AVVA DOROTEI
Cuprins:
Cuvântul 1: Pentru supunere (ascultare)
Cuvântul 2: Pentru smerenie
Cuvântul 3: Pentru conştiinţă
Cuvântul 4: Pentru frica de Dumnezeu
Cuvântul 5: Nu trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa
Cuvântul 6: Pentru neosândirea aproapelui
Cuvântul 7: Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine
Cuvântul 8: Pentru ţinerea de minte a răului
Cuvântul 9: Pentru minciună
Cuvântul 10: Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte
Cuvântul 11: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele
Cuvântul 12: Pentru frica de muncile cele viitoare
Cuvântul 13: Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare
Cuvântul 14: Pentru săvârşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului
Cuvântul 15: Pentru Sfântul şi Marele Post
Cuvântul 2: Pentru smerenie
Cuvântul 3: Pentru conştiinţă
Cuvântul 4: Pentru frica de Dumnezeu
Cuvântul 5: Nu trebuie a se încrede cineva în înţelepciunea sa
Cuvântul 6: Pentru neosândirea aproapelui
Cuvântul 7: Trebuie să ne defăimăm pe noi înşine
Cuvântul 8: Pentru ţinerea de minte a răului
Cuvântul 9: Pentru minciună
Cuvântul 10: Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte
Cuvântul 11: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele
Cuvântul 12: Pentru frica de muncile cele viitoare
Cuvântul 13: Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare
Cuvântul 14: Pentru săvârşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului
Cuvântul 15: Pentru Sfântul şi Marele Post
CUVÂNTUL
1
PENTRU SUPUNERE (ASCULTARE)
Din început, dupa ce a zidit
Dumnezeu pe om si l-a împodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus în Rai,
precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manânce din
pomul ce era în mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, întru rugaciune si
contemplatie, întru toata slava si cinstea, iar simtirile îi erau întregi dupa
fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul Sau a facut Dumnezeu pe om, adica
nemuritor si singur stapânitor, împodobit cu toate faptele bune.
Când însa a calcat porunca si a mâncat din rodul pomului din care i se
poruncise sa nu manânce, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea
cea din fire în cea afara de fire, adica în pacat, în iubire de slava si iubire
de poftele lumii acesteia si în celelalte patimi, stapânindu-se de dânsele si
robindu-se lor prin calcarea poruncii. Astfel s-a înmultit rautatea peste masura,
a împartit moartea, nimeni nu mai cunostea pe Dumnezeu, ci pretutindeni era
revarsata necredinta. Numai câtiva, foarte putini (precum au zis parintii
nostri) povatuindu-se de legea cea fireasca, au cunoscut pe Dumnezeu, caci
vrajmasul îsi întinsese toata rautatea, deoarece împaratea pacatul. Atunci a
început închinarea la idoli, s-au înmultit Dumnezeii, farmecele, uciderile si
toata rautatea diavolului.
Dar preabunului Dumnezeu i s-a
facut mila de zidirea Sa si a dat legea cea scrisa prin Moisi, care oprea de la
pacate si îndemna spre fapte bune, aratând ce trebuie si ce nu trebuie facut. A
dat porunci, între care în cea dintâi zice: Domnul Dumnezeul tau unul este, ca
sa osebeasca mai întâi mintea lor de multimea dumnezeilor. Si iar zice: Sa
iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din tot sufletul tau,
vestind pretutindeni ca unul este Domnul si un altul nu mai exista. Caci
zicând: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, a aratat ca un singur Dumnezeu
este. De asemenea, se spune în cele zece porunci: Domnului Dumnezeului tau sa
te închini si numai Lui sa-i slujesti, de el sa te lipesti, întru numele lui sa
te juri. Adica sa nu ai alti dumnezei, nici sa te închini la vreo asemanare din
cele ce sunt sub cer, sau jos pe pamânt. Prea bunul Dumnezeu a dat lege spre
ajutor, spre întoarcerea si îndreptarea rautatii, dar nu s-a îndreptat; a
trimis prooroci, dar nici acestia nu au putut face nimic, caci precum zice
Isaia, rautatea se întarise, nu mai era loc nici pentru alifie, nici pentru
untdelemn, nici pentru legatura, caci nu era rautatea numai la o parte, numai
într-un loc, ci cuprinsese tot trupul, tot sufletul si stapânea toate puterile
lui, nefiind unde pune alifie si celelalte. Adica, toate erau supuse pacatului,
toate stapânite de el. Iar Ieremia zice: doftorit-am Babilonul si nu s-a
vindecat: adica am aratat numele Tau, am spus poruncile Tale, am povestit
facerile de bine si mai înainte i-am vestit de venirea vrajmasilor, dar nu s-au
îndreptat, nu s-au pocait nici nu s-au înfricosat si nici nu s-au întors de la
rautatea lor. Iar în alt loc: nu au primit învatatura si sfatul. Iar proorocul
David zice: De toata mâncarea s-a scârbit sufletul lor si s-au apropiat pâna la
portile mortii.
Atunci Preabunul Dumnezeu a
trimis pe unul nascut Fiul Sau: ca numai la Dumnezeu ramasese tamaduirea
acestei boli. Aceasta o cunoscuse si proorocii, caci graia David: Cel ce sezi
pe Heruvimi, arata-te, ridica stapânirea Ta si vina sa ne mântuiesti pe noi. si
iarasi: Doamne, pleaca cerurile si te pogoara, si altele asemenea.
Deci, a venit Domnul nostru si
s-a facut om pentru noi, ca sa vindece (precum zice marele Grigorie) asemanarea
cu asemanare, cu sufletul suflet, cu trupul trup, întru toate facându-se om,
afara de pacat. A luat pârga firii noastre si s-a facut din nou Adam, dupa
chipul cu care zidise Dumnezeu pe Adam dintru început: a înnoit starea noastra
cea dupa fire, a prefacut simtirile noastre la întregimea cea dintâi.
Facându-se om, a ridicat pe omul cel cazut si a slobozit pe cel ce se facuse
rob pacatului, pentru ca omul era asa de robit de diavolul, încât si cei ce nu
voiau sa pacatuiasca erau siliti fara voie spre pacat, precum graieste
apostolul ca din partea noastra: nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe
care nu-l voiesc.
Dumnezeu, facându-se om pentru
noi, a slobozit pe om din tirania diavolului , a sfarâmat toata stapânirea lui,
i-a nimicit toata puterea, izbavindu-ne din tirania lui. Din robi ne-a facut
slobozi. Numai de nu vom pacatui iarasi cu voia noastra, ca ne-a dat putere sa
calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului,
curatindu-ne de tot pacatul cu sfântul Botez.
Stiind însa Dumnezeu neputinta
noastra, si mai înainte cunoscând ca si dupa Botez din nou vom gresi (precum
zice Scriptura ca pornit este cugetul omului spre cele rele din tineretea lui)
a înmultit bunatatea Sa, dându-se sfinte porunci curatitoare ca sa ne putem
iarasi îndrepta de vom vrea, prin pazirea poruncilor. si nu numai de pacate sa
ne tamaduim, ci si de patimi; pentru ca altele sunt patimile si altele
pacatele. Patimile sunt acestea: mânia, trufia, iubirea de pofte, vrajmasia,
pofta, rautatea si altele asemenea, iar pacatele sunt lucrarea acestor patimi,
savârsirea lor cu fapta, împlinirea cu trupul a celor ce îndeamna patimile.
Fiindca poate cineva sa aiba patimi si sa nu le savârseasca, adica sa nu
faptuiasca. Ni s-a dat porunci, precum am zis, sa ne fereasca nu numai de
pacatuire, ci sa ne izbavim si de patimi. Caci zice: legea a poruncit sa nu
curvesti, iar Eu zic nici sa nu poftesti; legea a zis sa nu ucizi, Eu zic nici
sa nu te mânii; ca de vei avea pofta sa curvesti, macar desi n-ai curvit
astazi, pofta nu înceteaza a te îmboldi înlauntru pâna nu te va arunca la
fapta. De ce te mânii asupra fratelui, din mânie cazi si în clevetire si în
zavistie si asa putin cate putin mergând, ajungi si la ucidere. De asemenea,
legea zice sa se scoata ochi pentru ochi si dinte pentru dinte si celelalte,
pentru ca scopul legii era sa ne învete nu face ceea ce nu am fi voit sa
patimim noi însine; ne oprea sa nu facem rautate ca sa nu patim si noi la fel.
Dar Hristos ne sfatuieste nu numai sa primim palme cu rabdare, ci si cealalta
fata a obrazului sa o întoarcem cu smerenie. Sfintii stiind acestea, în tot
chipul se nevoiau ca sa se uneasca cu Dumnezeu, care, dupa Sfântul Botez, nu
numai ca au taiat lucrarea pacatului, ci s-au silit de au biruit si patimile si
au ajuns desavârsiti întru nepatimire, precum era sfântul Antonie, sfântul
Pahomie si ceilalti purtatori de Dumnezeu parinti, care, având râvna sa se
curateasca (precum zice apostolul) de toata întinaciunea trupeasca, se sileau
cu paza poruncilor sa-si curateasca sufletul si sa-si destepte mintea ca sa
vina la fiinta cea dintâi; ca porunca Domnului este stralucitoare, adica foarte
luminoasa si lumineaza ochii mintii.
Pricepând acesti sfinti
parinti ca, aflându-se în lume, nu pot cu lesnire sa faca fapta cea buna, au
socotit sa vietuiasca viata straina, cu o petrecere deosebita, adica vietuirea
cea calugareasca. Au început a fugi din lume si a locui în pustietati, cu
posturi si cu privegheri, culcându-se jos pe pamânt si alte patimiri rele
suferind, s-au lepadat si de patria lor si de toate rudeniile lor, de bani, de
averi, de mosii si de alte bogatii, pazind nu numai poruncile, ci si trupurile
lor aducându-le ca niste prinoase lui Dumnezeu, rastignindu-le cu patimirea cea
rea. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: Mie mi s-a rastignit lumea, si
adauga: si eu lumii. Atunci se rastigneste omul lumii, când se nevoieste sa
biruiasca si sa omoare toate patimile si sa se lepede de pofta si dulceata lor.
Asa se învredniceste sa zica cu apostolul: mie lumea s-a rastignit si eu lumii.
In ce chip parintii s-au silit
si s-au nevoit rastignindu-se lumii, asa se pare ca am vrea sa urmam si noi,
pentru ca am lasat lumea si am venit la mânastire. Dar ce folos, fiindca nu
voim sa ne rastignim lumii, ci înca avem poftele ei, înca iubim slava ei.
Precum ne-am lepadat de lume si de toate lucrurile ei, trebuie sa ne lepadam si
de poftele lucrurilor ei. Trebuie sa pricepem ce este aceasta lepadare, pentru
ce am venit la mânastire, ce este chipul ce am luat, sa ne întarim într-însul
si sa ne sârguim ca si parintii nostrii.
Chipul pe care îl purtam e
tocmit din haina sluta, adica fara mâneci, din brâu de piele, polistavrion si
culion. Toate acestea sunt închipuiri si avem datoria sa stim ce însemneaza
simbolul nostru.
Pentru ce purtam colovion fara mâneci, adica mantie? Pentru ca mânecile
închipuiesc mâinile, iar acestea însemneaza fapta. Deci, când gândim sa
savârsim vreun pacat cu mâinile adica sa furam, sa batem, sau alt pacat sa
facem, sa cugetam la chipul nostru si sa întelegem ca nu avem mâini, adica nu
avem mâini pentru a face ceva din cele ale omului celui vechi si sa ne
înfrânam. Mantia noastra are si un semn mohorât. Dupa cum toti ostasii
împaratului au la haina lor un semn mohorât, adica din haina împarateasca, ca
sa se cunoasca din aceasta ca sunt ostasi ai împaratului, tot asa si noi sa
purtam semn mohorât la mantie, aratând ca suntem ostasi ai lui Hristos si avem
datoria sa suferim toate patimile, pe care le-a suferit El pentru noi. Caci,
când a patimit Stapânul nostru, a purtat haina cea mohorâta mai întâi ca un
împarat, ca este împaratul împaratilor si domnul domnilor, apoi ca un semn de
batjocura. Având si noi semnul cel mohorât fagaduim, precum am zis, sa suferim
patimile Lui. Precum ostasul nu-si lasa tabara lui ca sa se faca plugar sau
negustor, fiindca îsi pierde starea sa, precum zice apostolul: Nimeni ostas
fiind se amesteca în lucrurile lumii, ca sa placa celui mai mare; asa si noi,
nu avem nici o grija de lumea aceasta, ci numai lui Dumnezeu sa slujim, pentru
ca lesne sa putem împlini fagaduinta noastra si sa nu cadem iarasi în grijile
lumesti.
Avem si brâu, dar oare pentru
ce îl purtam? Mai întâi ca sa fim gata de slujba, pentru ca tot cel ce voieste
sa slujeasca întâi se încinge si asa îsi începe slujirea sa, precum zice
Domnul: sa fie mijloacele voastre încinse. Brâul este de curea, ca sa omoram
poftele noastre, caci si cureaua se face din trup mort; se încinge la mijlocul
nostru, acolo unde sunt rinichii, în care loc, se zice, se afla pofta inimii.
Despre aceasta zice apostolul: omorâti madularele voastre cele de pe pamânt:
curvia, preacurvia si celelalte.
Purtam polistavrion, care se
aseaza crucis pe umerii nostri, adica purtam chipul crucii pe umerii nostri,
precum zice Domnul: Ia-ti crucea ta si vino dupa mine. Dar ce altceva este
crucea decât numai omorârea cea desavârsita a patimilor, ce se dobândeste prin
credinta lui Hristos? Aceasta credinta, precum iarasi spun sfintii batrâni,
izgoneste toate împotrivirile, iar lucrarea noastra o savârseste fara
împiedicare, aducându-ne spre cea desavârsita omorâre despre toate lucrurile
lumii. De ai lasat rudenii, sa te nevoiesti a taia si pofta de la ele; tot asa
si pofta de bani, de mosii si de toate lucrurile de care te-ai lepadat trebuie
a o taia, precum am mai zis. Aceasta este lepadarea cea desavârsita.
Avem culion, semnul smereniei,
pentru ca numai copiii cei mici poarta culion, iar nu si oamenii în vârsta. Noi
pentru aceea îl purtam, ca sa fim prunci cu rautatea, precum zice apostolul: Nu
fiti copii cu mintea, ci cu rautatea. Pentru ca pruncul cel mic nu are rautate,
ci de se necinsteste nu se manie, de se cinsteste nu se mândreste, iar de este
lipsit de ceva nu se întristeaza, ca este prunc la rautate si nu cauta sa
rasplateasca cu rau celui ce l-a tulburat, nici nu face vreun lucru spre a fi
laudat de oameni. Culionul mai însemneaza si darul lui Dumnezeu. în ce chip
culionul acopera si încalzeste capul copilului asa si darul lui Dumnezeu
acopera mintea noastra. Batrânii spun despre culion ca este simbolul darului
Mântuitorului nostru Dumnezeu care ne acopera sufletul, pazindu-ne pruncia cea
întru Hristos de vrajmasii cei vazuti care necontenit vor sa ne palmuiasca si
sa ne raneasca.
Iata, noi purtam toate
acestea: brâu pe mijlocul nostru, care însemneaza omorârea poftei celei
necuvântatoare, polistavrion pe umere, adica Crucea, lepadarea si rastignirea
lumii si culion avem, spre închipuirea nerautatii si prunciei celei întru Hristos.
Sa petrecem dar dupa chipul nostru, precum au zis parintii, ca sa nu purtam
chip strain, ci precum am lasat cele mari, asa sa lasam si cele mici. Am lasat
lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare
de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit,
sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin cate putin, cu ajutorul lui
Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om
atât de mult, ca taierea voii. în adevar, mai mult sporeste cineva prin
aceasta, decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe
cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si
cel ce umbla pe calea taierii voii, îsi câstiga prin aceasta nepatimire si
poate în putina vreme a taia si zece vointe. în ce chip, asculta : mergând pe
drum, vede ceva, iar cugetul îi spune : uita-te acolo ! El îi raspunde, nu
vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi
zice : spune si tu cutare cuvânt : si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice
gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si
nu merge ; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi
taie voia si nu întreaba. Astfel, putin cate putin, deprinzându-se se
obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele
mari fara osteneala si putin cate putin se deprinde a nu avea nici o voie. si
asa, oricine face se odihneste : caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna
se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste,
pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla
întru nepatimire : ca toata tulburarea si ispita, prigonirea si bântuiala, nu
ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra. Prea
fericitul acela Dositei, trait în asa vietuire, asa mâncari si asa bauturi si
odihne, nici odinioara auzind cuvântul lui Dumnezeu, precum ati auzit, pentru
aceea a ajuns la asa masura duhovniceasca în asa de scurta vreme, pentru ca
avea fericita ascultare. si ati ascultat cum l-a proslavit Dumnezeu ca n-a
lasat sa ramâna nesocotita si uitata fapta cea buna a lui, ci a descoperit-o
acelui sfânt batrân, care l-a vazut împreuna cu sfintii, desfatându-se întru
fericirea lor. Dar sa va spun si alt lucru, ce s-a facut în zilele mele, ca sa
cunoasteti ca fericita ascultare izbaveste pe om si de la moarte. Când eram în
obstea fericitului avva Seridon, a venit acolo ucenicul unui mare batrân cu
scrisoare de la staretul sau, având porunca sa se întoarca negresit pâna seara.
În acea zi însa, au venit ploi mari si râul care era în apropiere crescuse
foarte tare, dar el voia sa se întoarca negresit pentru porunca staretului.
Atunci am socotit sa mergem cu el pâna la râu, ca vazându-l atât de mare sa se
întoarca singur. Noi însa îl rugam sa ramâna, cunoscând ca era cu neputinta a
nu se primejdui dar el nu ne-a ascultat. Deci, am mers împreuna, iar el, cum am
ajuns la râu, s-a dezbracat de haine, le-a legat deasupra capului si a intrat
în acel râu înfricosat. Noi stateam si ne miram, temându-ne de primejdia lui.
El însa înnotând a trecut de cealalta parte, apoi îmbracându-se cu hainele
sale, ne-a facut metanie luând iertaciune si a plecat cu grabnica alergare. Noi
am ramas mult mirându-ne si înspaimântându-ne de puterea faptei lui celei bune,
ca ne înfricosam numai uitându-ne la râu pentru marirea si repejunea lui.
Fratele însa îl trecuse fara primejdie pentru ascultarea sa. Tot asa si fratele
acela, trimis de staretul sau la oras, catre ispravnic, pentru oarecare
trebuinta, când a vazut ca fiica aceluia îl silea sa faca pacat cu dansa,
nazuind cu mintea la rugaciunea staretului sau, a zis : Dumnezeul parintelui
meu, mântuieste-ma! si o, minune ! îndata s-a aflat pe drumul schitului,
mergând catre staretul sau. Vedeti puterea faptei bune, vedeti lucrarea
cuvântului cât ajutor are ? Caci numai pentru ca a chemat în ajutor rugaciunea
parintelui sau zicând : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu,
izbaveste-ma, îndata s-a aflat pe cale. Socotiti smerenia si ascultarea
amândoura. Ca aflându-se în mare lipsa în pustie si vrând batrânul sa trimita
iarasi pe fratele la oras, la mai sus numitul ispravnic, nu i-a poruncit sa se
duca, ci îi zicea : vrei sa mergi frate ? De asemenea si fratele nu zicea ca nu
se duce, ci spunea : cum vei porunci parinte. Fiindca îi era teama si de cadere
si de neascultare. Apoi, de mare nevoie i-a zis staretul : scoala, du-te fiule.
si n-a zis : nadajduiesc la Dumnezeul meu ca te va acoperi. De asemenea si
fratele, când se ispitea de fata aceea, nu zicea : Dumnezeul meu mântuieste-ma,
ci : Dumnezeule, pentru rugaciunile parintelui meu, mântuieste-ma ! Fiecare din
ei la rugaciunile parintilor sai nadajduia. Vedeti cum au împreunat ascultarea
si smerenia ! Dupa cum se înhama caii la caruta si nu o ia unul înaintea
celuilalt ca se sminteste carul, asa si ascultarea trebuie sa-si aiba înjugata
smerenia. Nu se poate învrednici cineva, precum am zis, de acest dar, de nu se
va nevoi sa-si taie voia sa, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu,
staretului sau, sa se încredinteze pe sine, dupa Dumnezeu, staretului sau, sa
fie încredintat ca asculta de Dumnezeu. Cine este vrednic de mila, cine este
destoinic de mântuire ?
Se zice ca marele Vasile,
cercetând odata chinoviile sale, zise unuia dintre egumenii sai : Ai vreun
silitor pentru mântuire ? Iar acela i-a raspuns : toti nadajduim, parinte, sa
ne mântuim prin rugaciunile tale cele sfinte. I-a zis lui iarasi marele Vasile
: din cei ce se straduiesc pentru mântuire, ai pe cineva ? Atunci a priceput
egumenul cuvântul ca si el era duhovnicesc si a zis : Am. Ada-l pe acela
încoace, i-a zis marele Vasile. Deci venind fratele acela, îi zise sfântul :
Da-mi apa sa ma spal. si s-a dus de i-a adus si s-a spalat. Apoi a luat si
sfântul vasul cu apa si a zis fratelui : primeste si tu sa te speli. si a
primit acela si i-a turnat apa sfântul si s-a spalat fara nici o împotrivire.
Dupa ce l-a cercat cu aceasta sfântul, i-a zis iara : când voi merge la
biserica, vino de-mi ada aminte sa te hirotonesc preot. Iar fratele, iarasi
fara nici o împotrivire ascultând, când a vazut pe sfântul în altar, a mers si
i-a adus aminte. si l-a hirotonit si l-a luat cu dânsul. Ca cine era vrednic sa
fie împreuna cu acel sfânt purtator de Dumnezeu, fara numai acest frate
blagoslovit, pentru marea smerenie si supunerea lui.
Oare aveti si voi ascultare
curata? Oare cunoasteti linistea ei? Odata am întrebat pe avva Ioan al lui avva
Varsanufie : stapâne, Scriptura zice ca prin multe scârbe trebuie sa intram în
împaratia cerurilor si eu vad ca nu am nici o scârba. Ma tem sa nu-mi pierd
sufletul, pentru ca nu am nici o scârba sau vreo grija. si adevarat, asa era.
Ca de mi se întâmplase sa-mi vie vreun gând, luam panahida si însemnam pâna nu
începeam vreo ascultare si obisnuiam a întreba în scris pe batrâni pentru acel
gând. De multe ori însa, înainte de a termina de scris gândul, simteam o
usurare si mare folos. Nestiind puterea acestei fapte bune, precum am zis, si
auzind ca prin multe scârbe trebuie cineva a se mântui, ma temeam pentru atâta
liniste si odihna, ca nu aveam nici o grija. Întrebând pe batrân, el mi-a
raspuns asa : nu te întrista ca nu ai scârbe, ca tot cel ce se supune sub
ascultarea parintilor, are aceasta odihna si negrijire. Dumnezeului nostru,
slava în veci.
