: „Eu nu voi merge pe această cale!”? Cu adevărat,
acesta ar fi un eroism ce ar atrage privirile cerului şi pământului. Un asemenea eroism este
înscris în cartea de aur a Sfintei Scripturi. Acest eroism l-au avut cele două fiice ale lui Lot în
Sodoma. În blestemata cetate a Sodomei nu era nici măcar un sufletul nestricat şi neblestemat,
în afara casei lui Lot. Dacă fiicele lui Lot, fecioare, ar fi spus cum spune o mamă a trei copii
în zilele noastre: „Hai să fac şi eu ce face toată lumea!”, lumea n-ar fi ştiut de fiicele lui Lot şi
nici de Lot; numele lor n-ar fi fost pomenite în Cartea veşnică, în Cartea de aur. Dar ele n-au
vorbit aşa. Pentru aceasta, a fost binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Lot şi asupra fiicelor
lui. Şi când cetăţii blestemate i-a sunat ceasul să se scufunde sub pământ arsă de foc şi să se
prefacă în mare moartă, îngerul lui Dumnezeu a scos acea cinstită familie în afara cetăţii, ca
să nu vadă răzbunarea cerului asupra celor ce pângăreau fără margini pământul.
Sau să zicem că Rastko Nemanidul ar fi spus ca tine: „Fac şi eu ce face toată lumea!” Oare ar
mai fi devenit Sfântul Sava, părintele poporului său şi veşnică mustrare a conştiinţei acelor
urmaşi ai săi care spun: „Fac şi eu ce face toată lumea!”?
Dar dacă aceste pilde şi alte mii de pilde pe lângă acestea nu se lipesc de sufletul tău,
eu nu ştiu ce să-ţi spun.
Dacă nu te laşi învăţată de pildele bune ale vieţii, măcar teme-te de pildele
înfricoşătoare ale morţii. Priveşte cu ce moarte au murit şi mor cei după care te-ai luat, uitând
de soţ şi de copii. Suferinţe înfricoşătoare, fărădelegi şi sinucideri - fără excepţie!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
117
Pot, oare, să fac apel la ceea ce este mai bun în sufletul tău, fiică a unor părinţi cinstiţi?
La ceea nu a fost încă întunecat de întunericul vieţii noptatice? Trezeşte-te, dezmeticeşte-te,
vino-ţi în fire! Adu-ţi aminte că atunci când tu râzi în fumul orgiei de noapte, copiii tăi, treji şi
plânşi, caută în pat mâna şi cuvântul mamei. Leapădă primejdioasele cuvinte: „Fac şi eu ce
face toată lumea!”, ca binecuvântarea Celui care te-a binecuvântat cu trei copii să se
prelungească asupra ta până la sfârşitul veacului!
Scrisoarea a 127-a
PENSIONARULUI P. N., DESPRE O VIZIUNE
Îmi aduceţi la cunoştinţă că aţi avut o viziune neobişnuită în biserică la rugăciune. Aţi
văzut cum Hristos a ieşit din altar şi s-a oprit. După aceea, a ieşit cineva ca un rabin evreu şi a
stat de-a dreapta lui Hristos. Apoi a mai ieşit cineva cu o cealma pe cap şi a stat de-a stânga
lui Hristos. Atunci au întins amândoi mâinile către Hristos şi s-au luat de mână cu El.
Asemenea viziune aţi avut. Iar ca tâlcuire de la tâlcuitorii mincinoşi îmi aduceţi la cunoştinţă
următoarele: Dumnezeu vrea ca toate credinţele să se împace şi să se facă o singură credinţă
în toată lumea!
Oricine este iniţiat în tainele împărăţiei lui Dumnezeu vă poate spune că şi viziunea
este mincinoasă, şi tâlcuirea e mincinoasă. Nălucirea pe care aţi văzut-o înaintea dvs. nu este
de la Dumnezeu, ci de la cel ce dintotdeauna îşi ridică coarnele împotriva credinţei lui Hristos.
„Tatăl nostru” se încheie cu rugăciunea către Dumnezeu ca El să ne izbăvească de cel viclean.
Omul lui Dumnezeu, cine se poate ţine de mână cu Hristos? Cine poate sta alături de
Dumnezeu? Nu le-a grăit Hristos evreilor: iată, se va lăsa casa voastră pustie (Matei 23, 38)?