Amin!
CUVÂNTUL
2
PENTRU
SMERENIE
Un bãtrân a zis cã mai mult
decât orice avem trebuinţã de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sã zicem:
Iartã! Cãci smerenia strica toate meşteşugurile vrãjmaşului. Sã cercam şi noi
şi sã vedem ce putere are cuvântul bãtrânului. Pentru ce mai întâi de toate
trebuie sã avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales cã şi apostolul zice: cel ce
se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sã nu avem frica de
Dumnezeu, cãci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi
în alta parte: Cu fricã de Dumnezeu ne îndepãrtam de la rãutate. Pentru ce n-a
zis, sã avem în primul rând milostenia, sau credinţa, cãci zice: cu milostenia
şi cu credinţa se curãţesc toate pãcatele. Iar apostolul zice: fãrã credinţã nu
poate cineva sã placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinţã, frica lui
Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lãsându-le pe acelea a
zis sã avem smerenie înainte de orice? Bãtrânul vrea sã ne arate cã nici frica
lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici alta fapta bunã
nu se pot sãvârşi fãrã smerenie. De aceea zice sã avem înainte de orice
smerenie, adicã gând şi cuget smerit, sã fim gata la tot cuvântul ce auzim sã
zicem: Iartã! Fiindcã prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrãjmaşului.
Vedeţi, fraţilor, câtã putere
are smerenia? Diavolul însã este şi se numeşte împotrivitor. Este vrãjmaş
pentru cã nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru cã se
împotriveşte la toatã fapta bunã. Vrea cineva sã se roage? El meşteşugeşte în
tot chipul sa-l opreascã cu poftele cele rele, cu robirea mintii şi cu
trândãvia. Vrea sã facã milostenie cineva? El îl opreşte prin îndãrãtnicire şi
scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se
numeşte nu numai vrãjmaş ci şi împotrivitor. Prin smerenie insa, se strica
toate împotrivirile lui, cã mare lucru este smerenia! Toţi sfinţii pãrinţi prin
smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au sãvârşit calea mântuirii. Precum zice: “Vezi smerenia şi osteneala
mea şi lasã toate pãcatele mele”. Numai smerenia poate singura sã povãţuiascã
spre împãrãţia cerurilor; precum zicea avva Ioan: “numai smerenia nu are
zãticnire şi poticnire”.
Sa ne smerim dar, şi noi
puţin, şi ne vom mântui. De nu putem sã ne ostenim ca nişte neputincioşi ce
suntem, mãcar sã ne sârguim a ne smeri. Şi cred la mila lui Dumnezeu ca pentru
oricât de mica fapta ce o vom sãvârşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom
împãrtãşi de sãlãşuirea sfinţilor celor ce s-au ostenit, desãvârşit şi mult
s-au ostenit pentru Dumnezeu. Daca gãsim pricinã cã din slãbiciune nu ne putem
osteni pentru a ne smeri, ce pricinã avem, fraţilor! Fericit este cel ce are
smerenie. De aceea, un sfânt bãtrân a lãudat mai mult pe un frate smerit decât
pe alţii, zicând cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se manie.
Smerenia este mare, cã singura se împotriveşte trufiei şi pãzeşte pe om de
dansa. Nimeni nu se mânie fãrã numai pentru avere, pentru bucate şi pentru
altele, pe când smerenia nu se mânie nici face pe cineva sã se manie. De aceea,
precum am zis, mare este smerenia şi puternica a trage darurile lui Dumnezeu
asupra omului. Iar daca vine acest dar, acoperã pe om şi de celelalte doua
patimi care sunt foarte grozave: cã ce este mai rãu decât a te mânia şi a face
pe altul sã se mânie, precum a zis sfântul acela. Cãci nicidecum nu se cuvine
cãlugãrului a se mânia, nici a face pe altul sã se mânie. Adevãrul vă spun cã
cel ce este cârtitor, de nu se va acoperi mai curând de darul lui Dumnezeu,
puţin câte puţin îşi iese din minte şi se îndrãceşte, tulburându-se şi pre sine
şi pe alţii. De aceea zice cã smerenia nu se manie, nici face pe cineva sã se
manie, ci mai vârtos pãzeşte pe suflet de toata patima şi ispita.
Sfântul Antonie când a vãzut
cursele diavolului întinse pe fata pãmântului şi oftând a întrebat pe Dumnezeu:
“Doamne, oare cine va putea scãpa de acestea”, a primit rãspuns cã numai
smerenia; ba mai mult, nu numai cã scapã, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi
putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevãrat nu este alt lucru mai tare
decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla
smeritului, îndatã se defaimã şi se osândeşte cã este vrednic de aceastã
întristare: nu-i place niciodatã sã defaime pe altul; nu arunca niciodatã vina
asupra altuia. Astfel petrecând fãrã tulburare şi fãrã întristare cu toata
odihna, niciodatã nu se mânie nici face pe altul sã se manie. Drept aceea, bine
a zis sfântul cã mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Încã sunt doua feluri de
smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva
necinsteşte pe fratele sau si-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine
mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndatã
şi de nu se va nevoi sã se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua
mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind cã tot lucrul bun ce a
sãvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu
ajutorul lui Dumnezeu. Am vãzut, fraţilor, pe cineva odatã intru aceasta
ticãloasă stare, cãruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa
si-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a
început sa-i defaime şi pe aceştia şi sã zicã: “nu ştiu decât pe Vasile şi
Grigorie”; iar peste putina vreme şi pe aceştia a început a-i defaimã zicând:
“nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia i-am zis: “Frate, curând o sã te vad cã-i
defaimi şi pe aceştia”. Şi credeţi-mã, peste putina vreme a început sã zicã: “si
cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic, afara de Sfânta Treime”,
iar, mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrãcit. De
aceea, suntem datori fraţilor sã ne nevoim din toata puterea noastrã, sã nu
primim mândria cea dintâi. Sã ştiţi şi aceasta cã este o mândrie mireneasca şi
este o mândrie cãlugãreascã. Mândria mireneasca înseamnã a te mândri asupra
fratelui tãu cã eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, cã porţi
haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva fãlindu-se cu acestea,
sau cã mânãstirea lor este mai mare şi mai bogata, cã are fraţi mulţi, sã ştii
cã toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc
cu cele fireşti, cã are glas frumos şi cântã bine, cã este blând şi slujeşte cu
credinţa şi fãrã vicleşug, cu toate cã acestea par mai vrednice de lauda decât
cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are mândrie cãlugãreasca cel ce se
trufeşte cã privegheazã, cã posteşte, înşirând şi alte fapte bune ce face. Şi
de nu putem nicidecum sã nu ne mândrim sã ne mândrim cu cele cãlugãreşti, iar
nu cu cele lumeşti. Iatã, v-am spus ce este mândria cea dintâi şi ce este cea
de a doua, care este mândria lumeasca şi care cea cãlugãreasca. Deci sã venim
acum şi la cele doua smerenii.
Smerenia cea dintâi este a
socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a
lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea
dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic
decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva.
Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti
de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar
nu din hãrnicia ta. Aceasta
este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea
poruncilor. Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos,
iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile
lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca
sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât
rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii
de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii. Sã va povestesc ce
îmi adusei aminte. Odatã vorbeam de smerenie. Un oarecare din boierii gazieni,
auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se
mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle. Eu îi
zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. Şi mi-a zis: “mare şi întâi
stãtãtor al oraşului”. Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti
socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis:
“dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. El îmi zise: “ca un om
de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti?
şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”.
Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O,
ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. La fel şi Daniil, când era în groapa
cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a
trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine
Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? Era în groapa cu lei,
care nicidecum nu-l vãtãmau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu
s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte
de mine Dumnezeu”. De asemenea şi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului,
care de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vãtãmându-se, fiind
acoperiţi şi feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea
lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu
sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac
sluga, şi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiţi pana la sfârşit. Vedeţi
smerenia sfinţilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare!
Chiar şi atunci când însuşi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul
oamenilor, ei se cucereau şi se sfiiau. Aşa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe
altul, cã eu sunt gângav şi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr
sunt eu”. în scurt, toţi sfinţii aveau aceastã smerenie în inima lor, din
sãvârşirea poruncilor, cum am zis, şi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva
fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã,
fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aşa şi sfinţii fiind
îmbrãcaţi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea.
Iar cei ce iubesc slava deşartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de
gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruşinea cu el, asemenea şi cei
goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere
goliciunea lor.
Cum este, sau cum se naşte în
suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul
ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte. Odatã, grãia avva
Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul,
îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? Nu ştii cã ai fapte
bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã
le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. Bãtrânul, însã, nu-i
rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã
sunt aşa”. Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice
cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!”
Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi
filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde
bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”.
Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi
cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta.
Pentru cã, precum am zis, pe
îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere
a meşteşugului. Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul
smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut
deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. Auzind avva Zosima aceasta, s-a
bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai
zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.
De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca
sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face
dintr-însa n-au putut sã o spunã. De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe
moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am
putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a
plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”.
Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face
în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã,
precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o
pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce
este smerenia?”. Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã
faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi
cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât
toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine
este dumnezeiascã şi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc
sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe
sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte
mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai
mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe
cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi? Am arãtat de asemenea cã
rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel
cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã
fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul
şi sa-i ajute a face binele. Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui
Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se
lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. Astfel,
necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se
smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului
pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în
cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta
trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. Oarecum s-a smintit şi s-a
fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul
meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. Împreunã cu trupul pãtimeşte
şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac
cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la
smerenie. Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui
bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. Şi iarãşi,
într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos;
altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel
al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea,
smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut
bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a
fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci
foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis
bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne
dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de
multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!
CUVÂNTUL
3
PENTRU
CONŞTIINŢÃ
Dumnezeu când a fãcut pe om a
sãdit întrânsul o dumnezeiascã scânteie de luminare, ca un cuget mai cãlduros
si ca un cuvânt povãţuitor minţii omeneşti, ca sa deosebeascã binele de rãu.
Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeşte conştiinţã. Aşa Isaac sãpa
puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si
toţi sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisã au plãcut lui Dumnezeu.
Iar când s-a întunecat aceasta pentru pãcatele neascultãrii, atunci ne-a
trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfinţii prooroci, ne-a trebuit însãşi
venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca sã o lumineze şi sã o învieze, ca sã
aprindã iarãşi scânteia întunecatã din nepãzirea poruncilor.
Acum în mâna noastrã stã, fie
sã oprim aceastã conştiinţã, fie sa o lãsãm sã strãluceascã şi sã ne lumineze
de o vom asculta; pentru cã de ne zice: fã aceasta şi nu o ascultãm şi de ne
mai îndeamnã sã nu o bãgãm în seamã, ci o trecem cu vederea, o înecãm si nu mai
poate sã ne povãţuiascã din greutatea ce este asupra-ne. Cã fiind lipsiþi de
luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o
apã tulbure in care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi nemaisimţind ce ne
învaţã ea, ajungem sã credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţã,
cãci nu existã cineva sã nu o aibã, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis.
Conştiinţa niciodatã nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine
sa facem, chiar dacã noi, nu o simţim, pentru cã nu o bãgam în seamã şi o
cãlcãm, precum am zis.
Pentru aceasta proorocul
plânge pe Efraim, zicând: a asuprit Efraim pe potrivnicul sãu şi a cãlcat
judecata! Împotrivitor numind conştiinţa. De aceea zice si la Evanghelie: cautã
de te împacã cu potrivnicul tãu degrabã, cât eşti cu el pe cale, ca sã nu te
dea judecãţii, cã judecãtorul dându-te pe mâinile slugilor, te va pune la
închisoare, de unde, adevãrul îţi zic, nu vei ieşi, pânã nu vei plãti şi cel
din urmã bãnuţ. Oare de ce numeşte conştiinţa împotrivitor? Pentru cã se
împotriveşte voii noastre celei rele, ne mustrã pentru ceea ce ni se cade sã
facem şi nu facem, de aceea se numeşte împotrivitor şi porunceşte de asemenea
zicând: cautã de te împacã cu potrivnicul tãu cât eşti pe drum. Drumul, precum
zice marele Vasile, este lumea aceasta.
Sã ne sârguim dar, o fraţilor,
sã ne împãcam cu conştiinţa, pânã suntem în aceastã lume! Sã nu o lãsãm sã ne
mustre cu ceva, ci sã o ascultãm şi la cel mai mic lucru, pentru ca sã ştiţi,
de la cele mai mici lucruri, cu nebãgare de seama şi cu cãlcarea, ajungi şi la
cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grãi acest cuvânt? Ce
este de voi gusta aceastã mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce
este aceasta si din ce este aceea, ia obiceiul rãu, ajungând sã defaime si cele
mai mari, si cele mai grele şi calcã ştiinţa lui. Astfel, puţin cate puţin,
sporind cu rãutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desãvârşitã.
Drept aceea, sã luam aminte fraţilor, sã nu defãimãm nici faptele cele mici, ca
sã nu se facã întru noi rea deprindere. Sã luam aminte sã pãzim faptele cele
mici pânã sunt uşurele, ca sã nu se îngreueze; cã si faptele bune ca şi
pãcatele, încep de mici ca sã se facã mari. De aceea ne porunceşte Domnul sã nu
ne împotrivim conştiinţei noastre, ci sã ne împãcam cu ea, zicându-ne ca si cum
ne-ar deştepta: vezi ce faci ticãloase, cautã de te împacã cu pârâşul tãu cât
eşti pe cale cu dânsul, arãtându-ne si primejdia întru care ne poate aduce,
zicând: ca sã nu te dea judecãţii, iar judecãtorul te va da slugilor şi te vor
pune în temniţã, de unde adevãrul îţi zic, nu vei scãpa pânã ce nu vei plãti
toatã datoria. Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustrã, ori la bine ori la
rãu şi ne aratã ce trebuie sã facem şi ce sã nu facem. Dar tot ea ne va fi
pârâş în veacul cel viitor. De aceea zice: ca sã nu te dea judecãtorului si
celelalte.
Paza conştiinţei este de trei
feluri: faţã de Dumnezeu, faţã de vecinul sãu şi faţã de cele materialnice.
Faţã de Dumnezeu, nedefãimând
poruncile Lui şi a te pãzi sã nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau
nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din
conştiinţa ta faţã de Dumnezeu.
Faţã de vecin o pãzim când
nici facem, nici grãim, nici cu chipul însemnãm, nici cu vederea pricinuim ceva
din cele ce ştim cã scârbesc sau smintesc pe vecin, cã şi chipul şi vederea de
multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii cã pot sã dea bãnuialã
cã le faci înadins ca sã pricinuiascã smintealã şi scârbã vecinului, sã te
pãzeşti a le face. Aceasta este a pãzi conştiinţa cãtre vecin.
Iar paza conştiinţei faţã de
cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţãm rãu,
adicã nu lãsam sã se risipeascã ceva in zadar, nici sã se cheltuiascã în deşert
şi nici sã se strice din nebãgare de seama, ci purtãm grijã de ele cu luare
aminte ca sa le pãstrãm şi sã le ferim; precum a zice de pildã: poate cineva sã
poarte cãmaşã nespãlatã douã sãptãmâni, sau trei, sau şi o lunã, iar el o spalã
adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poartã
grijã sã o ia, ci o arde soarele, şi în loc sã-i ţinã alte cinci luni sau şi
mai mult, se stricã curând. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate sã-şi
împlineascã trebuinţa şi cu un acoperãmânt de rând, totuşi nu se mulţumeşte, ci
cautã sã aibã aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lânã şi cautã sã-l
schimbe ca sã ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un
acoperãmânt cum s-ar întâmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun
şi se gâlceveşte daca nu i se dã, începând a rãbufni cãtre fratele sãu şi a
zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vieţuirea
cãlugãreascã). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trãi şi cu puţinã varzã, cu
legume sau puţine mãsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau
mai scumpe.
Acestea toate şi altele asemenea sunt împotriva
pãzirii conştiinţei faţã de cele materialnice. De aceea pãrinţii noştri zic cã
nu se cade cãlugãrului a-şi lãsa conştiinţa sã-i fie mustratã de vreun lucru.
Deci, fraţilor mei, sã luam aminte pururi si sã ne pãzim de toate rãutãţile
acestea, ca sã nu cãdem în primejdia ce ne-a spus-o Domnul nostru mai înainte,
precum v-am arãtat.
Al cãrui dar şi mila sa ne învredniceascã a asculta şi
pãzi toate acestea, ca sa nu fie cuvintelor Pãrinţilor noştri spre osânda
noastrã. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!
CUVÂNTUL
4
PENTRU FRICA DE DUMNEZEU
Sfântul Ioan, în epistolele
sale soborniceşti zice cã desãvârşita dragoste leapãdã afarã frica. Sã vedem ce
vrea sã arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba şi despre care
frica. Proorocul David zice: Temeţi-vã de Domnul toţi sfinţii Lui, şi multe
alte asemenea aflãm în Scripturã. Deci, dacã se tem de Domnul şi sfinţii Lui,
care îl iubesc, cum zice cã dragostea cea deplinã leapãdã frica? Din acestea
înţelegem cã sunt douã frici: una a acelora ce de curând au început a face voia
lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltã a sfinţilor, care
dupã ce sãvârşesc toate poruncile şi ajung la mãsura dragostei celei depline,
se tem sã nu cadã din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începãtori
(arharii) cãci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei
de-al doilea sunt desãvârşiţi cã pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunãtãţile
şi iubind pe Domnul se silesc sã-i placã Lui. Aceştia ştiu ce este fapta cea
bunã, au cunoscut cât este de bine a fi împreunã cu Domnul, aceştia au ajuns la
mãsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea
deplinã, pentru cã unii ca aceştia se tem şi fac voia lui Dumnezeu nu de teama
pedepsei, ci pentru cã au gustat dulceaţa lui Dumnezeu şi s-au alcãtuit din
dragostea Lui; le este fricã sã nu cadã cumva dintr-însa şi tare se tem sã nu o
piardã. Aceastã fricã desãvârşitã ce se naşte din dragoste, scoate afarã frica
cea dintâi. Pentru aceasta zice cã dragostea cea desãvârşitã scoate afarã
frica. Însã nu este cu putinţã sã ajungã cineva la aceastã fricã desãvârşitã de
nu va avea pe cea dintâi. Cã precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem
sã plãcem lui Dumnezeu: sau fãcând voia Lui de frica pedepsei şi suntem în
starea slugilor; sau sãvârşind bunãtatea pentru plata fãgãduinţelor şi pentru
folosul nostru şi ne asemãnãm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim sã
facem binele pentru însãşi bunãtatea şi dragostea lui Dumnezeu şi atunci suntem
în starea fiilor. Cã fiul, dacã ajunge la vârsta deplinã şi la înţelegere, face
voia pãrintelui sãu nu pentru cã se teme de bãtaie, nici pentru platã, ci mai
vârtos iubindu-l face cu bucurie toatã voia pãrintelui sãu şi se poartã cu
toatã cinstea şi cuviinţa faţã de el, fiind încredinţat cã toatã avuţia
pãrinteasca este a lui. Aceasta se învredniceşte sã audã şi de acum nu mai este
slugã ci fiu şi moştean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu
pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai
este fricã de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. Şi Domnul a zis lui Avraam când
voia sã jertfeascã pe fiul sãu: Acum am cunoscut cã tu te temi de Dumnezeu,
însemnând desãvârşita fricã ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis
Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut cã te temi, când Avraam nu
scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost şi a urmat toate
poruncile lui, lãsându-si toate ale sale şi nemernicind în pãmânt strãin şi
intre oameni idolatri şi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însã
dupã toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoşatã ispitã a jertfirii
fiului sãu şi a arãtat dragoste desãvârşitã cãtre Dumnezeu, hotãrând sã junghie
pe unul nãscut, fiul sãu Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut cã te
temi tu de Dumnezeu. Cu adevãrat, pentru aceastã desãvârşitã fricã a sfinţilor
i-a zis pentru cã sfinţii nu de frica muncii sau pentru vreo platã fãceau voia
lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se sã nu facã ceva
împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afarã frica. Însã,
precum am zis, nu poate câştiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai
înainte frica desãvârşirii, dupã cuvântul: începutul înţelepciunii este frica
de Dumnezeu. Şi iarãşi: începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Început
fiind frica cea începãtoare, de la care se ajunge la frica cea desãvârşitã a
sfinţilor. Cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne pãzeşte de toatã
rãutatea, cãci zice: de frica Domnului se depãrteazã fiecare de rãutate. Cãci
în ce chip sluga întâi de fricã începe a sluji, apoi deprinzându-se şi
mulţumind pe stãpân, îndrãzneşte a cere şi platã, şi aşa multã vreme sluga
mulţumind pe stãpân cu slujba, iar stãpânul îndulcind pe slugã cu plata, se
alcãtuieşte între dânşii o dragoste, încât stãpânul începe a socoti pe acea
slugã bunã ca pe un fiu, iar sluga pe stãpânul sãu ca pe un pãrinte; aşa şi
noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne
sârguim a-l sluji pentru platã, şi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme
îndelungatã, şi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaţa
dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparţi, precum zice
apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bunã pentru însãşi bunãtatea
ei şi temându-ne sã nu o pierdem pentru cã o iubim. De aceea proorocul
arãtându-ne deosebirea dintre aceste douã frici zice: veniţi fiilor,
ascultaţi-mã pe mine şi vã voi învãţa frica Domnului; cine este omul cel ce
doreşte viata şi care iubeşte sã vadã zile bune? Luaţi aminte, fraţilor la
fiecare grai al proorocului, ca sã vedeţi câtã putere are. Întâi zice: veniţi
cãtre mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugã: fiilor. Sfinţii pe
aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele
bune, precum zice şi apostolul: fiii mei pentru care sufãr durerile naşterii
pânã se va închipui Hristos întru voi. Dupã ce ne cheamã şi ne îndeamnã spre
aceastã schimbare, zice: frica Domnului vã voi învãţa pe voi. Vedeţi
îndrãznirea sfântului? Noi când vrem sã grãim ceva despre vreun bine, totdeauna
zicem: poftiţi sã vorbim puţintel şi de frica lui Dumnezeu sau despre altã
faptã bunã. Iar sfântul nu aşa, ci cu îndrãznire a zis: veniţi, fiilor sã vã
învãţ frica lui Dumnezeu. Şi adaugã: cine este cel ce voieşte viata şi sã vadã
zile bune? Apoi, ca şi cum ar rãspunde cineva cã el voieşte sã înveţe cum sã
trãiascã şi sã vadã zile bune, zice: opreşte-ţi limba de la rãu şi buzele tale
sã nu grãiascã vicleşug, tãind îndatã lucrarea rãutãţii prin frica de Dumnezeu.