Prorocia s-a împlinit. Evreii nu au nici jertfe, nici preoţie. Amândouă au trecut la cei botezaţi
în acel ceas când catapeteasma Templului s-a rupt de sus şi până jos. Nici musulmanii nu au
nici jertfe, nici preoţie. Nu le spune, oare, evreilor evreul Pavel, apostolul lui Dumnezeu:
Hristos e sfârşit Legii (Romani 10,4)? Aşadar, cum se poate ca ceea ce este pustiit, ceea ce s-a
sfârşit, ceea ce este lepădat şi înlocuit cu altceva nou, să fie pus pe picior de egalitate şi să se
ţină de mână cu credinţa vie a lui Hristos? Şi Mohamed însuşi, cu toată duşmănia sa faţă de
creştini, recunoaşte şi pune în Coran faptul că Iisus, fiul Mariei, va judeca lumea, prin urmare
şi pe Mohamed însuşi. Şi atunci, de unde această nivelare şi egalizare? De unde poate veni o
asemenea viziune, întrebaţi? De la ispititorul. Cercetaţi-vă viaţa şi cugetaţi la ea, şi veţi vedea,
în zilele noastre se vorbeşte mult - de către cei slabi în credinţă, fireşte - despre împăcarea şi
egalizarea tuturor credinţelor. Şi dvs. v-aţi plecat acestor gânduri şi dorinţe. Vi s-a dat să
vedeţi viziunea dvs. subiectivă obiectivată într-o nălucire - şi vă bucuraţi de asta ca de o milă
a lui Dumnezeu. Eu nu aş zice că e milă; mai degrabă, un avertisment. Iertaţi-mă, dar aţi
confundat conceptele. Una este pacea socială şi politică, alta e împăcarea credinţelor. Şi una
este egalitatea în drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, şi alta este egalizarea credinţelor.
Creştinilor li s-a poruncit cu stricteţe să fie milostivi faţă de toţi oamenii, fără deosebire de
credinţă, dar, în acelaşi timp, şi ţinerea cu stricteţe a credinţei lui Hristos. În calitate de creştin,
vă puteţi jertfi pentru cei de altă credinţă atât averea, cât şi viaţa, dar nicidecum şi adevărul lui
Hristos - fiindcă averea şi viaţa sunt proprietatea dvs., iar adevărul lui Hristos, nu. Aici e
piatra dvs. de poticnire - în această lipsă de discernământ. Din această lipsă de discernământ a
venit şi confuzia din sufletul dvs. În fapt, nu aţi văzut nici pe Hristos, nici pe Mohamed: aţi
văzut doar sufletul dvs.
Dumnezeu să vă fie într-ajutor!
Episcop Nicolae Velimirovici
118
Scrisoarea a 128-a
FRATELUI ZDRAVKO T.,
CARE ÎNTREABĂ CU PRIVIRE LA ÎNĂLŢAREA DOMNULUI
Cum S-a înălţat Domnul Hristos de pe pământ la cer? Pe tine întrebarea asta te
chinuie. Spune: „Domnul înviat S-a înălţat din împărăţia Sa pământească în împărăţia Sa
cerească prin puterea lui Dumnezeu”, şi fii liniştit - căci dacă te vei băga în adâncul cercetării
tuturor tainelor lui Dumnezeu, vor începe să te chinuie şi multe alte întrebări, cum ar fi: Cum
S-a născut Hristos? Cum a umblat pe apă? Cum a scos duhurile şi a vindecat bolile? Cum S-a
schimbat la faţă? Cum a înviat morţii? Cum a înviat El? Răspunsul la toate aceste întrebări
este unul singur: toate acestea s-au întâmplat prin puterea Dumnezeiască a lui Hristos - şi pace
ţie, şi bucurie!
Nu este neîngăduită cercetarea tainelor Dumnezeieşti, dar nici nu e recomandată celor
care nu au atins înălţimea desăvârşitei încredinţări în voia lui Dumnezeu, desăvârşitei
credinţe, dragoste, curăţii şi smerenii. Origen a fost cel mai învăţat om al vremii sale. Înarmat
cu uriaşe cunoştinţe, atât lumeşti cât şi teologice, el a cutezat să se apuce de cercetarea celor
mai subţiri taine ale fiinţei Dumnezeieşti - şi a căzut în rătăcire. Şi Biserica a osândit
învăţăturile lui rătăcite. Despre el, sfântul Simeon Nebunul pentru Hristos a zis: „Origen a
intrat în mare, n-a mai putut să iasă din ea şi s-a înecat în adânc”.
Este destul să ştim despre înălţarea Domnului ceea ce este scris în Evanghelie - iar
acolo scrie: şi când i-a binecuvântat pe ei, S-a depărtat de la ei şi S-a suit la cer. Aşadar, El
S-a înălţat la cer binecuvântându-i pe oameni. Prin aceasta, Domnul ne-a descoperit o mare
învăţătură practică: ne putem înălţa cu duhul la cer numai şi numai binecuvântând pe
aproapele nostru. Prin binecuvântare ne înălţăm, prin blestem cădem. Ce dăm, aceea şi primim:
dacă dăm binecuvântare, primim binecuvântare; dacă dăm blestem, primim blestem.
Deci, condiţia înălţării noastre duhovniceşti este binecuvântarea.
Hristos S-a înălţat!
Scrisoarea a 129-a
FRATELUI DE MĂNĂSTIRE GAVRILO I.,
CU PRIVIRE LA PRICINA PENTRU CARE A PLECAT HRISTOS
După ce gospodarul pleacă la ţarina sa ca să-i hrănească, să-i îmbărbăteze şi să-i
îndrume pe lucrători, el se întoarce acasă.
După ce împăratul pleacă la război şi biruie pe vrăjmaşii săi, el se întoarce în cetatea
sa de scaun.
După ce doctorul ajunge la bolnav şi îl examinează, îl vindecă, stabileşte tratamentul,
îi prescrie medicamente şi regim, el pleacă la spital.
După ce tatăl îşi vizitează copiii aflaţi departe şi plăteşte datoriile lor şi le asigură buna
educaţie, el se întoarce la căminul său şi aşteaptă întoarcerea copiilor.
La fel şi Mântuitorul lumii, după ce Şi-a împlinit lucrarea pe pământ, S-a întors în
cetatea Sa de scaun cea cerească. S-a înălţat în împărăţia cerurilor, de unde Se pogorâse ca
Gospodar, şi ca împărat, şi ca Doctor, şi ca Părinte, şi ca Răscumpărător şi Slobozitor. Mai de
folos este vouă ca Eu să plec, le-a spus El la despărţire ucenicilor Săi. Nu spune: „De folos
este pentru Mine să fug din această vale a suferinţei, până ce nu Mă răstignesc iarăşi
nebunii!”. Nu; El nici nu a gândit aşa, după cum nici o dragoste adevărată, îndeobşte, nu se
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
119
gândeşte la sine, ci la cel iubit. Fiecare faptă a lui Hristos, fiecare pas, fiecare gest, şi cuvânt,
şi gând - totul a fost menit numai spre binele oamenilor, spre mântuirea celor iubiţi ai Lui.
Dacă oamenii şi-ar fi putut da singuri seama ce este bine şi ce este rău pentru ei, El nu ar fi
socotit de trebuinţă să Se pogoare între oameni - oamenii, însă, nu puteau face asta nicidecum
fără El.
Mai de folos este vouă ca Eu să plec. Iar ceva mai târziu El a adăugat: iată, Eu cu voi
sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. Să nu te tulbure asta; nu e o contrazicere. El a
plecat, într-adevăr, dar într-a zecea zi după plecarea Sa le-a trimis ucenicilor Mângâietor
deopotrivă cu Sine - pe Duhul Sfânt. S-a înălţat la ceruri cu trupul Său înviat, însă prin Duhul
Său a rămas în Biserica Sa, rămâne în ea şi astăzi şi va rămâne până la sfârşitul vremurilor.
O, Doamne, dragostea noastră, spune-ne: de ce este mai de folos ca Tu să pleci de la
noi?
Ca prin îndepărtare, copiii Mei, să fiu cât mai mult în inimile care Mă iubesc şi
năzuiesc după Mine!
Scrisoarea a 130-a
LUI BADEA PERO RUGĂTORUL,
DESPRE ÎNTRISTAREA PENTRU HRISTOS
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră întru
bucurie se va întoarce. Asta îţi spune şi ţie Domnul, bade Pero - fiindcă şi întristarea ta e
apostolească. Tu te întristezi pentru războiul împotriva lui Hristos ce are loc astăzi în Rusia.
Te întrebi mereu: „Cum se poate ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Hristos în ţara
cea mai iubitoare de Hristos? Cum se poate ca Iuda să triumfe asupra lui Hristos şi a sfintei
Rusii?” Şi plângi, în fiecare zi plângi de mâhnire pentru Hristos Cel defăimat.
Mâhneşte-te, bătrâne, nu te mâhneşti singur. Şi îngerii din ceruri se mâhnesc împreună
cu tine pentru poporul rus creştin. Te întristezi, spui, că nu poţi face nimic pentru Rusia
ortodoxă. Faci îndeajuns că te mâhneşti. Sfântă este mâhnirea ta, fiindcă nu te mâhneşti pentru
tinereţe, nici pentru bogăţie, nici pentru slava pământească, ci pentru Hristos. Iar Cel ce este
mai bogat decât toţi bogătaşii şi mai puternic decât toţi împăraţii, Hristos, va răsplăti această
sfântă mâhnire a ta şi nobilele tale lacrimi. De la sfânta ta mâhnire va fi bine şi pentru tine, şi
pentru poporul rus. Înţeleptul Isaac Sirul zice: „O mică întristare pentru Dumnezeu este mai
bună decât o faptă mare făcută fără întristare”. Drept aceea, spune el, întristarea de bună voie
dă mărturie despre credinţă prin dragoste (Cuvântul 74). Atât credinţa, cât şi dragostea
strălucesc în lacrimile tale. Drept aceea, binecuvântată fie mâhnirea ta! Cândva, ea se va
întoarce întru bucurie. Hristos te va lumina cu bucurie cerească pe tine, va lumina cu bucurie
cerească şi Rusia, ca şi pe toţi cei care se mâhnesc pentru El în această lume. Ştie Domnul
nostru că mâhnirea sfântă îl sfinţeşte pe om - de aceea nici nu curmă mâhnirea dintr-o dată,
căci din mâhnirea sfântă se naşte omul, adevăratul om ceresc, omul cel nou, precum omul
trupesc se naşte din femeie în dureri, dar când femeia naşte, nu-şi mai aminteşte întristarea,
de bucurie că s-a născut om pe lume. Ştie Atoateştiutorul că din mâhnirea sfântă se naşte
marele bine. Drept aceea, El vede mâhnirea ta şi numără lacrimile tale, dar tace deocamdată
privind în viitor, în acea zi şi în acel ceas rânduit, când va întoarce mâhnirea ta în mare
bucurie. Prin gura Lui a fost vestită lumii această mărturie adevărată: fericiţi sunteţi, cei care
plângeţi acum, că veţi râde.
Pace ţie şi mângâiere de la Domnul!