A opri limba de la rãu înseamnã a nu mustra pe vecinul tãu, nici a-l sminti cu
ceva, a-l pãgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemneazã
a nu meşteşugi, nici a vicleni în vreun fel sã înşeli pe fratele tãu. Apoi
zice: fugi de rãu şi fã bine. Întâi a grãit numai de câte un pãcat, adicã de
clevetire, de minciunã, apoi a cuprins toate rãutãţile, într-un cuvânt zicând:
fugi de la rãu, adicã depãrteazã-te de la tot lucrul aducãtor de pãcat. Dar nu
s-a oprit aici, ci a adãugat: şi fã bine. Pentru cã sunt unii care nu fac nici
un rãu, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; cã este cineva care nu
nãpãstuieşte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieşte, dar nici nu
iubeşte pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rãu şi fã binele,
arãtându-ne cele trei stãri de care am zis: întâi ne învaţã frica de Dumnezeu,
apoi ne porunceşte sã ne depãrtam de rãu şi mai pe urmã ne îndeamnã sã începem
şi bunãtatea. Cã de nu se va învrednici cineva a se opri de la rãu şi sã fugã
de el, atunci lucreazã binele fireşte, povãţuindu-se spre sãvârşirea faptei
celei bune. Dupã ce a grãit acestea prea bine şi dupã rânduialã zice: cautã pacea
şi o urmeazã pe ea; adicã nu numai sã o cauţi, ci şi cu multã sârguinţã aleargã
sã ajungi la ea. Fiţi cu luare aminte la acest cuvânt şi vedeţi iscusinţa
sfântului. Când se va învrednici cineva sã fugã de rãu şi sã facã bine îndatã
îi vine rãzboi de la vrãjmaşul. Deci se sileşte, se osteneşte, se strãduieşte
nu numai de teama de a nu se întoarce iarãşi la rãutate, dar ca sã nu piardã
plata ce nãdãjduieşte sã ia pentru binele fãcut. Astfel luptându-se şi fãcând
rãzboi cu vrãjmaşul, face binele cu mare trudã şi zdruncinare. Iar când se va
învrednici sã se umbreascã de ajutorul lui Dumnezeu şi va începe a se deprinde
întru obişnuinţa binelui, atunci cunoaşte odihna, atunci se linişteşte, atunci
înţelege ce este scârba rãzboiului şi bucuria pãcii. De aceea o iubeşte, se
nevoieşte şi aleargã dupã dânsa, ca sã o câştige deplin. Oare cine este mai
fericit decât sufletul care se va învrednici sã ajungã la aceastã mãsurã?
Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, dupã cum zice adevãrul: Fericiţi
fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face
binele pentru altceva, decât numai pentru însãşi desfãtarea de acest bine.
Nimeni altul nu ştie câtã bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat
dulceaţa faptei bune. Atunci acela simte şi frica desãvârşitã, precum am zis
mai sus.
Iatã cã v-am arãtat ce este
frica cea deplinã a sfinţilor şi ce este cea începãtoare; din ce te izbãveşti
şi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum sã vedem din ce vine frica de
Dumnezeu şi din ce se depãrteazã.
Pãrinţii au zis cã frica de
Dumnezeu se câştigã din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din
cercetarea în fiecare searã a felului cum ai petrecut ziua, şi iarãşi dimineaţa
a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrãznire şi din locuirea împreunã cu
un om temãtor de Dumnezeu, precum se zice cã un frate a întrebat pe un bãtrân:
Ce voi face pãrinte, ca sã mã tem de Dumnezeu? La care a rãspuns bãtrânul:
mergi de locuieşte cu un om temãtor de Dumnezeu şi acesta te va învãţa. Cele
împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adicã: neaducerea aminte
de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum
petrecem şi trãirea fãrã de grijã, locuirea cu oameni fãrã fricã de Dumnezeu şi
mai vârtos îndrãznirea, adicã neruşinarea de oameni, care este mai rea decât
toate. Aceasta este adevãrata pierzare, cã nimic nu goneşte mai repede din
suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost
întrebat pentru îndrãznire, adicã pentru neruşinare, a spus cã se aseamãnã cu o
mare vãpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcã arde şi
mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi
rãutatea ei! Şi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevãrat aşa
de rea îndrãznirea, a rãspuns: nu este altã patimã mai rea decât neruşinarea,
care este maicã a tuturor rãutãţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis:
pentru cã dacã izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depãrteazã de la
rãu, e limpede cã unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile.
Dumnezeu sã ne izbãveascã de aceasta fiarã otrãvitoare!
Îndrãznirea este de multe
feluri: prin pipãire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbã
deşartã, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs
neruşinat. Îndrãznire este şi de a te apropia de altul fãrã trebuinţã, a-l
apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a rãpi cu
sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrãznirea,
care se sãlãşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin
cate puţin, ajungi la defãimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile
legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru cã din neevlavie, din
desfrânare şi din neruşinare ajungi sã nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi sã
defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rãu mai mare decât îndrãznirea, pentru
cã ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrãznire
unul cãtre altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne bãgam în seama, ne grãim de
rãu şi ne ocãrâm şi de vedem ceva spre care a cãuta nouã înşine nu ne este de
folos, alergãm îndatã şi bârfim, îl aruncãm şi în inima altui frate,
stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui
otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugãciune sau spre alt lucru
bun, mergem şi-l tulburãm, şi nu numai îl zãticnim de la acel bine, ci îl
aducem şi în ispitã. Şi nu este lucru mai greu decât acesta, adicã, nu numai pe
sine a se strica, ci şi pe fratele sãu.
Sã luam aminte, dar, fraţilor!
sã fim cu evlavie, sã ne temem de stricãciunea noastrã ca şi de a fraţilor
noştri; sã ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne sã nu cãutãm fãrã ruşine unul
în obrazul altuia. Cã şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bãtrâni) este un
chip al îndrãznirii. De se va întâmpla sã vezi pe fratele tãu pãcãtuind, nici
sã nu-l treci cu vederea tãcând şi lãsându-l sã se piardã, dar nici sã nu-l
mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu fricã de Dumnezeu sã o spui
celui ce poate sã-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie sã-i
zici: iartã-mã frate, precum vãd nu umblãm cu bunã rânduialã şi cutare lucru
nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui cãtre care ştii, cã
fratele are evlavie; bãtrânului sãu sau egumenului, ca dupã greşealã sã-l
îndrepteze. Însã cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – sã faci
aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grãire de rãu, nu spre necinste, nu ca sã-l
ruşinezi, nu ca sã-l osândeşti. Nu cumva cu pricinã de îndreptare sã ai în
inimã vreuna din cele de mai sus; cã în adevãr îţi spun, chiar şi duhovnicului
tãu de vei spune o greşealã a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu
defãimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este pãcat. Cerceteazã-ţi, de aceea,
bine inima. şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine sã taci şi sã
nu zici nimic. Iar dacã nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos
vrei sã-i spui (te supãrã adicã cugetul înlãuntru) spune cu smerenie egumenului
atât cugetul tãu cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mãrturiseşte cã
pentru îndreptarea fratelui vreau sã-ţi spun, dar simt înlãuntru un gând
amestecat, poate pentru cã am avut odatã mânie asupra lui, sau este de la
vrãjmaşul sã mã opreascã, sã nu se facã îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va
spune cã este de trebuinţã sã-i spunã sau sã nu-i spunã. Sã ştii însa şi
aceasta. Se întâmplã uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi
nici pentru stricãciune sau vreo pizmã, ci numai din simplã vorbã. Iar fratele
aflând cã a fost defãimat se scandalizeazã, din aceasta se face scârbã şi se
adaugã şi altã stricãciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Cãci când va grai
cineva pentru folosul fratelui, nu lasã Dumnezeu sã se aţâţe tulburare sau
smintealã, sau sã se pricinuiascã vreo stricãciune.
De aceea, sã ne sârguim
fraţilor, a ne pãzi limba sã nu grãiascã ceva rãu despre fratele nostru, nici
sã-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici sã nu fim lesne
porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla sã auzim pe cineva grãind de
rãu pe fratele nostru, sã nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici sã nu ne
unim la grãirea de rãu, şi nici sã nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu
urâciune. Acestea nu sunt urmãri ale celor ce vor sã se mântuiascã, nici ale
celor ce se sârguiesc sã-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos sã ne
întâmpinãm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul
altuia, atât pentru închinãciune cât şi pentru smerenie. Cã ni se cuvine nu
numai înaintea lui Dumnezeu sã ne smerim, ci şi faţã de fratele nostru, ceea ce
cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.
Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea cã
fratele sãu râvneşte fie sã-l facã şi el, fie sã se fãleascã cã l-a fãcut, sã
nu se îndãrãtniceascã, ci sã lase pe fratele sãu sã-şi facã voia sa, şi mai
mult folos va avea cu aceasta, decât dacã el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu
ca eu în viatã sã fi fãcut vreodatã alt bine decât numai cã am pãzit aceasta:
totdeauna, în toatã viata, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu,
nesocotindu-mã pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea
punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încã la mânãstirea avvei
Seridon, s-a îmbolnãvit sluga bãtrânului avva, Ioan, care era cu avva
Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul sã slujesc eu bãtrânului. Cu atâta bucurie
am primit porunca, încât sã mã credeţi fraţilor, cã apropiindu-mã de locuinţa
bãtrânului, mã închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu
mare osârdie slujeam; cã cine n-ar fi dorit sã slujeascã unui astfel de bãtrân,
care avea şi viatã sfântã şi cuvânt minunat! Şi în toate zilele, când îi fãceam
metanie ca sã iau blagoslovenie sã mã duc, îmi zicea câteva ceva, din patru
cuvinte, cum avea obicei de a grãi. Şi zicea aşa: îţi spun odatã frate (cã aşa
obişnuia sã grãiascã la tot cuvântul: îţi spun odatã frate): Dumnezeu sã
pãzeascã dragostea! Cã pãzindu-se cineva sã nu sminteascã cu nimic pe fratele
sãu, câştigã smerenia. În alt rând îmi zicea: odatã îţi spun frate! Dumnezeu sã
pãzeascã dragostea! Pãrinţii au zis cã nu putem niciodatã sã punem voia noastrã
înaintea fratelui nostru. Alteori iar zicea: Zicu-ţi odatã frate! Dumnezeu sã
pãzeascã dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi
greutãţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos. Aşa, întotdeauna, bãtrânul îmi
dãdea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe
care cu multã luare aminte o pãzeam. Şi cu toate cã eram legat cu atâta dragoste
de acel bãtrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbã, dar când simţeam cã
vreunul din fraţi râvneşte ca el sã-l slujeascã, mergeam la egumenul şi mã
rugam zicându-i: cutãrui frate se cuvine de vei porunci, pãrinte sã slujeascã
bãtrânului. Deşi nu mã slobozea egumenul şi nici bãtrânul, totuşi mã nevoiam pe
cât îmi era cu putinţã sã fac voia fratelui meu şi în cei nouã ani cât am stat
acolo, nu ştiu sã fi grãit cuiva de scârbã sau de mâhnire. Sã mã credeţi şi
aceasta. Odatã a venit dupã mine un frate, înjurându-mã, de la spital pânã la
bisericã şi nicidecum nu i-am rãspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu
ştiu cine îi va fi spus) şi a voit sã-l canoniseascã, am alergat şi am cãzut la
picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i
vinovat fratele. Un altul, iarãşi, fie din îndemnul vrãjmaşului, fie din
prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi fãcea
udul la cãpãtâiul meu, încât ajunsese umezeala pânã la aşternut, iar alţi fraţi
veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei
mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, cã nici vremea nu-mi ajungea sã le
omor de mulţime, iar când mergeam sã mã culc, toate se adunau pe mine. De
ostenealã multã, adormeam şi nu le simţeam, numai când mã sculam gãseam tot
trupul vãrgat de mâncãrimea lor. Insã niciodatã nu am zis cuiva pentru aceasta: frate,
pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu sã fi grãit vreodinioarã cuvânt ca sã smintesc
sau sã întristez pe cineva dintre fraţi.
De aceea, învãţaţi-vã şi voi iubiţilor, sã purtaţi
greutatea unul altuia, învãţaţi-vã sã va ruşinaţi unul de altul. Iar dacã
cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care sã nu-i placã sau de va
suferi vreo împotrivire de la cineva, sã nu se mânie îndatã, nici sã se tulbure
sau sã se scârbeascã, ca sã nu-şi piardã osteneala şi folosul, avându-şi inima
tulburatã şi neînstare a suferi puţinã ispitã. Unul ca acela se aseamãnã
pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndatã face ranã mare
şi putrezeşte. Ci mai vârtos sã aveţi inimã treazã, inimã viteazã, cuget
întãrit spre rãbdare, ca sã puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste
toate sã vã iubiţi unul pe altul. De va avea cineva ascultarea sa sau se va
trimite în ajutorul altui frate, al grãdinarului, chelarului sau bucãtarului
sau oricãrui frate, sã se nevoiascã a sãvârşi porunca, pãzindu-şi nesmintitã
aşezarea sa; nici spre mânie pornindu-se, nici spre poftã alunecând, nici altã
voie a sa urmând; sã nu cugete în inima lui cu îndreptare de prigonire nici
cârtire împotriva poruncii stareţului, ci ori micã ori mare, ascultarea ce i se
va da sã nu o defaime, nici sã nu se leneveascã a o împlini, cã neascultare
face şi nu este bunã nebãgarea de seamã, dar nici vremea pravilii sale sã nu se
ştirbeascã; cã nu voim ca cineva, lãsându-şi pravila sã facã rucodelie. La
orice slujbã vã aflaţi, oricât de mare folos ar avea, nu voim nicidecum sã
faceţi ceva cu gâlceavã sau cu tulburare. Sã ştiţi cã tot lucrul ce-l faceţi,
fie mare ori mic, face abia a opta parte din paza nesmintelii voastre. Iar de
se va întâmpla cã pentru aceasta sã rãmânã ascultarea jos, fiindcã mai mare
poruncã sãvârşiţi pãzindu-vã de netulburare, acea jumãtate din patru (acea
optime adicã) care numai s-a început cu pace, se socoteşte drept opt (adicã un
întreg de opt ori mai mult), pentru cã v-aţi oprit tot cu pace, aşa de mare
preţ are netulburarea. Deci când lucraţi, de voiţi a sfârşi lucrul deplin, sã
vã nevoiţi a urma şi porunca pazei voastre, împlinind şi ascultarea, care este,
precum am zis, a opta parte. Iar de cunoaşteţi cã negreşit se întâmplã
smintealã din aceastã slujbã şi pricepeţi cã sau voi înşivã vă stricaţi, sau pe
altul puteţi sminti cu prigonirea acelei ascultãri, mai bine sã lipseascã. Cã nu e bine a
pierde cineva jumãtatea parţii a patra ca sã câştige pe cea de-a opta. (Poate
aşa: e mai bine a pierde cineva jumãtatea parţii a patra – optimea adicã – ca
sã câştige pe cea de opt ori mai mare). Iar de va face cineva aceasta, unul ca
acela nu face slujba sã dupã Dumnezeu, ci sau din trufie, sau pentru plãcerea
oamenilor; se stricã şi pe sine şi sminteşte şi pe fratele sãu. Poate sã-l
laude oamenii zicând cã nimeni n-a putut sa-l clinteascã din treaba sa, dar
adevãr zic vouã, unul ca acesta mai mult se pãgubeşte, decât se foloseşte. Vai
de acest fel de vitejie! Aceasta, fraţilor nu este biruinţã, ci pagubã; cã e
mare pierzare a prigoni şi sminti pe fratele sãu numai ca sã isprãveascã lucrul
slujbei sale; aceasta pãgubeşte şi al optulea şi nu se foloseşte nici de jumãtatea
a patra. A rãmâne neisprãvitã treaba e o mica paguba, dar a-l sâcâi şi a-l
mâhni pe fratele tãu, mãcar pentru orice pricina ar fi, ori pentru slujbã, ori
pentru hranã, mare pagubã faci, cãci ieşi din porunca lui Dumnezeu, aceasta va
sã zicã al optulea şi jumãtate a parţii din patru. De aceea, iatã vã spun,
chiar eu de voi trimite pe cineva la vreo slujbã şi va vedea cã se face
tulburare sau cã se pricinuieşte vreo smintealã, mai bine sã lase ascultarea şi
sã se lipseascã de slujbã, decât sã se pricinuiascã vãtãmare, fie luişi sau
fratelui sãu. Altfel, precum
am zis, mult vã pãgubiţi, aceasta e adevãrata pierzare.
Vi le spun acestea nu ca sã gãsiţi pricinã de sfialã
şi lenevire, sã pãrãsiţi ascultarea şi sã lãsaţi lucrurile sã se strice,
cãlcându-vã însãşi conştiinţa voastrã, numai pentru ca sã fiţi fãrã de grijã;
nici iarãşi vi le grãiesc pentru ca sã cãdeţi în osânda neascultãrii şi sã
începeţi a zice fiecare din voi: eu nu pot face aceasta, cã mã smintesc. Cãci
cu acest cuvânt de pricinã, nu veţi face nici o ascultare, nici nu veţi putea
împlini vreo poruncã a lui Dumnezeu; ci mai vârtos sã va sârguiţi şi sã
depuneţi toatã silinţa ca sã faceţi orice ascultare, îngrãdindu-vã între voi cu
dragoste, plecându-vã unul altuia, cinstind şi smerindu-vã unul altuia, cã
nimic nu este mai tare ca smerenia. Iar de va vedea cineva pe fratele sãu
mâhnit, sau însuşi se va simţi tulburat, atunci sã rãmânã jos acea slujbã care
aduce poticnire. De asemenea, vã zic sã va smeriţi unul altuia, nelãsând sã
ajungã lucrul la mai mare vãtãmare, cã mai bine este, precum am zis de mai
multe ori, sã nu se facã slujba precum voiţi, ci dupã întâmplarea trebuinţei,
decât sã vã tulburaţi pe voi ţi pe fratele vostru, unul pe altul sã vã smintiţi
şi sã vã pãgubiţi mult pentru puţin, din neînţelegere de cuvinte. Cãci, cu
gâlcevirea se pãgubeşte omul dintr-amândouã pãrţile şi nimic nu câştigã. Toate
lucrurile sã le facem ca sã ne folosim. Dar ce folos putem câştiga de nu ne vom
smeri unul altuia, ba dimpotrivã ne vom şi tulbura şi sminti unul pe altul? Nu ştiţi ce zic
bãtrânii cã de la vecin este şi viata şi moartea?
Acestea se cuvine, fraţilor sã le socotiţi pururi
între voi şi sã vã aduceţi aminte de cuvintele sfinţilor bãtrâni. Sã vã nevoiţi
cu dragoste şi cu fricã de Dumnezeu, ca sã urmaţi folosul şi al vostru şi al
fraţilor voştri. Astfel vã veţi putea folosi de toate câte vi se vor întâmpla
şi veţi spori cu ajutorul iubitorului de oameni Dumnezeu, care sã vã dãruiascã
frica Lui, cãci zice: de Dumnezeu sã-ţi fie fricã şi poruncile Lui sã le
pãzeşti, pe care, amândouã, tot omul dator este sã le facã; cãrui Dumnezeu
milostiv se cuvine toatã slava şi închinãciunea în veci. Amin!
CUVÂNTUL 5
NU TREBUIE A SE ÎNCREDE CINEVA ÎN
ÎNŢELEPCIUNEA SA
Înţeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiţi de
povãţuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se sãvârşeşte cu multã povaţã.
Vedeţi fraţilor, puterea cuvântului? Vedeţi ce ne învaţã dumnezeiasca
Scripturã? Ne sfãtuieşte sã nu nãdãjduim in noi înşine, nici sã nu ne socotim
înţelepţi, sã nu credem cã ne putem chivernisi fãrã ajutor; cã dupã Dumnezeu,
negreşit avem trebuinţã de povãţuitor, care sã ne poarte de grijã şi sã ne
chiverniseascã. Nu sunt mai ticãloşi, nici mai lesne porniţi spre cãdere decât
aceia care nu au pe nimeni ca sã-i povãţuiascã pe calea lui Dumnezeu; de aceea
cei lipsiţi de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde şi
frumoasã, apoi se usucã puţin câte puţin şi cade şi este cãlcatã de picioarele
oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povãţuit de cineva. La început are râvnã
spre post şi priveghere, spre sihãstrie şi spre alte bunãtãţi, apoi, puţin câte
puţin, potolindu-se acea cãldurã şi neavând pe cineva ca sã-l sfãtuiascã, sã-i
aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnã cãzând în
trândãvie se face rob vrãjmaşilor sãi, care-şi bat joc de dânsul dupã cum le
este voia. Iar pentru cei ce au la cine nãzui ca sã-şi spunã gândurile, sã-şi
mãrturiseascã faptele, sã-şi arate toate lucrurile şi sã primeascã sfãtuire,
zice: Mântuirea se sãvârşeşte cu mult sfat. Nu zice sã se sfãtuiascã cu mulţi,
ci ca la toate lucrurile se cade sã se sfãtuiascã. Însã de la început se ia sfat, în care are credinţã şi
încredere. Sã nu spunã numai unele, iar pe altele sã le tãinuiascã, ci pe toate
sã le mãrturiseascã şi pentru toate sã se sfãtuiascã. Unora ca acestora,
mântuirea se sãvârşeşte întru mare sfat. De nu vã va spune cineva toate
gândurile sale şi mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea şi strâmba sa
alcãtuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsã, vreun dreptar de
viatã de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl stricã desãvârşit. Cãci diavolul
când vede pe cineva, cã de sine nu voieşte sã pãcãtuiascã, nici nu are pornire
fireasca sã creadã cã face vreun rãu, ca la acea pornire sã adauge şi el îndemn
spre pãcat, nici el nu-l supãrã sau sileşte cãtre cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adicã,
du-te de curveşte, nici mergi de furã, daca pricepe cã omul nu vrea şi nu
primeşte sã le facã; cã nu-şi bate capul diavolul sã ne indemne spre cele ce nu
vrem. Dar dacã aflã vreo voie de a noastrã, înclinatã spre pãcat, sau vreo
rânduialã de sine întru noi, cu aceasta ne strica, gãsind cale uşoarã. De aceea
se zice: Vicleanul atunci face rãu, când se va alcãtui cu îndreptarea noastrã.
Diavolul este viclean şi atunci face rãu când se uneşte cu îndreptarea noastrã;
fiindcã atunci sporeşte mai mult, atunci mai rãu stricã, atunci lucreazã cu mai
multã prisosire. Fiindcã de suntem stãpâniţi de voia noastrã şi urmam
îndreptãrilor noastre, şi rãul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun.
Astfel, ne primejduim, fãrã sã ne dãm seama cã ne stricãm, pentru cã nu
pricepem nici voia lui Dumnezeu şi nici nu voim a cerceta sã o aflam, deoarece
ne încredem în noi înşine şi urmãm voii noastre. De aceea, zicea pãrintele
Pimen, cã voia noastrã este zid de aramã între noi şi Dumnezeu. Pricepeţi
puterea cuvântului? Şi iarãşi a adãugat: Voia noastrã este o piatrã ce se
împotriveşte voii lui Dumnezeu. De se va lepãda omul de aceastã voie, poate
zice şi el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fãrã
prihanã e calea ta! Foarte minunat a zis! Cãci dacã am trecut peste acel zid de
aramã al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem cã nu are
prihanã calea lui Dumnezeu. Apoi bãtrânul zice şi pentru îndreptare: Când se va
uni îndreptarea cu voia noastrã, atunci omul se îndãrãtniceşte cu totul. O, ce
minunatã alcãtuire au cuvintele sfinţilor! Moarte vãditã este însoţirea voii cu
îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticãlos piere desãvârşit! Cãci
cine îl poate face sã creadã cã un altul ştie mai bine folosul sãu? Atunci cu
totul se robeşte şi urmeazã gândului sãu şi aşa diavolul îl surpã. De aceea,
zice cã vicleanul arunci face rãu, când se alcãtuieşte cu îndreptarea noastrã.