Episcop Nicolae Velimirovici
120
Scrisoarea a 131-a
DIACONULUI P. N.,
DESPRE SUPERSTIŢIILE NECREDINCIOŞILOR
Te-ai întâlnit, scrii tu, cu un om care nu crede în Dumnezeu, şi totuşi este plin de
superstiţii. L-ai întâlnit anul trecut la băi. El a recunoscut înaintea ta că nu a crezut niciodată
în Dumnezeu, dar din copilărie a întins palma ţigăncilor să-i ghicească. Aşa face şi acum. Şi
dovedeşte cu înflăcărare că ţiganca lui ghicitoare ştie mai mult decât toate academiile de
ştiinţe. Pe lângă asta, se teme de deochi. Mai mult: merge pe stradă cu capul plecat. Socoate
marţea drept zi cu ghinion, şi în acea zi nu face nimic, nici nu iese din casă. De numărul 13
fuge ca de foc. Odată, cineva a făcut o glumă şi a scris numărul 13 pe masă în faţa lui. El a
sărit ca turbat şi a răsturnat masa peste acel glumeţ. Altminteri, pare un domn, cărturar şi
bogat.
De ce te miri, dragă diacone? De faptul că necredinţa şi superstiţia merg mână în
mână? Dar acest lucru este cu totul firesc în nefirescul său. Minciună sunt şi una şi cealaltă, şi
amândouă îşi au obârşia de la cel pe care cea mai nemincinoasă gură l-a numit: tatăl minciunii.
Adevărul este mereu acelaşi, iar minciuna este ca un cameleon care se arată în felurite
culori. Aceasta - prietenia dintre necredinţă şi superstiţie - nu este nici un paradox, cum ai
crezut tu, ci o potrivire la fel ca cea între ramă şi tablou. Orice necredinţă e înrămată solid în
superstiţie. Şi o minciună e mereu în ospeţie la alta.
După ce regele Saul s-a lepădat de ascultarea faţă de Dumnezeu şi de Samuel, prorocul
lui Dumnezeu, a mers la vrăjitoarea din Endor să afle adevărul şi să ceară sfat. Philippe
Egalite, regele Franţei, se lăuda cu două lucruri: cu ateismul şi cu ghicitul în cafea. N-ai citit
în Scriptură cum Pilat şi Irod, două minciuni, s-au împăcat înainte de osândirea Adevărului la
moarte? Şi s-au făcut prieteni Pilat şi Irod într-aceeaşi zi unul cu celălalt, că mai înainte erau
învrăjbiţi între ei (Luca 23, 12). Şi astăzi se împacă deseori două minciuni atunci când au de
luptat cu adevărul. Uită-te la superstiţia necredincioşilor evrei când mergeau să îl omoare pe
Hristos!
Deci, L-au adus pe Iisus de la Caiafa în divan, şi era dimineaţă; şi ei n-au intrat în
divan, ca să nu se spurce (Ioan 18, 28), fiindcă aveau praznic. Să omoare un om nevinovat nu
îi spurca, dar să meargă în zi de praznic la tribunal, da! Lucruri de acelaşi fel se întâmplă azi
la necredincioşii din Rusia. La cei care au lepădat credinţa a inundat superstiţia. Acei sărmani,
însă, nici nu-şi dau seama că lepădându-L pe Adevăratul Dumnezeu s-au dat cu totul în
stăpânirea arhipotrivnicului lui Dumnezeu, acelui făţarnic ascuns, care este numit: ucigaş de
oameni dintru început... minciună şi tatăl minciunii. De asta nu îşi dă, bineînţeles, seama nici
cunoscutul tău, domnul de la băi, care L-a lepădat pe Dumnezeu şi L-a înlocuit cu o ţigancă
ghicitoare.
Hristos a înviat!
Scrisoarea a 132-a
UNUI PĂRINTE CARE ÎNTREABĂ DACĂ EXISTĂ DUHURI
Întristat pentru moartea fiului dvs., de-abia acum, spre bătrâneţe, aţi căutat mângâiere
la Biserică, întrebaţi dacă există duhuri. Mai întâi de toate, asta e ca şi cum aţi întreba dacă
există Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu duh este, nezidit, veşnic, atotînţelept, atotputernic,
atotbun. În jurul lui Dumnezeu Ziditorul există împărăţia duhurilor zidite: cetele sfinţilor şi
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
121
fericiţilor îngeri. De nenumărate ori s-au arătat ei oamenilor, ba chiar şi animalelor, de la
facerea lumii şi până astăzi.
Foarte multe dintre aceste arătări îngereşti sunt înscrise în Biblie, mai ales în Noul
Testament, şi în istoria Bisericii creştine. Ca să nu mai vorbesc de duhurile întunericului şi
răutăţii, pe care Domnul Iisus le-a izgonit din oameni. Acestea sunt duhurile iadului, căzute de
la Dumnezeu în umbra veşnică a morţii şi deznădejdii.
Însă pe dvs., ştiu, vă interesează cel mai mult dacă există duhurile oamenilor morţi,
adică şi duhul răposatului dvs. fiu. Există. Tocmai această existenţă de după moarte este
singurul scop şi rost al scurtei noastre existenţe pământeşti. Omule al lui Dumnezeu! De către
Hristos şi prin Hristos totul a fost descoperit şi arătat: şi Dumnezeu, şi duhurile luminii, şi
duhurile întunericului, şi sufletele vii ale drepţilor care au murit, şi sufletele ticăloase ale
păcătoşilor nepocăiţi (vezi pilda despre bogat şi Lazăr).
Citiţi în Evanghelie cum s-au arătat sufletele lui Moise şi Ilie în vremea Schimbării la
faţă pe muntele Tabor. Citiţi, în continuare, cum s-au deschis în ceasul morţii lui Hristos
mormintele, şi morţii s-au arătat în cetate vii. Prin aceasta, Bunul Mântuitor a vrut ca mai
înainte de învierea Sa să mărturisească lumii învierea de obşte a tuturor oamenilor - însă a
unora spre viaţa veşnică, iar a celorlalţi spre osânda veşnică (Ioan 5, 29).
Mai întrebaţi: „Dacă există duhurile, cum sunt ele?” Să nu dea Dumnezeu să vedeţi
duhurile întunericului şi răutăţii nici în lumea aceasta, nici în cealaltă! Iar cum sunt cele ce sau
învrednicit să dobândească acea lume, adică împărăţia cerurilor, ne răspunde Evanghelia.
Răspunsul a fost dat de însuşi Mesia lumii când a spus că ele sunt ca îngerii şi sunt fii ai lui
Dumnezeu (Luca 20, 35-36).
Fie ca Atotputernicul nostru Domnul Iisus să dăruiască şi dragului dvs. fiu acea
împărăţie a vieţii adevărate şi reale între sfinţii Săi îngeri!
Scrisoarea a 133-a
UNEI BĂTRÂNE, DESPRE ÎNVIEREA TRUPULUI
Credinţa noastră este pe de-a-ntregul credinţă a învierii. Ea învie sufletele moarte, ceea
ce eu cred că este o mai mare minune - şi atunci, cum să nu poată învia şi trupurile? Tu îţi
mărturiseşti credinţa tare în Atotputernicul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, însă
te chinuie întrebarea: „Cum va învia Dumnezeu trupurile îmbătrânite şi ofilite?” Păzeşte-te ca
nu cumva să te asemeni cu vrăjmaşii lui Hristos, saducheii, care de asemenea credeau în
Dumnezeu, însă tăgăduiau învierea din morţi.
Trupurile tinere şi cele bătrâne nu sunt deopotrivă în moarte? Şi nu se desfac atât unele
cât şi celelalte în ţărână, din care au şi fost zidite la început? Dar atât unele, cât şi celelalte vor
învia cu o la fel de mare uşurinţă în Ziua de Apoi, în Ziua Judecăţii, prin cuvântul Ziditorului.
Nici slăbiciunea picioarelor bătrâneşti nu va încetini, nici sprinteneala picioarelor tinereşti nu
va grăbi scularea morţilor din ţărâna mormintelor. Cuvântul lui Dumnezeu poate orice: El
învie şi omoară, face şi nimiceşte. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.
Spui cu naivitate că n-ai dori nicicum să fii în împărăţia lui Hristos în trupul tău de
acum, bătrânesc şi prăpădit. Nici nu vei fi, soro, nu te teme! Când sufletul mort al unui
[ne]credincios învie, se scoală şi învie prin credinţă, sufletul lui cel nou de-abia mai seamănă
cu vechiul suflet mort, dar personalitatea lui rămâne conştientă de sine de-a lungul întregii
sale vieţi.17 Ceva semănător se întâmplă când cineva îşi leapădă zdrenţele şi se îmbracă în mătase.
Ceva asemănător se va întâmpla şi cu trupurile. Sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti
- trupuri duhovniceşti, nestricăcioase, şi trupuri trupeşti, pământeşti, stricăcioase. Însă oricum
ar fi trupurile pământeşti, tinere sau bătrâne, ele sunt adevărat gunoi faţă de trupurile cereşti.
Sfântul Ipolit mucenicul scrie: „Noi credem că trupurile vor învia nu cum sunt acum, ci curate
17 Mai explicit, învie omul, prin unirea sufletului din nou cu trupul (nota Apologeticum).
Episcop Nicolae Velimirovici
122
şi nesupuse stricăciunii. Fiecărui trup i se va înapoia sufletul său”. Ce deosebire de necrezut
este între culoarea unui pom şi cea a rădăcinii lui! Şi totuşi, acelaşi pom este cuprins întreg în
rădăcină, şi, de asemenea, acelaşi pom este cuprins întreg în floare. Şi precum floarea întrece
rădăcina prin frumuseţea sa, aşa şi trupurile înviate vor întrece prin frumuseţea lor trupurile
noastre pământeşti.
Bucură-te, deci, fiică a Domnului înviat! Şi cu bucurie împărtăşeşte-te cu Trupul şi
Sângele lui Hristos. Prin asta îţi vei pregăti trup ceresc, asemenea cu al Lui - trup care prin
putere şi frumuseţe va întrece tot ce se poate vedea cu ochiul şi închipui cu închipuirea în
această lume!