Diavolul urãşte glasul sfãtuirii. Nu numai sfatul îl urãşte dar nici însuşi
glasul sfãtuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din
lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrãjmaşul de pãzeşti sau nu ceea ce
ai auzit, urãşte însãşi întrebarea ce o faci pentru folosul tãu. De ce oare nu
suferã nici sunetul întrebãrii? Fiindcã ştie cã prin întrebare şi prin
cercetare se vãdesc meşteşugirile lui; de aceea se întristeazã mai mult decât
orice când i se descoperã vicleniile, pentru cã nu mai poate sã înşele dupã cum
pofteşte, fiindcã cu întrebarea se îndrepteazã sufletul. Mãrturisindu-ţi adesea
toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care ştie: aceasta s-o faci, iar
aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bunã; aceasta este îndreptare,
iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta
data: acum e vreme potrivitã. Iar diavolul nu gãseşte vreme sã te strice sau sã
te prindã în cursã, cãci te vede pururi povãţuit de altul, fiind din toate
pãrţile întãrit. Aşa se sãvârşeşte, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe
cât de mult vicleanul nu voieşte şi urãşte sfatul, pentru cã pofteşte sã facã
rãu, pe atât se bucurã de cei ce n-au povãţuire. Pentru ce? Pentru cã asemenea
frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea pãrintele Macarie:
Am un frate, care când mã vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceştia îi
iubeşte, de unii ca aceştia se bucurã totdeauna, care nu au nici un povãţuitor,
care nu întreabã pe cel ce poate dupã Dumnezeu sã le ajute şi sa-i îndrepteze.
Dar oare diavolul acela pe care l-a vãzut sfântul cã purta cu el în tigvuliţe,
tot felul de ierburi, nu cerca şi pe ceilalţi fraţi? Nu putea sã înşele pe
alţii, cã fiecare dintre ei, cunoscând vicleşugul lui, alerga la duhovnic şi-şi
mãrturisea cugetele şi afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea
sã-i biruiascã. Numai pe cel ticãlos, pe care îl gãsea urmând voii lui şi gol
de sfãtuire – pentru cã de la nimeni nu vrea sã ceara ajutor – îl batjocorea şi
se întorcea diavolul de la dânsul mulţumit, blestemând pe ceilalţi. Dupã ce a
spus sfântului Macarie aceasta, şi cercetând sfântul, a aflat numele fratelui,
a alergat la el şi a aflat cã acesta era pricina pierzãrii lui, cã nu voia sã
se spovedeascã. Nu avea obiceiul sã-şi spunã cugetele lui, de aceea se întorcea
ca un vârtej pentru cã vrãjmaşul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l
sfântul bãtrân: Cum petreci frate? i-a rãspuns: bine pãrinte, cu rugãciunile
tale. Şi iarãşi zicându-i bãtrânul: nu te supãrã gândurile? A rãspuns: pânã
acum, sunt bine! Şi nu voia sã mãrturiseascã, pânã ce sfântul pe ocolite l-a
fãcut sã-şi spunã gândurile şi aşa grãindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a
îndreptat. Venind iarãşi diavolul dupã obicei, vrând sã-l cerceteze, s-a
ruşinat cã l-a gãsit întãrit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înşelãciune.
Întorcându-se fãrã nici o ispravã, şi înfruntat, s-a întâlnit iarã sfântul cu
dânsul şi l-a întrebat: cum se aflã fratele acela, prietenul tãu? Iar diavolul,
nu l-a mai numit prieten ci vrãjmaş şi-l blestema zicând cã şi acesta s-a îndãrãtnicit
şi nu-l mai asculta, ba chiar s-a fãcut mai sãlbatic decât ceilalţi.
Pricepeţi acum pentru ce urãşte vrãjmaşul sunetul
îndreptãrii? Pentru cã pururea se sileşte spre pierzarea noastrã. Vazut-aţi pentru ce
iubeşte pe cei ce urmeazã voii lui? Pentru cã se supun diavolului şi singuri se
dau robi lui. Nu cunosc la cãlugãr cãdere din altceva, fãrã numai din
crezãmântul inimii sale. Unii
zic cã dintr-aceasta cad, alţii din altã pricinã. Însã eu, precum am zis, altã
cãdere nu ştiu sã fie la cineva fãrã numai din pricina sfaturilor inimii sale.
Cã nu este altã greşealã mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, cã
totdeauna m-am temut de aceastã primejdie. Vãzut-ai pe cineva cã a cãzut? Sã
ştii cã a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rãu,
decât a crede gândurilor sale.
Când eram în obşte, spuneam toate gândurile mele
bãtrânului pãrinte Ioan, cã in viata mea, precum am zis, nu voiam sã fac ceva
fãrã voia lui. Şi de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o sã-ţi zicã bãtrânul,
pentru ce sã-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema ţie şi
învãţãturii tale şi mintii tale şi înţelepciunii tale, cã orice ştii, de la
dracul este. Şi aşa mergeam de întrebam pe bãtrân. Uneori se întâmpla de-mi
zicea acelaşi cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mã tulbura cugetul,
zicându-mi: iatã cã s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supãrat pe
bãtrân? Iar eu îi rãspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul
Sfânt, iar a ta socotealã este rea, este de la diavolul şi de la starea cea
pãtimaşã. Astfel, niciodatã nu mã încredeam gândurilor mele, fãrã întrebare. Şi
credeţi-mã, fraţilor, cã eram la mare odihnã şi la multã negrijire, cum v-am
mai spus şi altãdatã. Fiindcã auzeam cã, cu multe scârbe trebuie sã intre cineva
întru împãrãţia cerurilor, iar eu mã vedeam cã nu am nici o scârbã şi mã temeam
şi eram la mare bãnuialã, neştiind pricina acestei odihne, pânã ce mi-a spus
bãtrânul sã nu mã întristez cã tot cel ce se dã pe sine în ascultarea
pãrinţilor are acest fel de odihnã şi este fãrã de grijã.
Deci nevoiţi-vã şi voi, fraţilor ca sã întrebaţi, şi
nu vã nãdãjduiţi spre ştiinţa voastrã, pricepeţi ce fel de negrijire are
lucrul, ce bucurie, ce odihnã.
De vreme ce v-am spus cã niciodatã nu m-am scârbit, sã
va spun şi aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obşte.
Odatã, mi-a venit atâta întristare şi atâta scârbã, cã
m-am înspãimântat şi eram întru atâta trudã şi mâhnire, încât credeam cã voi
pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuialã
e foarte grea, întunecatã şi fãrã mângâiere. Din nici o parte nu are
odihnã, ci din toate pãrţile nevoie şi strâmtorare. Curând însã, se risipeşte,
cã vine darul lui Dumnezeu în suflet şi-l mângâie, cã de n-ar sosi darul lui
Dumnezeu degrabã, nimeni n-ar putea suferi aceastã scârbã.
Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispitã şi
la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stãteam în curtea mãnãstirii,
având mare greutate şi mã rugam lui Dumnezeu, uitându-mã spre Bisericã, vad
înãuntru un bãrbat în chip de arhiereu cã purta omofor şi a intrat in sfântul
altar. Eu, care niciodatã nu mã apropiam de om strãin, fãrã de mare trebuinţã
sau poruncã, acum, ca şi cum m-ar fi împins cineva, am mers dupã dânsul. El, dupã ce a
intrat înãuntrul altarului, a stat ca un ceas, ţinând mâinile ridicate la cer,
iar eu eram înapoia lui, rugându-mã cu multã fricã, fiind cuprins de mare
cutremur la vederea lui. Dupã ce a încetat de la rugãciune, s-a întors şi venea
cãtre mine. Şi cu cât se apropia, simţeam cã se ridicã de la mine întristarea
şi frica. Dupã ce s-a apropiat şi a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre
pieptul meu şi a grãit acestea: Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi m-a ascultat
pe mine; a auzit rugãciunea mea şi m-a scos din groapa ticãloşiei şi din tina
noroiului; a pus pe piatrã picioarele mele şi a îndreptat paşii mei şi a bãgat
în gura mea cântare nouã, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri
zicându-le de trei ori, mã bãtea pe piept. Apoi a ieşit afarã. Şi îndatã s-a
fãcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere şi mare veselie, şi m-am
aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. Dupã ce a ieşit, eu alergam
dupã dânsul vrând sã-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, cãci se fãcuse
nevãzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu ştiu sã mã mai fi ispitit
nici de întristare, nici de fricã, ci m-a acoperit Dumnezeu pânã acum prin
rugãciunile acelor sfinţi bãtrâni.
V-am povestit acestea, fraţilor, vrând sã vã arãt câtã
odihnã şi negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtã întemeiere şi
adeverire trãieşte cel ce nu nãdãjduieşte în mintea sa şi nici nu crede
gândului sãu, ci spre Dumnezeu aruncã nãdejdea sa şi spre cei ce pot, dupã
Dumnezeu, sã-l povãţuiascã.
Deci, fraţilor, învãţaţi-vã şi voi sã întrebaţi şi sã cereţi
sfat; sã nu nãdãjduiţi în voi înşivã, nici sã credeţi ceea ce va zice cugetul
vostru, cã foarte bunã este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie.
Sã nu se trudeascã cineva astfel în zadar, cã nu se va putea mântui într-alt
chip, decât numai aşa.
Poate va zice cineva, cã de nu
va avea pe cine sã întrebe ce sã facã? Adevãrul va zic, de va vrea cineva din
toatã inima sã facã voia lui Dumnezeu, nu-l va pãrãsi Dumnezeu, ci pururea îl
va povãţui dupã vrerea sa. Iar de nu va vrea sã facã voia lui Dumnezeu, iar vã
zic adevãrul, cã şi la prooroc de va merge, dupã inima lui cea rãzvrãtitã, va
primi rãspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greşi, prooroc grãind,
eu am rãtãcit pe proorocul, zice Domnul.
Drept aceea, avem datoria sã ne întoarcem cu toatã
puterea noastrã spre voia lui Dumnezeu şi sã nu credem inimii noastre, ci chiar
de va fi vreun lucru bun, pânã nu vom auzi de la vreun sfânt cã bun este acel
lucru, sã nu ne încredem în noi înşine cã bine am fãcut şi cum cã, cu cuviinţã
este sã se facã. Încã şi dupã ce ne vom sârgui dupã puterea noastrã, se cade
iarãşi sã ne spovedim în ce chip am fãcut, pentru ca sã ne încredinţãm de l-am
fãcut bine şi iarãşi atunci încã sã nu fim fãrã de grijã, ci sã aşteptãm şi
judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfinţitul pãrintele Agaton, cã a
rãspuns când a fost întrebat: şi ţie îţi este fricã pãrinte? Ştiu cã m-am silit
din toata puterea sã fac voia lui Dumnezeu, dar nu ştiu dacã a plãcut sau nu
lui Dumnezeu fapta mea; cã alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.
Domnul Dumnezeu sã ne acopere de primejdia celor ce
fac voia lor şi sã ne învredniceascã sã ţinem calea pãrinţilor noştri. Cã lui se cuvine
slava, cinstea şi închinãciunea, în veci,
Amin!
CUVÂNTUL 6
PENTRU NEOSÂNDIREA APROAPELUI
Fratilor, de am reciti
cuvintele sfintilor batrâni adesea si le-am tine minte totdeauna, n-am fi bagat
de seama de dânsele. Pentru ca de am fi cu luare aminte si la faptele cele mai
mici si de ne-am feri de dânsele cu paza, netrecându-le deloc cu vederea, n-am
cadea în cele mari si grele pacate. Pentru ca, va încredintez ca din aceste
greseli mici si din nebagarea de seama cu care ne obisnuim a zice: ce este
aceasta sau aceea, se face obisnuinta rea în suflet si începem a defaima si pe
cele mari. Mare pacat este osândirea aproapelui! Nu uraste Dumnezeu altceva mai
mult si nici nu este alt pacat mai rau decât osândirea, întru care rautate nu
cade cineva decât numai din nebagarea de seama a celor mici, cum am zis mai
sus. Ca, obisnuindu-te a primi cea mai mica meteahna asupra vecinului si a
zice: ce este de voi auzi ce graieste acest frate? Sau ce este de voi zice si
eu un cuvânt? Si ce este de voi iscodi ce merge sa faca acest frate, sau acel
strain? Începe mintea sa-si lase pacatele sale si cerceteaza pe ale altora. Din
aceasta se naste clevetirea, osânda, defaimarea si apoi, din parasirea lui
Dumnezeu, însuti cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva
rautatile sale, nici plângându-si mortul sau, (precum au zis parintii), nici odinioara
nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindca îsi pierde vremea iscodind
lucrurile vecinului sau. Si alt nimic nu atâta atâta mânia lui Dumnezeu, si
nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca sa caza în parasire, decât
grairea si osândirea aproapelui. Sa stiti si aceasta ca: alta este a cleveti,
alta a osândi si alta a defaima.
A cleveti este când
cineva zice ca cutare a spus minciuni, sau s-a mâniat sau a curvit, sau altceva
asemenea a facut. Acesta a grait rau împotriva aproapelui, adica a vestit
pacatul aceluia cu patima. Iar a osândi este când cineva zice ca cutare este
mincinos sau betiv, sau curvar. Unul ca acesta a osândit toata starea
sufletului aceluia si a hotarât pentru toata viata lui ca într-acest chip este,
încredintat ca este asa. si greu lucru este! Ca alta este a zice ca s-a mâniat
si alta ca este mânios si a hotarî, precum am zis, asupra întregii lui vieti.
Iar osânda este cu atât mai grea decât tot pacatul, cu cât însusi Hristos zice:
Fatarnice scoate mai întâi bârna din ochiul tau si atunci sa cauti sa scoti si
gunoiul din ochiul fratelui tau. Luati seama ca pacatul vecinului l-a asemanat
cu gunoiul, iar pacatul osânditorului l-a asemanat cu bârna, atât este de rea
osânda ca întrece tot pacatul. Pentru aceea si fariseul acela, când se ruga si
spunea faptele sale cele bune multumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci
adevarul spunea. Nu pentru aceasta s-a osândit, ca avem datoria sa multumim lui
Dumnezeu când ne învrednicim sa facem vreun bine, fiindca El ne ajuta. Ca,
pentru ca multumea lui Dumnezeu si îsi spunea faptele sale si pentru ca a zis
ca nu sunt ca ceilalti oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru ca întorcându-se
catre vames, a zis: nu sunt nici ca acest vames. Atunci s-a maniat Dumnezeu ca
l-a osândit în fata si i-a hulit însasi starea sufletului aceluia si în scurt,
i-a defaimat toata viata. Pentru aceea zice: Vamesul s-a pogorât mai îndreptat
decât acela. Nu este dar, alt pacat mai greu, si nici mai rau, precum de multe
ori am zis, decât a osândi si a defaima si a necinsti pe aproapele.
Dar oare pentru ce nu
ne osândim mai degraba pe noi însine si rautatile noastre care le stim bine si
pentru care avem sa dam înfricosat raspuns la Dumnezeu? Pentru ce apucam mai
înainte judecata lui Dumnezeu? Ce avem cu faptura mâinilor sale? Cum de nu ne
înfricosam de ceea ce s-a întâmplat batrânului aceluia, care auzind de oarecare
frate ca a cazut în curvie, numai pentru ca a zis: o, ce rautate a facut, nu
stiti ce lucru groaznic spune la Pateric pentru dansul? Ca îngerul
luând sufletul acelui frate ce pacatuise l-a dus la el, zicându-i: „Iata, a
adormit acela pe care l-ai osândit, unde poruncesti sa fie dus sufletul sau: la
împaratia cerului sau la iad?”. Oare este alta înfricosare mai mare ca aceasta?
Cuvântul îngerului catre batrânul nu însemneaza altceva, decât numai aceasta:
de vreme ce tu esti judecatorul pacatosilor si dreptilor, spune ce hotarasti
pentru acest ticalos suflet? Îl miluiesti pe el, ori îl osândesti în munci?
Deci întru atât s-a înspaimântat acest sfânt batrân, încât în tot restul vietii
lui n-a încetat a lacrima si a suspina si cu mii de dureri a se ruga lui
Dumnezeu sa i se ierte pacatul acela. si aceasta pocainta o facea dupa ce a
cazut la picioarele îngerului si a luat iertare. Ati priceput dar din ceea ce a
zis îngerul catre acel batrân cât de grea este rautatea osândirii? A fost
iertat batrânul, dar sufletul lui nu s-a mai putut mângâia, nici n-au contenit
lacrimile lui pâna a murit.
Asa si noi, ce avem cu
fratele nostru? Ce avem cu greutatea straina? Fratilor, avem de ce sa ne
grijim. Fiecare sa ne cercetam pe noi însine si rautatile noastre. Numai lui
Dumnezeu i se cuvine sa îndrepteze si sa judece pe pacatosi. El, care stie starea, puterea, petrecerea,
darurile si firea fiecaruia. El stie a judeca pe fiecare dupa orânduirea starii
sale. Ca
într-un chip judeca gresalele arhiereului si într-altul pe ale boierului;
întru-un fel pe ale staretului si în altul pe ale ucenicului; într-un chip pe
ale bolnavului si în altul pe ale sanatosului. Cine poate sti judecatile lui
Dumnezeu, fara numai El singur, care pe toti i-a zidit si stie toate.
Sa va povestesc ceea ce
îmi adusei aminte ca am auzit.
O corabie a mers odata
cu robi, într-un oras oarecare, unde se afla o fecioara foarte duhovniceasca si
sfânta cu viata. Acesta, auzind de venirea robilor, mult s-a bucurat, caci
dorea sa cumpere o copila mica, cu gândul sa o creasca cu multa buna chibzuire
si sa o fereasca a nu se deprinde cu nici o rautate a lumii acesteia. Trimitând
la corabier si întrebându-l de are niscaiva copile tinere, a aflat doua fetite
precum dorea fecioara, si dând pretul cuvenit pentru una, a luat-o. De acolo,
de unde era sfânta aceea, pogorându-se corabierul, l-a întâmpinat o femeie
curva din oras, care vazând pe fetita cealalta cu dânsul, a dorit sa o cumpere.
Si tocmindu-se cu el si dând pretul, a luat-o si s-a dus. Acum vedeti
taina lui Dumnezeu? Vedeti judecata? Acea sfânta fecioara a luat prunca si a
crescut-o în frica lui Dumnezeu, învatând-o toate bunatatile, deprinzând-o
toata osteneala calugariei si îndeletnicindu-se la savârsirea tuturor
poruncilor lui Dumnezeu. A luat si curva pe ticaloasa aceea si a facut-o vas al
spurcaciunii, ca ce altceva era sa o învete curva, decât pierderea sufletului
ei? Ce putem zice de înfricosata judecata a lui Dumnezeu? Amândoua erau mici,
amândoua au fost vândute si nu stiau unde merg. Însa una s-a aflat în mâinile
lui Dumnezeu, iar cealalta a cazut în mâinile diavolului. Poate oare sa zica
cineva ca, ce cere Dumnezeu de la una, cere si de la cealalta? Cum este cu
putinta? Oare de vor cadea amândoua în pacatul curviei sau în alt pacat, putem
zice ca amândoua vor fi judecate în acelasi chip? Nu! Macar, desi în acelasi
fel ar fi caderea amândoura, negresit, nu în acelasi fel se vor judeca. Pentru
ca cea dintâi a învatat ale judecatii, a auzit cele ale împaratiei lui
Dumnezeu, ziua si noaptea a petrecut întru cuvântarea lui Dumnezeu, iar
cealalta ticaloasa, nici nu a vazut, nici nu a auzit vreodata ce este
bunatatea, ci dimpotriva, pururea toate rautatile, toate lucrurile diavolesti.
Cum este cu putinta sa le judece pe amândoua în acelasi chip? Pentru aceea, am
zis ca omul nu poate pricepe judecatile lui Dumnezeu. Singur El le stie pe
toate si poate judeca gresalele fiecaruia precum El însusi stie.
Adevarat, se întâmpla
de greseste vreun frate din prostime, dar are si o fapta buna, cu care place
lui Dumnezeu în toata viata sa, iar tu sezi si osândesti si-ti pierzi sufletul.
Ca desi se întâmpla de greseste ceva ca un om, dar ce stii cât s-a nevoit si
s-a silit luptându-se ca sa nu cada. Iar pentru ca nu i s-a întâmplat caderea
din lenevire, ci din slabiciunea firii, sau din biruinta razboiului celui mare,
pe care l-a suferit înainte de a se împila, sa stii ca greseala unuia ca
acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu a
vazut osteneala si scârba ce a avut pâna a cazut, si-i este mila de dansul si-l
iarta. Asa, ca Dumnezeu îl iarta, iar tu îl osândesti si-ti pierzi sufletul.
Dar oare stii tu câte lacrimi a varsat el înaintea lui Dumnezeu, pentru acea
greseala? Tu îi stii pacatul, dar pocainta nu i-o stii. Si de multe ori, nu
numai osândim ci si defaimam; ca alta este osândirea, precum am zis si alta
defaimarea. Defaimarea este când nu numai osândesti pe altul, ci te si
scârbesti de el, si-l urasti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea
decât osânda. Deci cei ce vor sa se mântuiasca, nici odata sa nu iscodeasca nici
sa nu osândeasca gresalele fratilor si ale vecinilor lor, ci mai degraba din
greseala altora sa se întelepteasca si, nedefaimând pe cel gresit, sa se
foloseasca pe sine, ca acel care vazând pe fratele sau pacatuind, suspina
zicând: „Vai mie ticalosul! Astazi greseste acesta, iar mâine cu adevarat eu”.
Vezi întarire? Vezi fericire? Cum îndata a aflat mijloc sa fuga de osândirea
fratelui sau? Ca zicând, caci cu adevarat si eu mâine voi cadea, si-a luat lui
si frica si grija spre cele ce putea sa greseasca. Si asa a scapat de a osândi
pe vecin! Si n-a statut acolo cu cuvântul ci si pe sine s-a socotit mult mai
prost decât acela, caci a adaugat zicând: „Acesta cred ca se va pocai de
pacatul sau, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea
a ma pocai”. Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai ca a putut a fugi de
osânda vecinului, ci si pe sine s-a smerit desavârsit, socotindu-se mai
neputincios decât acela. Noi, însa, ticalosii, cu defaimare osândim pe fratele
nostru si-l socotim cu totul pierdut, si de orice vedem, sau auzim, sau gândim,
ne scârbim. Dar nu ne oprim numai la stricaciunea noastra, ci întâlnim si pe
alt frate si-l smintim, povestindu-i si lui, ca aceasta, sau aceea s-a
întâmplat; îl stricam si pe acela, varsând si în inima lui otrava, netemându-ne
de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapa pe fratele sau cu apa tulbure!” Facem
slujba dracilor si ca niste orbi, nu cunoastem ca, în ce chip vrajmasul de
obste nu face niciodata bine, ci numai tulbura, se sminteste si se strica, asa
si noi aflam ajutorul lui, spre pierzarea noastra si a vecinului: ca cel ce
sminteste suflet este diavol si ajuta dracilor. Dupa cum, dimpotriva, cel ce
foloseste este ajutor îngerilor.