Scrisoarea a 134-a
PROFESORULUI MILAN,
CARE ÎNTREABĂ CU PRIVIRE LA 1 CORINTENI 3, 18
Citind Sfânta Scriptură, aţi dat peste nişte cuvinte mai puţin limpezi, şi căutaţi
lămurire. De acest fel sunt spusele apostolului Pavel: de i se pare cuiva între voi că este
înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Aceste spuse v-au uimit şi v-au
tulburat. De ce, nu ştiu, de vreme ce ele sunt cu totul după noima Evangheliei lui Hristos?
Bineînţeles, apostolul nici nu se gândeşte să poruncească oamenilor să fie nebuni, ci ca
întreaga lor înţelepciune trupească şi lumească să o socoată nebunie faţă de adevărul revelat şi
mântuitor al lui Hristos. Mai limpede vorbeşte Pavel despre aceasta în primul şi al doilea
capitol al aceleiaşi epistole către Corinteni. Cine nu se socoate sărac cu duhul, după cuvântul
Domnului, nu poate intra în împărăţia cerurilor. Fiindcă înţelepciunea acestei lumi nebunie
este înaintea lui Dumnezeu.
Într-adevăr, spuneţi, ce au reuşit toţi filosofii păgâni cu toată cunoaşterea şi
înţelepciunea lor lumească? S-au adus pe sine şi au adus lumea la deznădejde. Cunoscutul
filosof roman Seneca s-a sinucis; la fel şi ucenicul lui, împăratul Nero. Când prorociţele de la
Delfi l-au proclamat pe Socrate cel mai înţelept om, Socrate a recunoscut: „Sunt, cu adevărat,
mai înţelept decât ceilalţi, întrucât ştiu că nu ştiu nimic”.
Apostolii lui Hristos spuneau despre ei înşişi: noi suntem nebuni pentru Hristos.
Adică: nebuni înaintea lumii şi pentru lume, dar nu înaintea lui Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu. Ştiţi şi dvs. că oricine a vestit nişte taine mai mari ale naturii, oamenii l-au socotit
la început nebun - cu cât mai mult pe cei care vesteau o împărăţie aparte a vieţii, suprafiresc
de reală şi veşnică! Cunoştinţa acestei împărăţii, pe care ne-a descoperit-o Hristos
Mântuitorul, e neasemuit mai mare decât toate celelalte cunoaşteri. Numai şi numai în lumina
acestei cunoştinţe a lui Hristos capătă un oarecare preţ şi un oarecare rost orice altă cunoştinţă
a noastră, după cum scrie tot marele apostol: iar mai vârtos le şi socotesc pe toate pagubă a fi
pentru covârşirea cunoştinţei lui Hristos Iisus, Domnului meu, pentru Care de toate m-am
păgubit şi le socotesc gunoaie a fi, ca pe Hristos să-L dobândesc (Filipeni 3, 8).
Aşadar, fără Hristos totul e întuneric şi nebunie. Şi care dintre muritori vrea adevărata
înţelepciune, adică înţelepciunea cerească ce luminează viaţa noastră de pe pământ şi toată
făptura de sub cer, acela socoate nebunie orice cunoştinţă trupească de la sine însuşi şi de la
oameni, fiindcă ea duce numai la mormânt, nu mai departe. Căci cu adevărat este nebunie
orice înţelepciune ce îşi dă singură acest nume, care stă în afara lui Dumnezeu, Celui Viu şi
Unul, şi în afara lui Hristos Cel înviat şi a împărăţiei Lui a veşnicei lumini şi bucurii. Ca atare,
este de folos ca fiecare să se socoată nebun înaintea nemăsuratei înţelepciuni a lui Hristos,
fiindcă astfel se va face înţelept prin Hristos.
Pace dvs. şi sănătate de la Domnul!
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
123
CUPRINS
1. Unui muncitor care întreabă: „Ce este viaţa duhovnicească?” 3
2. Unui om care spune că are credinţă în Dumnezeu, însă nu I se roagă 3
3. Unei femei cultivate pe care lumea o batjocoreşte fiindcă merge la biserică 4
4. Unui teolog care se plânge de necredinţa unor oameni 5
5. Unei mame care nu a putut să afle mormântul fiului căzut în luptă 6
6. Unui comerciant aflat în suferinţă, pe care toţi l-au părăsit 7
7. Unei fete care nu poate să se hotărască între căsătorie şi mănăstire 8
8. Preotului Karan, despre criza mondială 9
9. Fierarului Kosta, despre înţelesul cuvintelor lui Hristos:
Nu am venit să aduc pace, ci sabie 10
10. Unui tânăr învăţător care întreabă: „Oare mai există astăzi adevăraţi creştini? 11
11. Ţăranului Zdravko T., care întreabă ce înseamnă cuvintele
lui Hristos: Foc am venit să arunc pe pământ 12
12. Unei doamne, despre răzbunarea morţilor 13
13. Unui funcţionar care crede că poporul ţine prea multe sărbători 14
14. Pelerinului lovan, care întreabă ce lucru este mai important
pentru mântuirea sufletului 15
15. Unui patriot care spune că este suficient să fii bun sârb,
iar credinţa este un lucru secundar 15
16. Unui tânăr care suferă şi într-un fel, şi în altul 16
17. Unei femei pe care o chinuie o tristeţe apăsătoare 17