Din ce patimim noi oare
aceasta? Desigur, nu din altceva, fara numai pentru ca nu avem dragoste. Ca de
am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile gresale ale fratelui nostru,
precum zice, ca dragostea acopera multime de pacate. Si iar: dragostea nu
socoteste rautate, toate le sufera si celelalte. Daca am avea si noi dragoste,
precum am zis, aceasta dragoste ar acoperi toate pacatele fratelui nostru. Au
doara sunt orbi si nu vad pacatele oamenilor? si cine uraste pacatul mai mult
decât sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu se scârbesc de el, ci se întristeaza
si le este mila; îl mângâie si-l sfatuiesc, silindu-se în tot chipul sa-l
vindece ca pe un madular stricat si fac toata mijlocirea ca sa-l mântuiasca,
precum fac pescarii când arunca undita în mare, ca dupa ce simt ca s-a prins
vreun peste mare si începe a se arunca si a sari, nu-l trag îndata în sila, ca
sa nu se rupa ata si sa-l scape, ci lasa ata sloboda si merge unde voieste,
pâna când pricep ca a ostenit si s-a domolit din zvârcolirea lui si atunci
încep a-l trage putin cate putin. Asa si sfintii, cu îndelunga rabdare si cu
dragoste trag pe frate spre îndreptare si nu-l gonesc nici nu se scârbesc de
dansul, ci întocmai ca o mama, care oricât de urat i-ar fi copilul, nu se
scârbeste de dânsul, ci-l împodobeste cu bucurie si se sileste cu tot felul de
mijloace sa-l înfrumuseteze. Asa si cu sfintii, totdeauna acopera, ocrotesc si
ajuta pacatosului si asteapta cu îndelunga rabdare întoarcerea lui, silindu-se
ca si pe cel gresit sa-l îndrepteze si pe altii sa-i fereasca sa nu se
sminteasca si ei însisi mai mult sa sporeasca si sa procopseasca spre dragostea
lui Dumnezeu.
Ce a facut sfântul
Amona când au venit catre dansul fratii aceia tulburati si i-au zis: „Vino de
vezi parinte, ca în chilia cutarui frate este o muiere?” O, câta milostivire a aratat,
câta dragoste s-a aflat în sufletul acelui sfânt! Pentru ca dupa ce a simtit ca
fratele ascunsese pe muiere sub un butoi, a mers si a sezut deasupra si apoi
le-a zis: cercetati de gasiti pe muierea ce ati zis ca este în chilia acestui
frate. Si dupa ce au cercetat si nu au gasit, le-a zis: Dumnezeu sa va ierte,
si i-a înfruntat. Si povatuindu-i sa se fereasca de grairea de rau, i-a învatat
mult sa nu creada îndata la ponosul vecinului lor. Apoi si pe acel frate l-a
înteleptit si l-a îndreptat, nu numai prin faptul ca i-a acoperit greseala, ci
la vreme potrivita, în taina l-a sfatuit sa paraseasca pacatul, si apucându-l
de mâna, i-a zis: „Grijeste-te frate de sufletul tau!” si foarte s-a pocait
fratele, umilindu-se mult de iubirea cea de oameni si de blândetea ce a aratat
batrânul pentru dânsul. Deci sa câstigam si noi dragoste, sa aratam milostivire
spre aproapele, ca sa scapam de clevetirea cea rea de a osândi sau defaima sau
a scârbi pe cineva, ci mai vârtos sa ajutam unul altuia ca unor madulare ale
noastre. Oare de ar avea cineva vreo rana la mâna sau la picior, sau la alta
parte a trupului sau, s-ar scârbi de sine? Ar taia acea patimasa parte? Macar
si de ar fi si de tot stricata. Sau mai vârtos s-ar sili sa o curateasca, sa o
spele, sa puna alifie, sa o lege, sa o stropeasca cu sfânta aghiasma, înca va
nazui si la rugaciunile sfintilor ca sa-i ajute, (dupa cum sfatuia si avva
Zosima); în scurt, nu poate trece cu vederea, nici nu uraste madularul sau,
nici nu se scârbeste de împuticiunea lui, ci face tot ce-i sta în putinta ca
sa-l tamaduiasca. Asa trebuie sa ne întristam unul de altul si sa ne ajutam
între noi, adica cei mai puternici pe cei mai slabi si sa ne silim în tot
chipul sa folosim unul pe altul. Ca madulare suntem unul altuia, precum zice
apostolul ca toti un trup suntem, iar când patimeste un madular si celelalte
toate sunt în suferinta. Oare ce vi se par a fi obstile? Au nu sunt un trup si
madulare unul altuia? Proiestorul si chivernisitorii sunt cap, cei ce
privegheaza si se povatuiesc sunt ochi, cei ce folosesc cu cuvântul sunt gura,
cei ce au ascultare si supunere sunt urechi, cei ce lucreaza si se nevoiesc la
ascultari sunt mâini, iar cei ce alearga sunt picioare. De esti cap,
chiverniseste; gura esti, graieste; de esti ochi, ia aminte; ureche de esti,
asculta; mâna esti, lucreaza; picior esti, slujeste; fiecare madular ascultând
de trupul sau, dupa starea si puterea sa.
Pentru aceea, sârguiti-va, fratilor, sa va
ajutati pururi unul pe altul si cu învatatura si cu cuvântul lui Dumnezeu, sau
cu mângâierea luminând sufletul fratelui în vreme de scârba, sau cu ajutorul
mâinilor la ascultari, fiecare precum am zis, dupa puterea lui nevoindu-se a se
ajuta cu ceilalti. Caci cu cât se uneste cineva cu vecinul sau, cu atât se împreuna cu
Dumnezeu. Iar ca sa pricepeti puterea cuvântului, sa va spun o pilda a
parintilor. Faceti cu compasul un cerc pe pamânt, apoi socotiti ca cercul
dimprejur este lumea, punctul de mijloc, adica centrul, fapta cea buna, iar
razele cercului, drept vietile si petrecerile oamenilor. Deci, precum razele
începând de la cerc si mergând spre centrul lui se apropie tot mai mult ca sa
se uneasca în centru, tot asa si sfintii, cu cât sporeau în fapte bune, cu atât
se uneau si se alcatuiau unii cu altii în dragoste si prin unire se apropiau de
Dumnezeu. Si dimpotriva, cu cât se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atât se
departeaza si de unire si de dragoste si de Dumnezeu. Precum vedem si la acele
raze, ce plecând din centru se tot departeaza putin câte putin, si cu cât
creste lungimea lor, si departarea dintre ele se face tot mai mare. Aceasta
este pilda, iar adevarul l-a aratat mai descoperit Sf. Apostol Pavel, zicând ca
fara de dragoste, toate sunt necurate. Deci cu cât cineva iubeste pe vecinul si
pe fratele sau, cu atât se uneste cu Dumnezeu; si cu cat se departeaza unul de
altul, cu atât se departeaza de Dumnezeu. Asa este firea dragostei. Drept
aceea, cu cât suntem afara si departe de dragostea lui Dumnezeu cu atât suntem
fiecare departati unul de altul; iar de vom iubi pe Dumnezeu, cu cât ne
apropiem de El prin dragostea Lui, cu atât ne apropiem si de dragostea
vecinului.
Domnul Dumnezeu sa ne
învredniceasca ca nu numai sa ascultam cele de folosul nostru, ci sa le si
facem, cu toate ca si, cu cât dorim a auzi cele de folos, cu atât si darul lui
Dumnezeu ne ajuta a le savârsi. si iarasi, cu cât ne sârguim a face binele, cu
atât si bunul Dumnezeu adauga luminarea Sa si ne învata voia Sa. Caruia se
cuvine slava si puterea în vecii vecilor!
CUVANTUL 7
TREBUIE SÃ NE DEFÃIMÃM PE NOI
ÎNªINE
Sã cercetãm, fraþilor,
din ce pricinã uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea
fãrã a ne tulbura, ca ºi cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim
ºi din orice am auzi ne tulburãm. Care sã fie pricina deosebirii acesteia, sau
mai bine sã zicem aceasta se face dintr-o singurã pricinã sau din mai
multe? Fiindcã nouã ni se pare cã aceastã deosebire nu numai din una, ci din
mai multe pricini se face.
Uneori se întâmplã ca
cineva sã se afle într-o stare de liniºte, din rugãciune, sau din aºezarea
altor îndeletniciri. Atunci trece fãrã tulburare ºi suferã cuvântul cel aspru
al fratelui sãu fãrã mâhnire. Sau dacã are dragoste ºi prietenie cãtre vecinul,
primeºte ºi atunci graiul lui fãrã întristare ºi nu se mâhneºte orice îi va
zice. Iar altul, defãimând pe cel ce-i grãieºte cuvânt de scârbã ºi nebãgându-l
în seamã, nu ia aminte la cele ce îi zice ºi ca un netrebnic socotindu-l, orice
i-ar zice sau i-ar face, le socoteºte ca pe niºte bârfeli ºi nu se tulburã.
Pentru care spre asemãnare, o sã vã spun o pildã ce mi s-a întâmplat a o vedea
eu însumi, ca sã o pricepeþi ºi sã vã feriþi.
Tot pe când eram în
obºte, era acolo între fraþi unul pe care niciodatã nu-l vedeam sã se tulbure,
sau sã se întristeze, sau sã se scandalizeze, cu toate cã vedeam cã mulþi fraþi
îl ocãrãsc ºi-i zic cuvinte proaste. Tânãrul acela însã pe toate le suferea
fãrã nici o tulburare. De aceea, pururi mã miram de rãbdarea lui cea mare ºi
mult doream sã aflu cum a câºtigat o astfel de faptã bunã. Odatã, chemându-l
deosebi la o parte ºi fãcându-i metanie, l-am rugat sã-mi spunã cu ce cuget se
împacã, când îl defaimã unii ºi alþii ºi-l scârbesc ºi cum suferã cu atâta
rãbdare. Iar el mi-a rãspuns cu mândrie, zicând: „Þi-nchipui cã stau sã ascult
acele bârfeli ºi netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri
de om, ci ca niºte lãtrãturi de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat ºi
fãcându-i metanie m-am depãrtat, zicând în gândul meu: „ºi-a aflat calea acest
frate”. ªi întãrindu-mã cu Sfânta Cruce, rugându-mã ca sã mã acopere Dumnezeu
ºi pe mine ºi pe acela.
Iatã dar, cã se
întâmplã, precum am zis, ºi din defãimare sã nu se tulbure cineva. Aceasta
însã, este pierzare desãvârºitã.
A se scârbi cineva spre
fratele care îl suparã, se întâmplã, uneori din negãtire spre rãbdare, sau cum
am zis, din neliniºtitã aºezare, sau din mâhnirea ce se întâmplã sã o avem
uneori; poate ºi din multe altele (pentru care v-am mai grãit), sã se pricinuiascã
scârbã ºi tulburare. Dar cea mai mare pricinã a oricãrei tulburãri, de vom
cerceta cu de-amãnuntul, nu este alta decât pentru cã nu ne defãimãm pe noi
înºine. Din
aceasta nu aflãm niciodatã odihna, din aceasta se pricinuieºte toatã tulburarea
ºi scârba. Nu-i de mirare dacã pãtimim noi aceasta; când auzim pe toþi sfinþii
grãind cu un glas, cã nu este alt drum decât acesta, ºi vedem cã nimeni n-a
putut sã-þi afle odihna pe altã cale, cum noi nedefãimându-ne ºi socotind cã
mergem bine, nãdãjduim repaus? În adevãr zic, ca de ar face cineva mii de
bunãtãþi ºi nu va þine drumul acesta, niciodatã nu va scãpa de întristare, nici
nu se va putea pãzi sã nu scârbeascã pe altul, ci în zadar îi sunt toate
ostenelile. Iar cei ce se defaimã pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel
ºi liniºtit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimã pe sine, orice i s-ar
întâmpla, sau pagubã, sau scârbã, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele,
niciodatã nu se tulburã”. Oare este altceva mai fãrã de grijã decât aceasta? Poate
va sa zicã cineva: „Cum voi putea sã mã defaim pe mine însumi, când mã mâhneºte
vreun frate, dacã cercetându-mã, aflu cã nu i-am dat nici o pricinã pentru
aceasta”. Adevãrul vã zic, cã de se va ispiti cineva cu de-amãnuntul ºi cu
fricã de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat ºi cã el a dat prilej acestui frate,
ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va pãrea cã, cu nimic
din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie sã se socoteascã cum cã poate
altã datã l-a întristat, în alte împrejurãri, sau poate cã a întristat pe alt
frate ºi i se cãdea de atunci sã se scârbeascã, sau pentru vreun pãcat ce a
fãcut ºi nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi
întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu fricã de
Dumnezeu, totdeauna se gãseºte vinovat. Chiar dacã uneori ni s-ar pãrea cã
suntem liniºtiþi ºi cã de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu
ne-am fi tulburat ºi aºa ne socotim cã, cu dreptate ne tulburãm asupra aceluia
zicând cã de n-ar fi venit cutare sã mã tulbure cu vorba, nu m-aº fi smintit.
ªi aceasta este mare înºelãciune diavoleascã; oare cel ce ne-a grãit cuvântul a
sãdit patima în inima noastrã? Nu, nicidecum. Acela n-a fãcut altceva decât cã
a dezgolit patima noastrã ce o avem în suflet ºi putem sã ne folosim, de vom
vrea, din acest cuvânt. Putem sã ne îndreptãm de acel ponos, de vom primi
mustrarea cu gând liniºtit. Dar pentru cã (precum de multe ori v-am grãit) nu
ne defãimãm pe noi înºine la orice, ba adesea gãsim acest fel de îndreptãþiri,
ne asemãnãm cu un vas, foarte curat pe dinafarã, iar înlãuntru plin de
împuþiciune, din care, dând cineva cu o pietricicã ºi spãrgându-l, iese afarã
toatã putoarea. Deci vã întreb: acea pietricicã a pricinuit putoarea în vas,
sau numai i-a dat prilej sã iasã afarã? Asemenea este ºi cel ce se
îndreptãþeºte ºi zice: eu ºedeam cu pace ºi cutare cuvânt al fratelui, m-a
tulburat. Lui i se pare cã era liniºtit, dar patima o avea în sufletul sãu ºi
nu o simþea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricicã, care numai fãcându-i loc,
putoarea a început a ieºi din inimã, iar nu ea a pricinuit-o.
Deci cel ce îºi voieºte
folosul ºi îndreptarea ºi sporirea spre cele mântuitoare, nu numai cã nu i se
cade sã se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptã de întristare, ci mai
vârtos se cuvine sã mulþumeascã ºi sã vadã în acel frate un fãcãtor de bine ºi
un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a fãcut
sã-þi verse afarã veninul ce avea în inimã ºi cã poate de acum înainte sã nu se
mai supere lesne de ispite ºi sã sporeascã înainte spre fapte bune fãrã
poticnire. Ba se învredniceºte a purta ºi sarcina altui frate (oricât de grea),
întocmai ca un dobitoc, care multã greutate ridicã, de este sãnãtos ºi în
putere ºi chiar de i se va întâmpla ºi poticnire, îndatã se întoarce ºi nu
cade, sau de va cãdea, singur se scoalã. Iar cei necercaþi ºi neispitiþi,
nerãbdãtori ºi cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe ºi bolnave ºi
miºele, care, nu numai cã nu pot sã ducã o sarcinã cât de uºoarã, ci nici pe
sine-ºi nu se pot purta; ba ºi fãrã de pricinã se poticnesc ºi neînpinse de
nimenea cad, nemaiputându-se scula fãrã ajutorul altora. Sufletul nu
slãbãnogeºte, nici se mârºeveºte din altceva, decât numai din pãcat. ªi
aflându-se în aceastã neputinþã, cea mai micã întâmplare i se pare grea ºi de
nesuferit. Iar când este neîmpilat de pãcat ºi nebiruit de patimi, atunci ºi
cele mai grele întâmplãri (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu
veselie ºi fãrã cârtire.
Pentru aceea,
întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem cã mare folos ºi neclãtitã odihnã
ne pricinuieºte defãimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai
vârtos socotind cã nimic nu se clinteºte fãrã pronia dumnezeiascã. Dar va zice
cineva: cum pot sã nu mã scârbesc, când am trebuinþã de ceva ºi cerând nu mi se
dã? Cu adevãrat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice cã Ziditorul
meu ºtie mai bine ce-mi este de folos ºi poate darul sã-mi fie drept împlinirea
cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrãniþi cu manã, care un lucru
fiind, se prefãcea totuºi dupã pofta gustului fiecãruia, adicã oricine ce
poftea, aceea i se prefãcea la gust. Aºa ºi cineva, când va cere ou ºi nu i se
dã, ci îi dã legume, sã zicã cugetului sãu: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi
trimis Dumnezeu cu adevãrat; ºi oare nu poate Dumnezeu ca ºi aceste ierburi sã
le prefacã în gust de ou? Sã ºtiþi cã acest cuget bun ºi înfrânarea cea fãrã
cârtire a poftei sale se socoteºte ca o mucenicie. Iar când cineva nu este
vrednic sã-ºi pricinuiascã însuºi odihnã, sau nu ºtie sã-ºi chiverniseascã
folosul sãu, mãcar de i s-ar preface cerul ºi pãmântul, tot nu se va odihni;
cãci cu toate cã Dumnezeu, ca un milostiv, poartã grijã de trebuinþa fiecãruia,
însa uneori îi prisoseºte omului, alteori îi lipseºte. când iconomiseºte
Dumnezeu ce ne prisoseºte, ne aratã iubirea Lui cea mare de oameni ºi se cade
sã-i mulþumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele
trebuincioase, ne învaþã rãbdare, fãcând mângâiere lipsei lucrului celui
trebuincios, cu cuvântul cel negrãit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate
ºi pentru toate sã avem ochii noºtri sus, ºi de pãtimim ori bine ori rãu, sã
mulþumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplã ºi pururea sã ne defãimãm pe
noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, sã zicem ca pãrinþii noºtri, cã
iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rãu, sã zicem cã
pentru pãcatele noastre. Cã orice vom patimi, adevãrat este cã pentru pãcatele
noastre pãtimim. Fiindcã sfinþii, deºi se ispiteau de vrãjmaºi, sufereau sau
din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca sã se proslãveascã numele Lui cel
sfânt, prin strãlucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau
pentru ca sã li se adauge cununile ºi rãsplãtirea de la Dumnezeu. Iar pentru
noi ticãloºii, care în toate zilele pãcãtuim ºi urmãm voii patimilor noastre,
nu putem zice altceva, decât cã pe dreptate pãtimim, fiindcã am lãsat calea cea
dreaptã ce ne-au arãtat-o pãrinþii ºi umblãm pe drum strâmt ºi rãtãcit, defãimând
pe vecin iar nu pe noi înºine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui
sau la orice lucru, ºi însãrcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se
trândãveºte ºi nu pãzeºte mãcar o poruncã, iar de la vecin cerem împlinirea
tuturora.
Sã luãm aminte
fraþilor, ca sã nu ne înºelãm sã osândim pe alþii, pentru cã foarte rea
deprindere se face. ªi de multe ori fiind întunecaþi cu totul ºi fãrã de nici o
faptã bunã (mãcar cât de micã) ba ºi obiºnuiþi cu pãcate grozave ºi legaþi de
patimi cumplite, pentru care s-ar cãdea ziua ºi noaptea sã plângem cu amar ºi
sã ne tânguim cu toatã smerenia crezând întru inimile noastre cã nu este altul
mai spurcat decât noi ºi mai întinat, ºedem ºi iscodim vorbele ºi faptele ºi
miºcãrile altora, cãrora nu suntem vrednici nici curelele încãlþãmintei sã le
dezlegãm, dupã cum zice cuvântul. ªi mãcar cã ºtim cã aceia au multe fapte
bune, îi osândim pentru cã nu fac cutare lucru aºa ºi pentru cã nu sãvârºesc
cutare facere de bine mai cu alt chip (dupã socoteala noastrã), ca sã fie
desãvârºiþi. ªi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie ºi altele
dar este fãþarnic, ori iubitor de argint, ori înºelãtor. ªi mult atragem urgia
lui Dumnezeu asupra noastrã. Pentru cã neavând noi nici o fapta bunã din cele care
mãrturisim cã au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca ºi cum
noi am fi desãvârºiþi. De voim sã ne folosim, fraþilor, pe noi sã ne osândim,
pe noi sã ne defãimãm, ºi de orice, pe noi sã ne socotim vinovaþi ºi greºiþi,
iar nu pe fratele nostru.
Odinioarã au venit la
mine doi fraþi scârbiþi unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic
cã îi poruncesc câte ceva ºi se mâhneºte ºi mã întristez ºi eu, aducându-mi
aminte de cuvântul pãrinþilor: cã de ar avea credinþã ar primi cuvântul cu
bucurie.
Iar cel mai mic zicea:
iartã-mã pãrinte, cã nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncã ºi
socotesc cã de aceea nu se încredinþeazã inima mea, precum zic pãrinþii. Luaþi
aminte ºi vedeþi cã amândoi s-au defãimat unul pe altul.
Alþi doi fraþi,
gâlcevindu-se între ei, ºi-au pus apoi metanie unul altuia cerându-ºi
iertãciune, dar nu s-au împãcat sufletele lor pentru cã unul zicea cã nu i-a
fãcut metanie din toatã inima, de aceea nu s-a liniºtit sufletul sãu, cã aºa au
zis pãrinþii. Iar celãlalt zicea dimpotrivã: pentru ca n-a fost gãtit ºi
alcãtuit mai înainte acela cu dragoste cãtre mine, înainte de a mã pleca eu
lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinþat iertãciunii lui. Vedeþi fraþilor,
înºelãciune, vedeþi rãzvrãtire de socotinþe omeneºti? Dumnezeu ºtie cât mã
spãimântez când vad cã însãºi sfaturile sfinþilor pãrinþi le întoarcem dupã
voia noastrã cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei
doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zicã unul: pentru cã eu nu am pus
metanie fratelui cu plecãciune din inimã, pentru aceea nu a alcãtuit Dumnezeu
adevãrata dragoste cãtre mine; iar celãlalt sã rãspundã: pentru ca eu n-am fost
cu râvnã de dragoste cãtre fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniºtit sufletul
meu ºi fiecare sã se defaime pe sine ca sã se îndrepteze; ei amândoi s-au
îndreptat în cuvinte ºi au aruncat vinã unul asupra altuia. Precum ºi cei doi
dintâi. De unde se cuvenea sã zicã unul: pentru cã eu spun fratelui cu poruncã,
de aceea nu se smereºte sã facã ceea ce îi zic; iar celãlalt sã zicã: mãcar cã
fratele cu blândeþe îmi porunceºte, dar eu sunt nesupus ºi neascultãtor,
neavând fricã de Dumnezeu ºi de aceea îl tulbur; - ei amândoi se fãceau buni,
învinovãþind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina cã nu
sporim spre bine, nici nu ne folosim. Cã nu ne defãimam pe noi înºine ºi
rãmânem smintiþi ºi întru tulburare neîncetatã totdeauna, osândind pe fratele
nostru cã nu este desãvârºit întru bunãtãþi. Iar a noastrã nevrednicie,
prostime ºi miºelie nu o socotim, ca sã ne dojenim ºi ca sã ne mustram pentru
ce facem cele necuviincioase ºi netrebnice. Pentru aceea, bãtrânul acela, când
l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în cãlãtoria aceasta
a mântuirii, a rãspuns: nimic alta, decât a se defãima cineva pe sine. ªi l-a
lãudat foarte, fiindcã adevãrat a grãit bãtrânul, cã aceasta este calea cea
adevãratã a mântuirii. Tot aºa a zis ºi avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat
în aceastã casã toate celelalte fapte bune, afarã de una”. ªi fiind întrebat
care este acea faptã, a rãspuns: defãimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis:
„Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adicã a pune asuprã-ºi greºeala sa
înaintea lui Dumnezeu, ºi a rãbda pânã la sfârºitul vieþii ispitele ce îi vor
veni”. Aºa aflãm în toate pãrþile: cã pãrinþii ca sa pãzeascã aceasta, toate le
lãsau în grija lui Dumnezeu, pânã ºi cele mai mici, ºi aºa se odihneau. Precum
bãtrânul acela care s-a îmbolnãvit ºi i-a pus un frate în bucate în loc de miere,
ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea ºi pricinuitor de primejdie, nu
s-a tulburat ºi a mâncat fãrã cârtire, nepornindu-se nici mãcar cu cuvântul
asupra acelui frate, ca sã-i zicã cã ºi-a bãtut joc de el. Ba ºi dupã ce a
simþit acel frate ce a fãcut ºi a se tângui ºi a zice: te-am omorât pãrinte, ºi
ai îngreuiat pãcatul asupra mea, cã ai tãcut, i-a rãspuns cu blândeþe zicând:
nu te întrista fiule, cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, ai fi pus
miere. Acum sã-i zicã cineva bãtrânului: o, pãrinte, fratele a greºit ºi
îndreptare este aceasta de zici cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere,
miere ar fi pus. Gândiþi-vã, cã era de atâta boalã supãrat ºi de atâtea zile
nemâncat ºi nu s-a supãrat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu ºi
s-a odihnit. ªi bine zicea bãtrânul, ºtiind cã de ar fi vrut Dumnezeu sã
mãnânce miere, s-ar fi prefãcut ºi acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivã, la
tot lucrul învinuim pe aproapele nostru ºi-l defãimãm ca ºi cum ne-ar fi
ocãrât. ªi mãcar cuvânt prost de vom auzi, îndatã îl întoarcem zicând: de nu ar
fi vrut sã se mâhneascã nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David,
care zicea pentru Simei: „Lãsaþi-l sã mã blesteme cã Domnul i-a poruncit lui”.
Zice vreodatã unui om ucigãtor, Dumnezeu sã blesteme pe prooroc? Pentru
ce dar a zis: „Lãsaþi-l cã Domnul a poruncit?” Proorocul era înþelept ºi ºtia
cã alt lucru nu revarsã Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele ºi mai
vârtos în vreme de scârbã ºi de nevoie, pentru aceea, zice: lãsaþi-l sã mã
blesteme, cã Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca sã vadã Dumnezeu smerenia mea
ºi sã-mi întoarcã bune în locul blestemului lui. Vedeþi cu câtã înþelepciune a
fãcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau sã pedepseascã pe
cel ce îl blestema, zicând: Ce aveþi cu mine, voi fiii Saroiei? Lãsaþi-l sã mã
blesteme cã Domnul i-a zis. Noi însã de vom auzi vreun cuvânt, îndatã ne
asemãnãm câinilor, care când aruncã cineva în ei cu o piatrã, lasã pe cel ce a
aruncat ºi aleargã la piatrã ºi o muºcã. Aºa facem ºi noi: lãsam pe Dumnezeu,
care cu voia Lui îngãduie sã vinã ispitele, pentru ca sã curãþeascã pãcatele
noastre ºi alergãm cãtre vecin zicând: pentru ce mi-a grãit cutare vorbã,
pentru ce mi-a fãcut cutare lucru? ªi în loc sã ne foloseascã dintr-aceasta noi
facem dimpotrivã ºi ne smintim pe noi înºine, nesocotind cã toate se fac cu
pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.
Domnul Dumnezeu sã ne
înþelepþeascã, prin rugãciunile sfinþilor, Cãruia i se cade slava, cinstea ºi
închinãciunea,
CUVANTUL 8
PENTRU TINEREA DE MINTE A RAULUI
Parintii au zis ca nu se
cade nicidecum calugarilor a se mania, nici a intrista pe altul, adaugand ca
cel ce a biruit mania, pe insusi diavolul a supus ; si iarasi ca cel
stapanit de patima aceasta este cu totul strain de vietuirea calugareasca. Deci
pentru noi, care nu numai ca ne pornim spre manie, ci si suntem stapaniti de
dansa, ce ramane sa zicem ? Ca alta este a fi atatat de manie si indata a
te potoli si alta este a tine in inima foc nestins de manie. Aceasta este
robirea de manie si se numeste mnisikakia (tinerea de minte a raului) si de
mult plans este un ticalos suflet, care este robit de o rea si neomeneasca
patima ca aceasta. De care foarte sa ne ferim si dupa Dumnezeu, noi insine sa
ne ajutam, fratilor, unul pe altul, ca sa scapam de veninul acestei
pricinuitoare de moarte patimi. Pentru ca uneori, cand se intampla vreo
tulburare sau sminteala, cineva face metanie fratelui sau, dar si dupa metanie
ramane neimpacat, avand cugetul ranit spre acela. Nu se cade sa lasam sa se
incuibeze aceasta rautate a inimii, ci fara zabava, sa o scoata din gandul
nostru, ca aceasta este tinerea de manie, precum am zis. Si trebuie multa
sarguire, mare pocainta, barbateasca lupta sa punem, pentru ca sa nu se inradacineze
intru noi aceasta patima. De face cineva metanie, zi ca a facut-o ca sa
implineasca porunca, si poate ca intr-acel minut i-a incetat iutimea, dar
netamaduindu-se de tinerea de patima prin osteneala, ramane iarasi mahnit
asupra acelui frate si nu se potoleste scarba, ba se mareste. Pentru ca, precum
am zis mai sus, alta este tinerea de manie si alta mania, alta este cearta
(sporovirea) si alta tulburarea. Sa va spun o pilda, ca sa pricepeti. Socotiti
cuvantul unui frate ce va sa-l spuna altuia, ca un carbunas mic ce il baga
cineva intr-un cuptor ca sa-l aprinda. Deci, precum acest carbunas de-l va lasa
singur si nu va sufla, nici nu va spune surcele sau paie peste el, se
stinge ; tot asa si acel cuvant al fratelui, de-l va suferi celalalt,
socotind ca l-a grait ori din prostime, ori din nebagare de seama, iata ca a
trecut si s-a potolit. Iar daca cel ce a auzit cuvantul va incepe a se framanta
in gandul lui si a se tulbura zicand : pentru ce sa-mi zica mie
aceasta ? sau pentru ce sa nu-i dau si eu cutare raspuns ? si cum ca
el nu oricum ci intr-adins mi-a grait acest cuvant ca sa ma scarbeasca, iata ca
a pus paie deasupra carbunelui. Intocmai ca atunci cand se aprinde focul :
intai se face fum, adica tulburare si intunecare a mintii, iar din aceasta
incep gandurile a se asmuti si a se lupta, din care se pricinuieste inimii
indarjire, iar aceea incepe a atata pe om spre razbunare impotriva celui ce l-a
scarbit. Aceasta indarjire indata naste salbaticiunea, care este impotriva
blandetei omenesti, precum a zis avva Marcu : “Cel indarjit cu inima
mestesugeste rautate in cugetele sale si nu I se va putea infrange inima decat
prin smerenie, rugaciune si rabdare”, iar de va rabda cineva de la inceput,
cuvantul cel mic al fratelui sau, stinge precum am zis, acel mic carbune,
inainte de a incepe a fumega. Insa de va vrea si atatarea poate sa o
potoleasca, pana este mica, prin tacere, prin rugaciune si prin cainta din
inima. Iar de va ramane fumegand, invalvatandu-si si aprinzandu-si inima prin
aducere aminte, galcevindu-se cu gandul : “De ce sa-mi zica aceasta?” sau
“Ii voi zice si eu cutare”, din aceasta galcevire si lupta a cugetelor sale,
inima e flacara si se aprinde focul maniei. Ca mania, precum zice marele
Vasile, este infierbantare a sangelui celui dimprejurul inimii. Aceasta este
iutimea fierii, oxinolia (grabnica maniere = irascibilitate). Si pe aceasta, de
va vrea cineva, poate cu lesnire sa o stinga pana nu se va face urgie (manie
grozava, ura). Iar de va ramanea tulburandu-se neincetat cu cugetul si zdruncinandu-se,
se aseamana celui ce baga lemne in foc si aprinzand vapaie mare face jeratic si
aceasta este urgia. Aceasta a spus avva Zosima ca inseamna cuvantul care
zice : unde nu este adaugire maniei se potoleste razboiul. Ca de nu se va
grabi cineva sa se defaime pe sine la inceputul tulburarii, cand adica a
inceput a se atata si a fumega, plecandu-se inainte de a se aprinde mania, se
potoleste. Iar neimpacandu-se si imboldindu-se neincetat cu cugetul, ca la
adaugirea de lemne peste foc, face in sufletul sau jeratec de carbunii mari ai
urgiei, care, chiar daca se sting, nu mai putrezesc ; ba si sangele de-si
va varsa, nu poate scapa de dansa.
Iata, v-am aratat
deosebirea si ati inteles ce este tulburarea, ce este mania, ce este urgia si
ce este mnisikakia, adica tinerea de minte a raului. Ca vedeti, pentru un
cuvant, la cata rautate ajunge omul. Iar de se va smeri de la inceput si va
pune vina asupra-si, de va rabda cuvantul fratelui si de nu se va partini, nici
nu va raspunde pentru un cuvant, doua sau cinci, de nu se va rasplati rau
pentru rau, lesne scapa de toate aceste rautati.
Drept aceea, mereu va
zic : siliti-va sa stapaniti patimile pana sunt mici, pana nu se
inradacineaza, nici nu s-au intarit si au inceput sa va asupreasca, ca apoi
multa sudoare veti suferi pana sa va izbaviti de dansele. Ca altceva este a
scoate din radacina o ierbusoara, si altceva a dezradacina un copac. Mult ma
mir cum de nu pricepem ceea ce cantam in toate zilele : ca ne blestemam pe
noi insine si nu luam aminte intelesul cantarilor. Fiindca zicem : de am
rasplatit celor ce mi-au facut rele, sa cad de la vrajmasii mei in desert. Ce
va sa zica : sa cad ? Cata vreme cineva sta pe picioarele sale, se
poate impotrivi vrajmasului sau, da razboi si este lovit, se lupta sa biruiasca
chiar daca este biruit, pentru ca inca sta. Iar de se va intampla sa cada, nu
se mai poate lupta cu vrajmasul. Deci noi ne blestemam singuri : nu numai
sa cadem in fata vrajmasilor nostri, si sa cadem si deserti. Si ce va sa zica a
cadea desert in fata vrajmasului ? A cadea, am zis, inseamna a nu mai avea
putere sa stai impotriva, zicand pe pamant. Iar desert, inseamna a nu mai avea
nici o putere ca sa te scoli macar de la pamant ; caci cel ce poate sa se
scoale, poate iarasi sa se ajutoreze si sa vina iarasi la razboi, cu orice
mijloc. Mai pe urma zicem : sa goneasca vrajmasul sufletul meu si sa-l
prinda, adica sa-l apuce in mainile lui si sa-l supuna intru toate. Toate
acestea ne blestemam a le patimi de vom rasplati rau pentru rau. Dar nu zicem
numai acestea, ci inca adaugam : sa calce jos pe pamant viata noastra. Ce
este viata noastra : faptele cele bune. Cerem sa fie calcata pe pamant,
adica sa ne facem cu totul pamantesti, avand tot gandul nostru impilat pe
pamant. Apoi zicem : slava mea in tarana sa locuiasca, adica mintea si
stiinta ce se nasc in suflet din paza sfintelor porunci, sa le ingroape in
pamant. Asadar, zicem sa faca slava noastra spre rusinarea noastra, adica sa o
arunce in tarana si sa se faca pamanteasca viata si slava noastra, ca sa nu mai
socoteasca nici un lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupesti ; asemenea
celor pentru care zice Dumnezeu : “Nu va ramanea Duhul meu intru ei,
fiindca sunt trupesti”.
Acestea toate cantand, ne
blestemam pe noi, de vom rasplati rau pentru rau. Dar cate rele nu rasplatim
pentru rele si nu vrem sa stim, nici sa le bagam in seama ? Caci a
rasplati rau pentru rau nu se face numai cu fapta, ci si cu cuvantul si cu
chipul. Sa nu gandeasca cineva ca este indreptat, pentru ca n-a rasplatit rau
cu rau cu fapta ; ca poate face rasplatire precum am zis si cu cuvantul,
si cu chipul si cu privirea, suparand pe fratele sau. Ca si cu privirea si cu
orice alta miscare poti tulbura pe fratele tau. Toate acestea sunt rasplatiri
cu rau pentru rau. Dar chiar si cand se nevoieste cineva sa nu rasplateasca rau
pentru rau, nici cu fapta, nici cu cuvantul, nici cu chipul, nici cu miscarea,
dar de va avea scarba in inima sa asupra fratelui si se va mahni asupra lui,
tot e vinovat ca si cum ar rasplati rau pentru rau. Luati aminte ca sunt multe
stari si deosebiri ale acestui lucru : ca si de nu se scarbeste, nici nu
se mahneste cineva asupra fratelui sau, insa auzind ca altcineva l-a scarbit pe
acela, sau l-a hulit ori l-a ocarat, se va bucura, si cu aceasta se afla in
vina rasplatirii cu rau. Si iarasi : de este cineva care nici in inima nu
este mahnit asupra fratelui, nici nu se bucura de necinstea lui, ba inca se si
scarbeste, insa nu-i pare bine cand il va vedea sporind in vreo bunatate, slava
sau odihna, ci se mahneste, si aceasta este patima, macar ca este mai usoara.
La inceputul cuvantului am
zis ca este cineva care face metania fratelui, dar pe urma ramane totusi
scarbit asupra lui si zicem ca a tamaduit mania facand metanie, insa nu s-a nevoit
a face tamaduire si tinerii de minte a raului ; altul, intamplandu-se sa
fie scarbit de cineva, facand metanie se impaca cu acela si nici tinere de
minte a raului nu are in inima sa, dar de se va intampla mai pe urma sa-i zica
un cuvant atingator, iarasi isi aduce aminte de cel dintai si se tulbura. Unul
ca acesta se aseamana cu omul care a avut rana si puind alifie s-a inchis, dar
numai pe dinafara, iar inlauntru inca este slab locul, si oricand se va lovi la
acel loc, fiind mai slab se raneste mai curand decat daca s-ar lovi in alta
parte a trupului si indata incepe a curge sange. Asa patimeste si acesta :
a avut rana, a pus alifie, adica metania, si deocamdata rana, adica mania s-a
vindecat, insa nu s-a tamaduit de tot, ci inca mai are semn de vatamare, din
care acea rana indata se intarata, cand se va intampla vreo cat de mica
lovitura. De aceea, trebuie sa se nevoieasca omul cu tot dinadinsul si sa
tamaduiasca desavarsit acea rana, incat sa creasca, ca mai inainte si par pe
locul acela, sa nu mai ramana nici un semn, nici macar sa nu se cunoasca ca a
fost rana in acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel, decat numai
rugandu-se lui Dumezeu din toata inima pentru cel ce l-a intristat,
zicand : Dumnezeule, ajuta fratelui meu si mie pentru rugaciunile lui. Sa
nu inceteze rugandu-se pentru fratele sau pana cand nu i se va linisti
desavarsit inima. Fiindca este un semn de milostivire si de dragoste, ba si de
smerenie a cere ajutor pentru rugaciunile lui, si oriunde este milostivire,
dragoste si smerenie, ce poate face mania, tinerea de minte a raului, sau alta
patima ? Precum a zis avva Zosima : “De va intinde diavolul toate
cursele rautatii lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toti dracii lui,
toate raman zadarnice si se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos”. Iar alt
sfant zice : “Cel ce se roaga pentru vrajmasii lui, numai acela nu are
tinerea de minte a raului”.
Lucrati, dar si pricepeti
cele ce auziti. Adevarul va zic : daca nu le veti face cu fapta, nu le
puteti pricepe cu cuvantul. Cine poate sa invete vreun mestesug numai din
cuvant ? Au nu intai se osteneste lucrand si stricand, silindu-se si de
multe ori neizbutind, pana cand, putin cate putin, ostenindu-se si avand
rabdare, invata acel mestesug. Pentru ca vazand Domnul, cugetul si osteneala
lui ii ajuta. Dar noi, voind sa invatam mestesugul mestesugurilor, cum vom
putea sa-l deprindem numai cu cuvantul, fara a ne sili cu fapta ?
Deci, o, fratilor, sa fim
cu grija si sa ne nevoim a lucra pana cand avem inca vreme. Iar Dumnezeu sa ne
lumineze ca sa ne aducem aminte si sa pazim cele ce auzim, ca sa nu ne osandim
in ziua judecatii Lui. Caruia ii este slava, cinstea si inchinaciunea, in vecii
vecilor,
Amin !
CUVANTUL 9
PENTRU MINCIUNA
Fratilor, vreau sa va graiesc
putine cuvinte despre minciuna, fiindca vad ca nu prea va sarguiti sa va paziti
limba si din aceasta lesne alunecam spre multe rautati. Caci, precum de
multe ori v-am zis, din obicei se face si lucru bun si fapta rea, de aceea
trebuie sa fim cu multa purtare de grija sa nu ne furam de minciuna; fiindca
tot cel ce graieste minciuna, se departeaza de la Dumnezeu. Minciuna, dupa cum
zice Scriptura, este de la diavolul si el este tatal minciunii. Deci, daca pe
diavol il numeste tatal minciunii, apoi adevarul este Dumnezeu, dupa cum insusi
zice: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Vedeti de cine ne despartim prin
minciuna si cu cine ne impreunam?
Asadar, de voim sa ne
mantuim cu adevarat, trebuie sa iubim adevarul cu toata silinta, si cu toata
puterea noastra, pazindu-ne de toata minciuna, ca sa nu ne despartim de adevar
si de viata.
De trei feluri este
minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvantul, iar altul minte cu
toata viata lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are banuiala. Unul ca
acesta vazand pe cineva vorbind cu vreun frate, banuieste si zice: despre mine
vorbeste acela. Iar de va vedea ca a contenit a vorbi, iar banuieste ca din
pricina lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuind ca din pricina
lui, a tacut. De-i va zice cineva vreun cuvant, banuieste ca pentru ca sa-l
intristeze i-a zis. In scurt, la tot lucrul are banuiala asupra vecinului,
zicand ca pentru mine a facut aceasta, pentru mine a zis aceea, si pentru
aceasta a facut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindca nici un
adrvar nu gandeste, ci la toate are banuiala. Din aceasta se nasc iscodirile,
grairea de rau, neascultarea, vrajba si osandirea. Unuia ca acesta de se va
intampla vreodata sa i se adevereasca banuiala in vreun lucru, zice, ca si cum
s-ar indrepta in cuvant: de aceea iscodesc orice, ca afland greseala pentru
care sunt defaimat sa ma folosesc, parasindu-ma de ea. Deci intai aceasta
incepere este de la diavolul caci de la minciuna a inceput: ca nestiind a
banuit ceea ce nu stia. Cum ar putea pomul rau, sa faca roada buna? Iar de
voieste cineva cu adevarat sa se indrepteze, cand ii zice fratele: nu face
aceasta, sau de ce ai facut aceasta, sa nu se tulbure, ci sa-i faca metanie si
sa-i multumeasca, si asa se va indrepta. Caci de va vedea Dumnezeu ca in acest
chip este cugetul lui, nu-l va lasa niciodata sa se amageasca, ci va trimite pe
cel ce poate sa-l indrepteze. Iar a zice ca pentru a ma indrepta cred
banuielilor mele, aceasta este o indreptare a diavolului, care voieste sa-l
insele.
Intr-o vreme, cand eram
inca in obste eram suparat de diavolul ca sa pricep starea omului din miscarea
lui. Si ascultati ce mi s-a intamplat. Intr-una din zile, acolo unde stateam,
trece o femeie cu un vas de apa. Nu stiu cum m-am inselat, ca am cautat in
ochii ei si indata gandul imi banui ca este curva. Dar cum am gandit aceasta,
m-am intristat foarte tare si am intrebat pe batranul avva Ioan zicandu-i: cand
nevrand mi se va rapi vederea sa privesc la cineva si din miscarea aceluia imi va
banui cugetul de starea lui, ce mi se cade sa fac? Si-mi raspunse batranul:
oare nu sunt multi care au metehne si gresale si pe urma, cu mare truda si
osteneala se indrepteaza? Apoi, cum poti afla starea omului? Ci fereste-te sa
nu crezi niciodata gandurilor tale, ca insasi aceasta socoteala este gresita,
pentru ca indreptarul cel stramb si pe cele drepte le strambeaza. Si asa, de
atunci incoace, cand imi zice gandul despre soare ca este soare, sau despre
intuneric ca este intuneric, nu credeam.
Nu este fratilor, nimic
mai greu ca banuielile. Atat sunt de vatamatoare, incat de se vor invechi in
noi, incep a ne incredinta si a gandi adevarat ca vedem lucruri, care nici nu
sunt, nici nu pot sa fie. Sa va spun pentru aceasta un lucru minunat, pe care
l-am vazut eu insumi, tot pe cand eram in obste.