18. Domnului P J., care întreabă de ce se aprinde candelă înaintea icoanelor 16
19. Unui fiu care a căzut sub blestemul părintesc 18
20. Unui student care întreabă cine sunt cei săraci cu duhul 19
21. Unei văduve care se mâhneşte şi îşi face griji 20
22. Pensionarului S. P., care interpretează după o metodă proprie războiul chino-japonez 21
23. Militarului lovita N., care povesteşte despre felul
în care a ajuns la credinţa lui Dumnezeu 21
24. Unei familii evlavioase, care întreabă cum a înviat Hristos 22
25. Unui veteran rus care îşi plânge patria răstignită 22
26. Modestului funcţionar T., care se plânge de prietenul îngâmfat 23
27. Prietenilor dintr-un spital, care întreabă: „Cine îmi dă mărturie că aînviat Hristos?” 24
28. Unei asociaţii de femei ortodoxe, despre cele şapte spuse ale lui Hristos de pe cruce 25
29. Unei fete şcolile, despre cele cinci răni ale lui Iisus 26
30. Din Ierusalim, în Vinerea Mare 27
31. Din Ierusalim, în Sâmbăta Mare 28
32. Despre slujba de înviere la Ierusalim 29
33. Profesorului M.M., care nu îşi sărbătoreşte slava din pricina doliului 30
34. Căpitanului Petar L, care întreabă ce datorează sârbii lui Hristos 31
35. Ţăranului Stanoie L, care se plânge că năvăleşte asupra lui duhul fricii 32
36. Teologului B. R., care întreabă cum trebuie înţelese cuvintele:
Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine 33
37. Unei surori pe care o mâhneşte dezmăţul fratelui 33
38. Către doi prieteni care se contrazic cu privire la necesitatea împărtăşirii bolnavilor 34
39. Unui judecător care întreabă cum îşi răsplătească binefăcătorul 35
40. Monahului Avacum despre păcatele cu gândul 36
41. Grefierului Veselin G., care se miră de ce nu a scris sfântul Sava cărţi 36
Episcop Nicolae Velimirovici
124
42. Unui cititor plin de râvnă al Sfintei Scripturi, care întreabă
de ce S-a arătat Duhul Sfânt în chip de foc 37
43. Paracliserului Draghici M., care se simte uneori cu totul alt om 38
44. Misionarului Petar S., care întreabă ce este hula împotriva Duhului Sfânt 39
45. Mecanicului de locomotivă Stamen L, care se plânge că ocupaţia lui este plicticoasă 40
46. Domnului Scott, unitarian american, care se răzvrăteşte împotriva Sfintei Treimi 40
47. Unui frate din Saraievo care întreabă despre Pastile Blajinilor 41
48. Unui savant ortodox care întreabă de ce Ortodoxia nu are şi ea un papă 42
49. Ziaristului I. T., care întreabă cu privire la incinerarea morţilor 43
50. Cafegiului S. B., care a avut de ales între sinucidere şi cerşit 44
51. Meseriaşului Sima M., pe care îl roade bănuiala că judecata
lui Dumnezeu este această viaţă 45
52. Iarăşi militarului lovita: întărirea trăirii lui 46
53. Fecioarei Mariaj., care caută înţelesul pildei evanghelice despre cele zece fecioare 46
54. Fraţilor Radosav şi Milosav, care întreabă despre pietrele care strigă 47
55. Unui om cu studii care a ajuns la convingerea că „există ceva” 48
56. Vânzătorului de cărţi Svetolik M., despre cei mai noi eretici 49
57. Notarului Branislav N., care întreabă dacă este bună moartea năprasnică 50
58. Monahiei Varvara de la Ierusalim, despre cele trei haine ale lui Iisus 51
59. Unui american, John Davis, pe care fl sperie înmulţirea neamului omenesc 52
60. Preotului Petar Dj., care se supără fiindcă nu ştie de ce poporul prăznuieşte vinerea 53
61. Precupeţului Melentie Dj., care întreabă ce înseamnă: „veşnică pomenire” 55
62. Unui monah aghiorit, despre Apărătoarea Sfântului Munte 56
63. Unei sârboaice care întreabă de ce o slăvesc ruşii atât pe Maica Domnului 57
64. Pictorului Pavle L, care întreabă după ce se cunoaşte
o icoană ortodoxă a Maicii Domnului 58
65. Unei învăţătoare, despre o arătare a Maicii Domnului 59
66. Funcţionarului lovan I., despre cele mai mari trei lucruri din viaţă 60
67. Unei pensionare care se plânge de moda în îmbrăcăminte 61
68. Frăţiei „Sfântul Ilie", despre un semănător de neghină 62
69. Lingurarului Marinko, care întreabă dacă Domnul a mustrat-o pe Maica Sa 63
70. Unui preot neortodox, care întreabă de ce Dumnezeu pedepseşte Rusia ortodoxă 64
71. Unui om modest ce se căieşte pentru unele cuvinte ale sale 65
72. Unei femei educate, care se plânge că nu a fost decorată pentru filantropie 66
73. Unei femei singure şi bolnave, despre sinucidere 67
74. Politicianului N. N., care întreabă cu privire la morala politică 68
75. Unui rugător de care îşi bat joc toţi casnicii săi 69