Era acolo, un oarecare
frate, care era suparat de aceasta patima si atat credea gandurilor sale, incat
nu se indoia de nici o parere a sa ca nu este asa cum ii zicea gandul. Deci, cu
vremea, crescand aceasta patima, la atata inselaciune l-a adus diavolul, incat,
intr-una din zile intrand in gradina si iscodind si priveghind ca sa vada ceva,
i s-a parut ca vede un frate furand smochine si mancand. Si era ziua aceea
vineri, nefiind inca doua ceasuri de zi. Dupa ce s-a incredintat de parerea
lui, caci, cu adevarat a vazut lucrul, s-a ascuns si iesind afara fara a zice
nimanui nimic, a pandit la vremea Sfintei Liturghii, sa vada ce va face acel
frate la pricestanie (ca unul ce furase smochine, dupa parerea lui si le
mancase). Vazandu-l ca isi spala mainile ca sa se impartaseasca, a alergat si a
spus egumenului zicand: iata cutare frate merge cu ceilalti frati sa se
cuminece. Ci porunceste sa nu-l impartaseasca, pentru ca eu l-am vazut astazi
de dimineata in gradina, furand smochine si mancand. Auzind egumenul acesta,
s-a grabit si l-a chemat, pana nu se apropiase de preotul care pricestuia si
luandu-l la o parte, i-a zis: spune-mi frate, ce este aceasta ce ai facut
astazi?, iar acela, se mira si-l intreba: unde stapane? Iar egumenul i-a zis
lui: cand ai intrat in gradina de dimineata. Fratele raspunse mirandu-se: nici
gradina n-am vazut-o astazi, nici aici nu am fost, ci acum am sosit de afara,
caci indata ce am iesit de la utrenie, m-a trimis economul la cutare ascultare.
Si era locul ce se spunea foarte departat si de-abia sosise acel frate, atunci
in vremea Liturghiei. Deci, chemand egumenul pe econom il intreb: unde ai
trimis pe cutare frate astazi? Economul raspunse aceea ce zisese si fratele, ca
la cutare sat l-a trimis. Egumenul zise: dar cum nu l-ai adus sa ia
blagoslovenie? Atunci economul facu metanie, zicand iarta-ma stapane, ca te
odihneai de osteneala deniei, pentru aceasta nu l-am adus sa ia blagoslovenie.
Egumenul incredintandu-se, l-a slobozit de a mers si s-a impartasit. Apoi,
chemand pe acel ce credea gandurilor sale, l-a canonisit si l-a oprit de la
Sfanta Impartasanie. Dar nu i-a facut numai atat. Ci dupa ce au iesit de la
Sfanta Liturghie, facand sobor, a spus intamplarea cu lacrimi si scotand pe
acel frate inaintea tuturor, l-a infruntat si greu l-a mustrat, pentru trei
lucruri: intai ca sa rusineze pe diavolul care ii semana acele banuieli; al
doilea, ca sa i se ierte pacatul prin necinstea aceea si sa se invredniceasca a
primi de aici inainte ajutor de la Dumnezeu; si a treia oara, ca sa invete si
pe ceilalti frati, ca niciodata sa nu creada parerilor lor. Si mult
invatandu-ne pentru aceasta si pe noi si pe fratele, zicea ca nu este alt pacat
mai greu, decat banuiala, incredintandu-ne cu ce s-a intamplat. Si multe
asemenea ne invatau parintii, ca sa ne ferim de stricaciunea banuielilor. Deci,
sa ne sarguim fratilor, cu toata puterea noastra, ca sa nu credem banuielilor.
Caci, cu adevarat alt pacat nu ne departeaze de Dumnezeu ca acesta, facandu-ne
nebagatori de seama de pacatele noastre si cercetatori de cele straine,
indeletnicindu-ne numai spre iscodirea celor ce nu ne sunt de folos, din care
nici un bine nu ni se pricinuieste, ci mai vartos scarbe de multe feluri, si
din aceasta se pierde frica de Dumnezeu. Deci, de se vor semana si la noi
banuiri rele, din pricina rautatii noastre, indata sa le intoarcem spre bine si
asa nu ne vom strica, ca aceste presupuneri nu lasa niciodata sufletul in pace.
Iata aceasta este
minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvantul este asemenea de pilda, cu
cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iarta-ma, ca m-am lenevit
sa ma scol, ci zice ca a fost racit sau slabit de osteneala si alte feluri de
minciuni adauga, ca sa nu faca o metanie si sa se smereasca sa ceara
iertaciune. Si de-l va infrunta cineva la vreun lucru, se priceste si se
galceveste, ca sa-si acopere rusinea. Tot asemenea, si cand va avea discutie si
zicand: tu ai zis aceasta, tu ai facut aceasta, eu n-am zis nimic. Si cutare a
facut sau a zis aceasta si aceasta, numai ca sa nu se smereasca. Iarasi, de va
dori vreun lucru, nu vrea sa zica adevarul ca doresc cutare, ci pune pricina de
indreptare zicand ca are cutare neputinta si-i trebuie acel lucru. Si spune
atatea minciuni ca sa-si implineasca pofta. Ca precum tot pacatul, sau din
pofta, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot asa si minciuna
din aceste trei se face, adica: sau pentru ca sa nu se necinsteasca si sa se
smereasca, sau pentru ca sa-si implineasca pofta, sau pentru ca sa castige
ceva. Si nu se linisteste la un loc, ci neincetat inconjoara si totdeauna se
gateste ce sa graiasca, numai sa-si implineasca scopul. Pe unul ca acesta,
chiar si adevarul de ar spune, nu-l crede nimeni, ca si adevarul lui este cu
banuiala. Se intampla insa uneori sa fie trebuincioasa si iconomia cuvantului,
cand de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricina de si mai multa
tulburare, scarba si primejdie. Precum a zis avva Amona avvei Agaton spre
pilda: intre doi oameni s-a facut moarte inaintea ta si unul a intrat in chilie
la tine. Si fiind el cautat de judecatori te intreaba zicand: la tine s-a facut
uciderea? Deci, de nu vei iconomisi, il dai pe om spre moarte. La o nevoie mare
ca aceasta, de va grai cineva minciuna este iertat. Numai si atunci sa nu fie
fara de grija, ci sa se pocaiasca si sa planga inaintea lui Dumnezeu, si sa o
socoteasca si pe aceasta ca pe o intamplare de ispita. Insa nici aceasta sa nu
o faca adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Ca precum leacul pentru
nervi si pentru curatenie de-l va lua cineva adesea, il strica, iar de-l va
intrebuinta rar, numai la vreme de trebuinta il foloseste, asa si tainuirea
adevarului, in multi ani odata sa o faca cineva, cand se va vedea la mare nevoie,
inca si atunci cu frica si cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu si cugetul si
nevoia si asa i se poate ierta, ca intr-alt chip se strica si cu aceasta. Iata,
v-am spus cine este cel ce simte cu cugetul si cine cu cuvantul. Deci, sa
spunem acum si despre cel ce minte cu vietuirea sa.
Acela, minte cu
vietuirea sa, care altul este pe dinlauntru si altul pe dinafara; adica, cel ce
fiind lacom, se arata a fi postitor; sau fiind asupritor, graieste despre
milostenie si lauda milosardia; sau fiind mandru, fericeste smerenia. Si nu
face aceasta vrand sa laude fapta cea buna: ca de ar grai cu acest fel de scop
ar marturisi cu smerenie mai inainte neputinta lui, zicand: vai mie
ticalosului, ca sunt lipsit de toata bunatatea. Si numai dupa ce-si va marturisi
neputinta lui sa laude fapta cea buna; si nici ferindu-se sa nu sminteasca pe
cineva, pentru aceea o lauda. Ca nu se cuvine sa zica: eu sunt pacatos si
ticalos, pentru ce dar, sa smintesc si alt suflet, sa am si aceasta greutate?
Ca de ar face asa, macar ca pacatuieste ascuns, cel putin la aratare s-ar vedea
ca face bine, pentru ca nu sminteste pe altii. Ca a se osandi pe sine este o
fapta a smereniei, si ati fi mila de fratele tai ca sa nu-l smintesti, este un
semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu lauda fapta cea buna cu vreun scop din
aceste ce am zis, ci numai ca sa-si acopere rusinea. Fericeste numele faptei
celei bune si graieste de dansa ca si cum si el ar fi asa, sau si de multe ori
ca sa insele pe altul si sa-l strice. Ca nici o rautate sau eres, nici insusi
diavolul nu poate sa amageasca pe cineva, de nu se va fatarnici ca are fapta
buna. Precum zice Apostolul: ca si diavolul se preface inger luminat. Deci de
se schimba stapanitorul, nu-i de mirare ca se vor preface si slugile lui.
Asadar, mincinosul sau temandu-se de rusine ca sa nu se smereasca, sau, precum
am zis, vrand sa insele pe cineva va sa-l strice, graieste de fapta cea buna si
o lauda si se minuneaza de dansa, ca si cum si el ar fi asa si o stie. Acesta
este cel ce minte cu vietuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci
viclean. Altul se arata in fata, si altul este in ascuns. Toata vietuirea lui
este fatarnica si mincinoasa.
Iata dar, v-am spus
despre minciuna ce este de la cel viclean. V-am grait si de adevar, cum ca este
insusi Dumnezeu.
Deci sa fugim de
minciuna, fratilor, ca sa scapam de alcatuirea vicleanului si sa ne nevoim a
castiga adevarul, ca sa ne unim cu Dumnezeu care a zis: Eu sunt Adevarul.
Dumnul Dumnezeu sa ne
invredniceasca adevarului sau; Caruia i se cade slava, puterea, cinstea si
inchinaciunea, in vecii vecilor,
Amin!
CUVÂNTUL 10
PENTRU CA SÃ UMBLÃM PE
CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE AMINTE
Sã ne sarguim fratilor, pentru mantuirea noastra si sa fim cu luare
aminte ca sa nu pierdem vremea in zadar, caci cu adevarat, mult vom cauta
zilele acestea si nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna catre sine:
Arsenie, nevoieste-te sa-ti castigi ceea ce ai cugetat cand ai iesit din lume!
Iar noi, ne aflam in mare lenevire, si nici pentru ce am lasat lumea nu stim,
nici ce lucru este ceea ce am hotarat sa savarsim. Pentru aceea, nu numai ca nu
sporim, ci si pururea ne scarbim. Aceasta ni se pricinuieste ca nu suntem cu
luare aminte si cu paza in inima noastra. Ca de am vrea cu tot dinadinsul sa ne
nevoim putin, nu ne-am scarbi atat de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru
ca desi are cineva osteneala la inceput, dar putin cate putin sporeste inainte
si apoi cu odihna savarseste faptele cele bune, ca vazand Dumnezeu osteneala
lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim
binele. Caci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar si vointa aceasta este
inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu si
spre osardie si apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea
oarecare dintre Parinti: da sange si primeste duh, adica nevoieste-te si vei
dobandi fapta cea buna. Eu cand invatam la scoala cea elineasca, la inceput
foarte mult ma osteneam si cand mergeam sa iau invatatura, adica (matihma), mi
se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar daca nu am incetat
silindu-ma, mi-a ajutat Dumnezeu, si atat m-am deprins cu invatatura, incat nu
vroiam sa stiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa
dragoste a invataturii. Si cu toate ca aveam prieteni si eram iubit de dansii,
dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa ma duc la vreo adunare a lor, ori
pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara cand ne slobozea dascalul de la
scoala, de mare nevoie ma scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a
citaniei si apoi ma intorceam iarasi la chilia mea, indeletnicindu-ma cu totul
la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu ma grijeam (neprisosindu-mi
vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi
gatea cate ceva, si asa, orice gaseam pranzeam, insa cartea nu lipsea de langa
mine, ci si mancand ma plecam si citeam pe dansa. Chiar si cand ma culcam dupa
pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas si de ma fura putintel somnul,
indata saream iarasi la citire. Seara, dupa ce ma intorceam de la vecernie si
aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Si atata eram cuprins de
ravana invataturii, incat nimic altceva nu ma indulcea decat citania. Deci,
venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are
cineva atata ravna si pofta ca sa se deprinda si sa se imbogateasca, cu atat
mai vartos spre fapta buna. Si asa simteam un indemn si o mare indraznire din
aceasta pilda.
Deci, si din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se
leneveasca si sa glumeasca. Caci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt
mestesug, nu se mai indeletniceste si cu altceva decat cu acel mestesug, asa si
cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca
alt lucru, ci ziua si noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa sa se deprinda
si sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa asa,
nu numai ca nu sporesc, ci se si tulbura totdeauna si se nevoiesc in zadar,
fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite
se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc si
greseste. Pentru aceasta si acel sfant batran a zis: Umblati pe calea cea
imparateasca si masurati si milurile (pluralul de la mila - unitate de masura
de circa 1500m) ei. Deci atat lucrul cel peste masura (adica ipervoli) cat si
cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adica elipsis), nu se socoteste
fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura:
"Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea
imparateasca". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se
face, cand nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc
numai cea de o masura, adica fapta cea buna". Ca si cum am zice: rautatea
din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului
din fapta cea buna este rautatea si aceasta ratacire munceste pe ticalosul
suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna.
Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar
intampla se nasc si acei viermi apoi mananca lemnul; si precum fierul din
sinesi facand rugina, aceea il roade, si moliile strica hainele din care se
fac; tot asa si sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic,
nici nu avea vreo fire sau stare si apoi este muncit de rautate. Bine a zis
Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot asa
si rautatea pe cei rai, pe care o vedem si la bolile trupesti. Cand cineva iese
din randuiala si nu-si chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale
si din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum,
dupa ce se insanatoseste trupul, iarasi piere boala, nefiind lucru cu vreo
fiinta. Asemenea este si rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste
din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca
faptele bune sunt la mijloc, adica: smerenia este in mijlocul mandriei si al
fatarniciei; tot asa si cucernicia este in mijlocul rusinii si al obrazniciei,
asa si celelalte fapte bune. Deci, cand se va invrednici cineva de aceste fapte
bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu si macar ca il vezi
mancand, band, dormind si el ca si ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind
cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cand nu va lua
aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la
stanga, adica spre prinos, sau spre lipsa si i se pricinuieste boala, care -
precum am zis, este rautatea.
Iara dar, aceasta este calea cea imparateasca, pe care au umblat toti sfintii,
iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care
trebuie sa le numere cineva, adica unde se afla, la ce loc, a ajuns si la ce
stare a venit. Caci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa
calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Si iesim toti dintr-un
oras, unii merg numai cinci mile de loc si raman, altii zece si inceteaza,
altii pana la jumatatea caii si ostenesc, iar altii abia ies din cetate si
raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori insa se
intampla de merg doua - trei mile de loc si apoi gresesc drumul si umbla
ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate si
ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Asa suntem si noi: toti ca
dintr-o cetate am iesit din lume si am venit la manastire, avand toti un cuget,
adica, sa castigam fapte bune. Insa unii am inceput putintel si am ramas, altii
mai mult si am statut, altii pana la jumatatea caii si ne-am oprit, iar altii
n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot
in patimile lumii si in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarasi il
stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo
fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru si ramanem afara din cetate si
nimic nu ne folosim, ca de am si ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram.
Si astfel nu implinim cugetul cu care ne-am calatorit cand am iesit din lume.
Deci fiecare din noi sa se socoteasca unde este; daca a iesit din orasul sau si
s-a departat, sau a ramas afara la poarta, iarasi intru putoare, daca a umblat
putin sau mult; daca a ajuns la mijlocul drumului, sau daca umbla doua mile si
se intoarce cinci; daca a ajuns pana la poarta cetatii sau daca a intrat in
Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se afla. In trei stari se
poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a pacatui, altul care paraseste
pacatul si altul care il dezradacineaza. Cel ce lucreaza pacatul, este cel care
se afla pacatuind; cel ce se opreste este cel ce nici nu il face neintrerupt,
dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta putin si iarasi se supune patimii.
Iar cel ce drzradacineaza patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii
pana o biruieste si se izbaveste de ea. Insa aceste trei stari, au multa latime
de cercetare. Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa
graim despre mandrie? sau despre curvie? sau mai bine sa vorbim despre
trufie, fiindca mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta
patimea, nu poate suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant
se tulbura si-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza
razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste
asupra-i si, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis si mai multe decat
cele ce i-a grait; gaseste cuvinte si mai amare ca sa-i raspunda si zice:
fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci am sa-i
zic si eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget, nepotolindu-si mania.
Aceasta este o stare a rautatii din indelungat obicei intarita. Dumnezeu sa ne
izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare ca aceasta este hotarata de
munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu neincetata lucrare, este osandit
muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va vrea sa se indrepteze, nu poate
singur sa-si biruiasca patima sa, de nu va avea ajutorul sfintilor. Drept aceea
se cade sa ne nevoim a dezradacina patimile, inainte de a le obisnui.
Este un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura si zice si el
cinci sau zece pentru unul, si se scarbeste asemenea celui dintai, ca nu i-a
zis si altele mai rele si tine si manie, dar putine zile si apoi se intoarce;
unul tine numai o zi manie si se impaca, iar un altul indata se tulbura,
ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar iarasi in graba se potoleste si se
linisteste. Toti acestia, ca si cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste
porniri, sunt in osanda de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum
am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire intre ei.
Sa spunem si despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant si se
intristeaza intru sine si se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci
pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, insa nu
lenevindu-se, ci silindu-se si ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda cuvant,
este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant prost,
dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, insa se defaima pe sine, pentru
ce sa se mahneasca, si-i pare rau de aceasta. Iata acestia sunt dintre acei ce
se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica primejdiei, macar ca
si intre dansii este deosebire (adica cel ce este biruit ostenindu-se iar nu
lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei si cel ce se osandeste pe sine ca n-a
suferit ocara cu multumita); si mai mare deosebire au decat cei ce se afla
intru lucrarea pacatului, caci toti acestia despre care am zis mai sus, sunt
dintre acei ce se silesc sa inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci
se intristeaza. Pentru care si zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste
sufletul, nu tine multa vreme. Insa au datoria sa se cerceteze pe sine, daca nu
cumva, desi nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se
impotrivesc si de aceea se biruiesc si se ranesc. Sunt si unii care se
sarguiesc sa inceteze vreo patima, insa pentru alta patima: ca cel ce tace si
nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima
oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta
avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se
numara cu cei ce lucreaza pacatul si in zadar se inseala pe sinesi.
Acum sa graim si despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se bucura
daca va fi necinstit, insa ca sa aiba plata. Unul ca acesta este dintre cei ce
dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura fiind batjocorit,
insa pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit si cum ca el este vinovat.
Acesta dezradacineaza patima cu pricepere. Caci a fi necinstit si a te invinui
pe sineti si a primi cele ce ti se intampla ca si cum ti s-ar cuveni, cu minte
faci lucrul: caci tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie
sa stie ca aceasta este ceea ce cere, adica sa-i vina vreo necinste. Si cand va
fi batjocorit de cineva, se cuvine ca si el insusi pe sine sa se defaimeze si
sa se necinsteasca in gandul sau. Este si altul mai cu inalta intelepciune,
care nu numai ca se bucura cand este batjocorit de cineva, si se socoteste
vinovat, ci se intristeaza si-i pare rau pentru ce sa fie el pricina de
tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca de aceasta stare.
Vedeti cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa
vedem in ce stare suntem. Daca savarseste cineva cele
ale patimii sale din voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de
obicei si rapindu-se il face si apoi indata se scarbeste si se intristeaza ca a
gresit; sau daca se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta
patima, precum am zis ca este atunci cand cineva tace din trufie, sau din
placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina
patima si o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa stie unde se afla si la ce
mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne cercetam pe
noi, ci si intr-un an sa facem cercare si intr-o saptamana sa ne ispitim si
intr-o luna sa iscodim starea noastra si sa zicem: in saptamana cealalta nu
eram ingreuiat de cutare patima, oare acum ma aflu? Si iar: anul trecut eram
biruit de cutare patima, oare acum cum sunt? Si asa sa ne cercetam de am sporit
ceva, sau tot in aceiasi stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne
invredniceasca ca daca nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne
oprim de la lucrarea pacatului si sa incetam patima. In adevar, greu lucru este
a se afla cineva faptuind pacatul si nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va
spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti.
Cel ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi
cu mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu
cel ce este sagetat de vrajmasi insa fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l
patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde
sagetile vrajmasului sau si le frange sau le arunca inapoi, in inima
vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar
arcurile lor sa se sfarame.
Deci, fratilor, si noi sa ne silim si de nu putem sa intoarcem sabia lor in
inima lor, macar sa nu primim sagetile lor si sa le infigem noi insine in inima
noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim raniti de
vrajmasul.
Domnul Dumnezeu cel bun sa ne acopere si sa ne dea pricepere si povatuire spre
calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!
CUVANTUL 11
SA TAIEM PATIMILE DEGRABA PANA NU NE OBISNUIM CU ELE
Fratilor, luati aminte
cum sunt lucrurile si va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica lene la inceput,
in cele din urma, ne duce la mare primejdie.
Deunazi, am mers la un frate
sa-l vad si l-am gasit bolnav. Intrebandu-l ce are, mi-a spus ca l-au prins
frigurile spate zile si au trecut patruzeci de zile si tot nu poate sa-si vina
in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie ne aduce lenea si nepaza? Din
inceput nu baga cineva de seama un lucru mic si i se intampla din aceasta o
mica neputinta, dar fiind din fire neputincios si slab, multa vreme nu poate sa
se indrepte. Numai sapte zile l-au prins frigurile pe acel ticalos frate, si
iata, in atatea zile nu poate sa-si vada sanatatea.
Asa este si boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic si multa vreme patimeste ticalosindu-se si nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, si prin doctorii. Si macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat si din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este asa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Caci Hristos este doctorul sufletelor noastre care stie toate si la fiecare patima da doctoria cea folositoare si tamaduitoare. Adica la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Si in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, caci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi si proaspete si niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atat se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.
Asa este si boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic si multa vreme patimeste ticalosindu-se si nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, si prin doctorii. Si macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat si din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este asa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Caci Hristos este doctorul sufletelor noastre care stie toate si la fiecare patima da doctoria cea folositoare si tamaduitoare. Adica la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Si in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, caci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi si proaspete si niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atat se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.
Deci, fratilor, sa ne sarguim
pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam ajutor in vremea
ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea cate auzim, ma mir
ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem cum unii dintre noi se
rapesc din aceasta viata si cum nu ne punem silinta sa ne indreptam, stiind
prea bine ca putin cate putin ne apropiem si noi de moarte? Iata, de cand
vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care s-au scazut din viata noastra si
ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu ne infricosam, ci pierdem in zadar
vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul batranului acela ce a zis: ca de va
pierde cineva aur sau argint, poate iarasi sa-l puna la loc, iar vremea de o va
pierde, in zadar, nu o mai poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam
un ceas al vremii acesteia si sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte
cuvantul lui Dumnezeu si nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi,
nu le bagam in seama ca sa ne sarguim. Dumnezeu stie cat ma mir de nesimtirea
sufletelor noastre: ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem
patimile noastre cat sunt mici si nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza si
se intaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult
si sa nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a
dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge si alta este a dezradacina un
copac mare intemeiat.