76. Unui om care se plânge că nu crede în Dumnezeu 69
77. Unui om care a ajuns la o poziţie înaltă, însă nu şi la fericire 70
78. Economistului Spasa S., care întreabă de ce nedrepţii propăsesc 71
79. Unui ortodox din America pe care l-a tulburat un scriitor 72
80. Bolnavei Stania Dj., care întreabă ce este legământul (zavet) 73
81. Unui rentier care scrie că s-a asigurat pe sine şi pe ai săi 74
82. Servitorului Gligor L, care întreabă ce vrea să spună Mântuitorul prin jug şi sarcină 75
83. Unui erou din Herţegovina, care spune că fără credinţă nu există eroism 76
84. Unui tânăr care s-a îngrijorat pentru prietenul său vanitos 77
85. Unui om căruia i se răsplăteşte binele cu răul 77
86. Meseriaşului Paia C., despre spovedanie 78
87. Studentului I. K., care întreabă cu privire la cartea Ecclesiastului 79
88. Preotului bulgar Ivan Dj., care a ajuns la deznădejde din pricina necredincioşilor 80
89. Unei orfane care întreabă de ce în Evanghelie nu se vorbeşte despre fericire (srecia) 81
90. Unui lord englez, Charles B., care întreabă ce semnificaţie
Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi
125
are personalitatea indianului Gandhi? 82
91. Frăţiei Naşterii lui Hristos, despre pricina pentru care
ne felicităm: „Hristos S-a născut!” 83
92. Unui băieţel care vreao poveste de Crăciun 84
93. învăţătorului Nikola S., despre pricina pentru care Hristos
a trebuit să Se nască, nu pur şi simplu să Se arate 85
94. Unui viitor închinător, despre peştera de la Betleem 86
95. Unei însingurate, despre Crăciunul lovankăi 87
96. Misionarului Danilo M., despre literele de pe nimbul lui Hristos 88
97. Ostaşului Svetislav K., care întreabă cum este Dumnezeu înăuntrul omului 89
98. Muncitorului Mitro R, despre pricina pentru care Mântuitorul S-a născut în peşteră 90
99. Unui teolog neamţ, despre Biserica Ortodoxă şi pacea mondială 92
100. Pădurarului Manoilo, despre aripile Sfântului Ioan 93
101. Domnului K. K., ca răspuns la întrebarea dacă se pot face vrăji cu crucea 93
102. Învăţătoarei V.Ş., despre cine ne dă mărturie că Dumnezeu există 94
103. Unei văduve care întreabă dacă să se ducă la mănăstire 95
104. Plugarului Ostoia P., care întreabă dacă există
oameni binecuvântaţi şi nebinecuvântaţi 96
105. Unei mame, despre concursurile de Miss 97
106. Unui ucenic care caută sfat pentru viaţa duhovnicească 98
107: Muncitoarei de fabrică Stanica K., care întreabă
ce înseamnă cuvintele: „Ţie, Doamne” 99
108. Cofetarului Stavro I., răspuns la întrebarea: „Trebuie să ne temem de moarte!” 100
109. Comandantului Şcepan Dj., care întreabă ce să facem ca să ne fie mai bine 101
110. Unei monahii care întreabă despre aluat şi cele trei măsuri de făină (Matei 13,33) 102
111. Unui părinte care se plânge de fiul nerecunoscător 102
112. Tâmplarului Ilia S., despre cuvintele lui Hristos dela Marcu 9, l 103
113. Unui scriitor, despre ceea ce trebuie să facem în acest an pentru pacea mondială 104
114. Condamnatului P. L, care se plânge de nedreptatea omenească 105
115. Frăţiei „Sfântul Ioan”, despre fenomenele apocaliptice din vremea noastră 106
116. Rentierului Momcilo N., care întreabă ce a fost înainte de Hristos 107
117. Pelerinului Mladen S., despre ordinea poruncilor din Lege 108
118. Comerciantului Stanimir L, care întreabă dacă marţea e zi nenorocoasă 109
119. Unui condamnat care întreabă cu privire la jurământul strâmb 110
120. Unui teolog, despre înţelesul cuvintelor de la Efeseni 5,16 111
121. Funcţionarului poştal Dia K., despre dovedirea fiinţei Dumnezeieşti 112
122. Unui părinte care a căutat peste tot leac pentru fiul său 113
123. Juristului George M., spre porunca a doua 113
124. Unui gospodar care se plânge de „pâinea care nu hrăneşte” 114
125. Comerciantului S. T., pe care „Dumnezeu nu îl ascultă” 115
126. Unui domn care se plânge de nechibzuinţa soţiei sale 116
127. Pensionarului P. N., despre o viziune 117
128. Fratelui Zdravko T., care întreabă cu privire la înălţarea Domnului 118
129. Fratelui de mănăstire Gavrilo L, cu privire la pricina pentru care a plecat Hristos 118
130. Lui badea Pero rugătorul, despre întristarea pentru Hristos 119
131. Diaconului P. N., despre superstiţiile necredincioşilor 120
132. Unui părinte care întreabă dacă există duhuri 120
133. Unei bătrâne, despre învierea trupului 121
134. Profesorului Milan, care întreabă cu privire la I Corinteni 3, 18 122