Oarecand, un batran din cei mari a iesit cu ucenicii sai la un loc unde erau multi chiparosi si mici si mari si zice unuia dintre ucenicii sai: "Scoate din radacina acest chiparos mic!". Si indata acel frate, numai cu o mana apucandu-l, l-a scos cu multa lesnire. Si iarasi i-a aratat batranul alt chiparos mai mare decat cel dintai si-i zice lui: "Scoate-l si pe acesta". Si apucandu-l cu amandoua mainile si clatinandu-l l-a tras cu putere si de abia l-a scos. Apoi i-a aratat alt chiparos mare, poruncindu-i ca sa-l scoata si pe acela. Si mult clatinandu-se si ostenindu-se, n-a putut sa-l dezradacineze. Vazand batranul ca singur nu poate, a poruncit si altui frate sa-i ajute si asa amandoi, cu mare osteneala l-au dezradacinat. Atunci le-a zis batranul: Vedeti? asa sunt si patimile, fratilor! Cat sunt mici, cu lesnire putem sa le taiem, de vom vrea, iar de ne vom lenevi nebagandu-le in seama ca sunt mici, se intaresc, si de abia cu multa osteneala vom putea a le taia. Iar de se vor intari cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le mai putem dezradacina, oricat de mult ne-am osteni, daca nu vom avea, dupa Dumnezeu, pe cineva din sfinti ca sa ne ajute.
Vedeti cata putere au cuvintele sfintilor batrani? David asemenea ne invata zicand: Fiica Vavilonului cea ticaloasa, fericit este cel ce va intoarce tie rasplatirea care ne-ai rasplatit, fericit este cel ce va zdrobi pruncii tai de piatra. Sa cercam aceste graiuri cu luare aminte. Vavilon inseamna tulburare, caci asa se talmaceste, de la Vavel ce este Sihem. Iar fiica Vavilonului este vrajmasia: ca sufletul intai se tulbura, apoi naste pacatul. O numeste ticaloasa, pentru ca rautatea, precum v-am zis si alta data nu are nici o fiinta din fire, nici stare, ci prin lenea noastra se face de acolo de unde n-a fost si iar prin silinta noastra se strica si piere. Deci zice fericitul David ca si cum ar vorbi cu rautatea: Fericit este cel ce iti va rasplati tie rasplatirea ce ne-ai dat-o. Sa vedem dar ce am dat si ce am luat si ce vrem sa rasplatim. Ne-am dat voia noastra si am luat pacatul. Drept aceea cuvantul fericeste pe aceia care ii va rasplati ei, adica pe cei care isi zdrobesc voia lor si intorc pacatul inapoi, parasindu-l. Apoi, mai zice: fericit este cel ce va prinde pruncii tai si-i va zdrobi de piatra. Adica fericit este acel care nu primeste dintru inceput nicidecum gandurile cele rele, cand inca sunt mici ca niste copii, ca sa nu creasca intr-insul si sa savarseasca rautate, ci degraba cat sunt mici, pentru a nu creste si a ajunge in varsta, ii prinde si ii izbeste de piatra, care este Hristos, adica ii prapadeste, nazuind catre Hristos.
Oarecand, un batran din cei mari a iesit cu ucenicii sai la un loc unde erau multi chiparosi si mici si mari si zice unuia dintre ucenicii sai: "Scoate din radacina acest chiparos mic!". Si indata acel frate, numai cu o mana apucandu-l, l-a scos cu multa lesnire. Si iarasi i-a aratat batranul alt chiparos mai mare decat cel dintai si-i zice lui: "Scoate-l si pe acesta". Si apucandu-l cu amandoua mainile si clatinandu-l l-a tras cu putere si de abia l-a scos. Apoi i-a aratat alt chiparos mare, poruncindu-i ca sa-l scoata si pe acela. Si mult clatinandu-se si ostenindu-se, n-a putut sa-l dezradacineze. Vazand batranul ca singur nu poate, a poruncit si altui frate sa-i ajute si asa amandoi, cu mare osteneala l-au dezradacinat. Atunci le-a zis batranul: Vedeti? asa sunt si patimile, fratilor! Cat sunt mici, cu lesnire putem sa le taiem, de vom vrea, iar de ne vom lenevi nebagandu-le in seama ca sunt mici, se intaresc, si de abia cu multa osteneala vom putea a le taia. Iar de se vor intari cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le mai putem dezradacina, oricat de mult ne-am osteni, daca nu vom avea, dupa Dumnezeu, pe cineva din sfinti ca sa ne ajute.
Vedeti cata putere au cuvintele sfintilor batrani? David asemenea ne invata zicand: Fiica Vavilonului cea ticaloasa, fericit este cel ce va intoarce tie rasplatirea care ne-ai rasplatit, fericit este cel ce va zdrobi pruncii tai de piatra. Sa cercam aceste graiuri cu luare aminte. Vavilon inseamna tulburare, caci asa se talmaceste, de la Vavel ce este Sihem. Iar fiica Vavilonului este vrajmasia: ca sufletul intai se tulbura, apoi naste pacatul. O numeste ticaloasa, pentru ca rautatea, precum v-am zis si alta data nu are nici o fiinta din fire, nici stare, ci prin lenea noastra se face de acolo de unde n-a fost si iar prin silinta noastra se strica si piere. Deci zice fericitul David ca si cum ar vorbi cu rautatea: Fericit este cel ce iti va rasplati tie rasplatirea ce ne-ai dat-o. Sa vedem dar ce am dat si ce am luat si ce vrem sa rasplatim. Ne-am dat voia noastra si am luat pacatul. Drept aceea cuvantul fericeste pe aceia care ii va rasplati ei, adica pe cei care isi zdrobesc voia lor si intorc pacatul inapoi, parasindu-l. Apoi, mai zice: fericit este cel ce va prinde pruncii tai si-i va zdrobi de piatra. Adica fericit este acel care nu primeste dintru inceput nicidecum gandurile cele rele, cand inca sunt mici ca niste copii, ca sa nu creasca intr-insul si sa savarseasca rautate, ci degraba cat sunt mici, pentru a nu creste si a ajunge in varsta, ii prinde si ii izbeste de piatra, care este Hristos, adica ii prapadeste, nazuind catre Hristos.
Vedeti cum si Scriptura si
batranii se unesc la cuvant si fericesc pe cei ce se nevoiesc a taia patimile
care sunt crude, inainte de a cerca durerea si amaraciunea lor.
Drept aceea, sa ne silim,
fratilor, ca sa castigam mila. Parintii au zis ca trebuie sa-si curateasca
cineva stiinta in tot ceasul, cercetandu-se seara cum a petrecut ziua, iar
dimineata cum a petrecut noaptea si sa arate pocainta catre Dumnezeu, pentru
tot ca a gresit. Iar noi, cei ce suntem mai mult gresiti, se cuvine a nu
astepta pana seara, ci sa ne cercetam si la al saselea ceas din zi, cum am
petrecut si ce am gresit si sa ne iscodim pre noi, nu cumva am zis vreun cuvant
spre sminteala vecinului nostru? Oare nu am vazut pe fratele meu facand ceva si
l-am osandit, sau m-am scarbit de el, sau l-am grait de rau? Oare n-am cerut
ceva de la chelar si nedandu-mi l-am ocarat sau am cartit? Oare cu cumva,
nefiind bucatele bune, am grait cuvant spre infruntarea fratelui si m-am
intristat? Sau mi s-a parut ca nu au fost bucatele bune si am cartit in gandul
meu? Ca si cu cugetul de va tanji cineva este pacat. Si iar sa zic: oare nu
cumva mi-a grait canonarhul sau alt frate si nu l-am suferit, ci m-am
impotrivit. Asa avem datoria sa ne cercetam pe noi insine in fiecare zi cum am
petrecut. De asemenea sa se cerceteze cineva pe sine cum a petrecut si noaptea,
adica, de s-a sculat cu bucurie la slujba, sau de s-a ingreuiat asupra celui ce
l-a desteptat, sau a tanjit. Ca trebuie sa se stie ca cel ce il desteapta la
slujba mult ii foloseste si se face pricinuitor de mari bunatati, caci il
desteapta ca sa graiasca cu Dumnezeu si sa se roage pentru pacatele sale si sa
se lumineze. Drept aceea, mare datorie are cineva sa multumeasca unuia ca
acestuia. In adevar, se cade sa-l socoteasca mare voitor de bine, ca
printr-insul isi castiga mantuirea sa. Sa va spun pentru aceasta un lucru
minunat ce am auzit de la un staret mare, care era inainte vazator. Stand in
biserica el, indata ce incepeau fratii sa cante, vedea iesind din altar un
oarecare imbracat cu haine luminoase, tinand in maini un vas cu mir si un
miruitor cu care miruia pe toti fratii de-a randul. Ba miruia si stranile celor
ce lipseau, ale unora numai, iar nu ale tuturor. Tot asa si la otpust il vedea
ca iesea si facea asemenea. Deci, intr-una din zile cazand batranul la
picioarele lui, l-a rugat sa-i arate ceea ce facea si cine este. Si ii zise
lui: Eu sunt ingerul Domnului si mi s-a poruncit sa insemnez cu aceasta pecete
pe cei ce vin la biserica de la inceputul slujbei si stau pana la sfarsit,
carora li se da darul Sfantului Duh pentru silinta si cugetul lor bun. Batranul
adaose: dar pentru ce miruiesti si stranile unora din cei ce lipsesc? Ingerul
ii zise: Si fratii care sunt sarguitori si cu cuget bun, dar pentru vreo
neputinta sau pentru vreo slujba sau ascultare n-au venit la biserica, cu
blagoslovenia parintilor, desi lipsesc, si ei se invrednicesc de aceasta
pecete, pentru ca, cu cugetul se afla impreuna cu cei ce canta in biserica. Iar
pe cei ce puteau sa fie de fata si din lenea lor s-au indaratnicit, mi s-a
poruncit sa nu-i insemnez, pentru ca ei singuri se lipsesc pe sinesi de acest
dar.
Pricepeti, dar, fratilor, de cate bunatati ne este pricinuitor fratele cel ce ne desteapta la slujba bisericii. Deci sa ne sarguim ca sa nu ne pagubim de pecetea ingerului. Iar de se va intampla sa se leneveasca cineva si altul il va indemna, nu trebuie sa se manie, ci mai degraba sa-i multumeasca celui ce ii aduce aminte.
Pricepeti, dar, fratilor, de cate bunatati ne este pricinuitor fratele cel ce ne desteapta la slujba bisericii. Deci sa ne sarguim ca sa nu ne pagubim de pecetea ingerului. Iar de se va intampla sa se leneveasca cineva si altul il va indemna, nu trebuie sa se manie, ci mai degraba sa-i multumeasca celui ce ii aduce aminte.
Cand eram la obste, egumenul,
cu sfatul batranilor, m-a oranduit pentru primirea strainilor, si eram atunci
de curand sculat dintr-o boala grea. Deci veneau strainii si privegeam cu ei,
si veneau si cei cu camilele si le slujeam si lor. De multe ori, cand mergeam
si eu sa ma odihnesc, se intampla iarasi vreo trebuinta si ma sculam si asa
sosea ceasul slujbei bisericesti. Dar abia de adormeam putintel si iata ca
venea canonarhul de ma destepta. Eu, fiind obosit de multa osteneala si de
boala zapacit, ii raspundeam cu buimaceala somnului: Bine, frate, nu-ti voi
uita dragostea! Dumnezeu sa-ti plateasca osteneala, de vreme ce poruncesti,
viu. Dar, dupa ce se ducea, iarasi ma fura somnul si mult ma scarbeam ca zaboveam
sa merg la biserica. Vazand ca acel frate nu putea sa ma destepte, m-am rugat
de alti doi frati, ca unul sa ma destepte, m-am rugat de alti doi frati, ca
unul sa ma destepte, iar altul sa nu ma lase sa adorm iarasi. Si, credeti-ma
fratilor, ca in multa cinste ii aveam pe acesti frati, ca pe niste pricinuitori
ai mantuirii mele. Asa trebuie sa va aratati si voi spre cei ce va desteapta la
slujba bisericii, sau va indeamna la orice alt lucru bun.
Dar, sa venim iarasi la
cuvantul ce vi-l graiam ca sa va cercetati cum ati trecut ziua si noaptea. Daca
ati stat la biserica cu luare aminte si cu gandul la rugaciune, sau vi s-au
robit cugetele voastre de rele; daca ati ascultat citirile cu intelegere, sau
lasand slujba ati iesit afara din biserica si v-ati netrebnicit in zadar. Asa,
daca se va cerceta cineva pe sine in toate zilele si daca se va sargui sa se
intoarca spre pocainta din cele ce a gresit si se va sili sa se indrepte,
incepe a-si imputina rautatea, de la noua la opt. Astfel, cu ajutorul lui
Dumnezeu, sporind spre bine putin cate putin, nu lasa patimile sa se
inradacineze; ca de nu se va sili cineva in acest chip, sa stapaneasca o patima
inainte de a se inradacina, ajunge la marea primejdie a obisnuintei celei rele,
incat (precum v-am zis) de va vrea sa se pocaiasca nu mai poate singur sa
biruiasca patima, de nu va avea ajutor pe cineva dintre sfinti. Sa va povestesc
despre un oarecare frate, care se obisnuise cu o patima, ca sa auziti lucru
foarte vrednic de plangere si sa va mirati.
Cand eram in obste, nu stiu cum se indemna unul dintre frati ca venea la mine, si-si marturisea gandurile. Si asa mi-a poruncit si egumenul, cu sfatul tuturor batranilor, sa am aceasta grija.
Deci, intr-una din zile, vine fratele si-mi zice: iarta-ma si te roaga pentru mine parinte, ca fur deale mancarii. Eu l-am intrebat daca pentru foame face aceasta, iar el mi-a raspuns: "Asa este, nu ma satur la masa cu fratii, dar nu indraznesc sa mai cer". Si i-am zis: "Dar pentru ce nu mergi sa-i spui egumenului?", iar el raspunse: "Mi-e rusine"! "Dar vrei sa-i zic eu?" l-am intrebat, iar el mi-a raspuns: "Cum vei gasi de cuviinta". Deci, am mers si am spus egumenului, care mi-a zis: "Fa dragoste, si-l indrepteaza cum stii". Si asa, luandu-l, am mers la chelar si i-am zis cu el de fata: "Fa dragoste, si in orice ceas va veni acest frate sa-ti ceara ceva, sa-i dai neoprit din toate". Chelarul ascultand porunca, a zis: "Sa fie blagoslovit". Dar n-au trecut multe zile si iarasi a venit acel frate la mine, zicandu-mi: "Iarta-ma parinte, ca iar am inceput sa fur". Eu, ii zic: "Dar pentru ce? Oare nu-ti da chelarul tot ce vrei?". Si iar imi zise: "Iarta-ma parinte, cu adevarat imi da tot ce cer, dar eu ma rusinez de el". "Dar de mine, ii zisei, iti este rusine?", si-mi raspunse: "Nu!" Deci i-am zis: "Orice vei vrea de acum inainte, vino si ia de la mine si sa nu mai furi". Asa a inceput a veni la mine si lua orice vrea, ca aveam de toate. Insa peste putine zile iarasi a inceput sa fure si iar venind scarbit mi-a zis: "Iarta-ma parinte, ca iar fur". "Dar pentru ce frate, i-am zis? oare nu-ti dau orice voiesti? sau te rusinezi si de mine?" "Ba nu", imi zise. "Dar apoi, pentru ce furi?" Si-mi raspunse: "Iarta-ma stapane, ca nu stiu nici eu pentru ce, dacat numai asa, din raul obicei fur". Indraznind a-l cerceta mai cu deamanuntul il intrebai, zicand: "Frate, spune macar adevarul, ce faci cu cele ce le furi?" El mi-a zis: le dau catarilor. Si stiti ce fura? bob, finice, smochine, ceapa, si alte asemenea legume pe care dupa ce le fura, le ascundea, fie sub asternut, fie in alt loc. Si neavand ce face cu ele, dupa ce vedea ca se vestejesc si se strica, le arunca, sau mergea de le da catarilor.
Cand eram in obste, nu stiu cum se indemna unul dintre frati ca venea la mine, si-si marturisea gandurile. Si asa mi-a poruncit si egumenul, cu sfatul tuturor batranilor, sa am aceasta grija.
Deci, intr-una din zile, vine fratele si-mi zice: iarta-ma si te roaga pentru mine parinte, ca fur deale mancarii. Eu l-am intrebat daca pentru foame face aceasta, iar el mi-a raspuns: "Asa este, nu ma satur la masa cu fratii, dar nu indraznesc sa mai cer". Si i-am zis: "Dar pentru ce nu mergi sa-i spui egumenului?", iar el raspunse: "Mi-e rusine"! "Dar vrei sa-i zic eu?" l-am intrebat, iar el mi-a raspuns: "Cum vei gasi de cuviinta". Deci, am mers si am spus egumenului, care mi-a zis: "Fa dragoste, si-l indrepteaza cum stii". Si asa, luandu-l, am mers la chelar si i-am zis cu el de fata: "Fa dragoste, si in orice ceas va veni acest frate sa-ti ceara ceva, sa-i dai neoprit din toate". Chelarul ascultand porunca, a zis: "Sa fie blagoslovit". Dar n-au trecut multe zile si iarasi a venit acel frate la mine, zicandu-mi: "Iarta-ma parinte, ca iar am inceput sa fur". Eu, ii zic: "Dar pentru ce? Oare nu-ti da chelarul tot ce vrei?". Si iar imi zise: "Iarta-ma parinte, cu adevarat imi da tot ce cer, dar eu ma rusinez de el". "Dar de mine, ii zisei, iti este rusine?", si-mi raspunse: "Nu!" Deci i-am zis: "Orice vei vrea de acum inainte, vino si ia de la mine si sa nu mai furi". Asa a inceput a veni la mine si lua orice vrea, ca aveam de toate. Insa peste putine zile iarasi a inceput sa fure si iar venind scarbit mi-a zis: "Iarta-ma parinte, ca iar fur". "Dar pentru ce frate, i-am zis? oare nu-ti dau orice voiesti? sau te rusinezi si de mine?" "Ba nu", imi zise. "Dar apoi, pentru ce furi?" Si-mi raspunse: "Iarta-ma stapane, ca nu stiu nici eu pentru ce, dacat numai asa, din raul obicei fur". Indraznind a-l cerceta mai cu deamanuntul il intrebai, zicand: "Frate, spune macar adevarul, ce faci cu cele ce le furi?" El mi-a zis: le dau catarilor. Si stiti ce fura? bob, finice, smochine, ceapa, si alte asemenea legume pe care dupa ce le fura, le ascundea, fie sub asternut, fie in alt loc. Si neavand ce face cu ele, dupa ce vedea ca se vestejesc si se strica, le arunca, sau mergea de le da catarilor.
Vedeti, ce este obiceiul cel rau? Vedeti, ce ticalosie? Stia ca face lucru rau,
cunostea ca greseste, se mahnea si plangea, dar vrand nevrand, era impins spre
aceasta patima a furtisagului, din obiceiul cel rau, pe care il deprinsese
intaiasi data din lene si nu se silise sa-l lepede de la inceput. Bine zicea
avva Nisteron: "Daca, cineva va fi vreodata biruit de vreo patima, se face
de aici inainte rob al acelei patimi". Milostivul Dumnezeu sa ne
izbaveasca de naravul cel rau, ca sa nu auzim si noi acel grai al Scripturii:
"Ce folos este intru sangele meu, daca ma voi pogora intru
stricaciune?".
Iata, in multe chipuri, v-am
aratat cum poate ajunge cineva putin cate putin la obiceiul cel rau. Caci, nu
se numeste manios, cel ce se va mania numai o data; nici cel ce va curvi odata,
nu se numeste curvar, dupa cum nici cel ce face numai odata milostenie nu se
poate numi milostiv. Ci si fapta cea buna ca si cea rea, savarsindu-se adesea,
se face in suflet un oarecare obicei, care, de este rau, munceste pe suflet,
iar de este bun il odihneste. In ce chip fapta buna odigneste pe suflet, iar
rautatea il munceste, v-am spus-o de multe ori, si acum iarasi v-o spun:
"Fapta cea buna este din fire sadita in noi si ravna pentru ea nu piere
niciodata de la noi. De aceea, cata vreme savarsim cele bune, deprindem
obiceiul cel bun si venim la starea fireasca a noastra cea dintai, ca dintru
intuneric iarasi la lumina, sau ca din vreo boala, la cea dintai a noastra
fireasca sanatate. Pe cand rautatea, nu este din fire, ci straina si
savarsind-o ne supunem stricaciunii ei, ca si cum am cadea intr-o boala,
neputand lesne a ne intoarce la sanatate, decat numai prin amare lacrimi care
pot imblanzi spre noi pe iubitorul de oameni Domnul si Mantuitorul nostru
Hristos. Si ca sa pricepeti ceea ce am zis, cum ca alunecand cineva numai o
data in pacat, nu este robit de patima lui, iar daca il va indesi si nu va
inceta, deprinde narav rau, va spun aceasta pilda: sunt unele legume
pricinuitoare de venin, ca de exemplu: varza, lintea si altele asemenea.
Mancand cineva din acestea odata sau de doua ori, nu-l strica; iar de va veni
de multe ori a le manca, se adauga veninul si-l arunca in friguri sau alta
boala, care rau munceste pe ticalosul trup. Asa si cu sufletul: de va indesi
cineva pacatul, se obisnuieste deprinderea rea, care robindu-l il tiranizeaza.
Sa stiti si aceasta: Se intampla ca este cineva pornit spre patima, si de va
cadea numai o data in lucrarea pacatului acelei patimi, indata primejduindu-se
se robeste de ea. Precum adeseori se intampla si cu cele trupesti: ca fiind
cineva melancolic (fiere neagra), si neputincios din fire sau din oarecare
intamplare, chiar si numai odata de va manca o mancare otravitoare,
vatamatoare, unuia ca aceluia i se poate inmulti veninul cel negru si sa cada
in boala. De aceea, trebuie sa avem multa luare de minte si sa depunem multa
silinta ca sa nu cadem in deprinderea vreunui obicei rau. Credeti-ma fratilor,
ca de va fi cineva cuprins numai de o patima obisnuita, fie ea cat de mica,
aceea singura il poate osandi la munca cea vesnica. Si de ar face cineva zece
fapte bune si numai o rautate obisnuita sa aiba, acea una care se face din
obiceiul cel rau, biruieste pe cele zece bune. Dupa cum un vultur, de va scapa
tot trupul lui din cursa si numai de o unghie va fi prins, din pricina acestei
mici particele a trupului lui, nu-i foloseste celalta putere, ci oricand va
vrea, merge vanatorul si-l prinde. Asa este si cu sufletul. Numai cu o patima
de se va fi obisnuit, ori in ce ceas va vrea diavolul il biruieste, caci prin
acea patima, il are in mainile lui.
De aceea, va zic pururea, nu
lasati vreo patima sa se inradacineze in voi, ci va nevoiti, rugandu-va lui
Dumnezeu noaptea si ziua, sa nu cadeti in ispita. Chiar de vom fi si biruiti
vreodata, ca niste oameni, si vom cadea in vreo greseala, sa ne sarguim a ne
pocai indata, sa o parasim si sa plangem inaintea lui Dumnezeu pentru ea, si sa
priveghem ca sa nu mai cadem. Iar Dumnezeu, vazand cugetul nostru cel bun,
smerenia si pocainta noastra, ne va da mana de ajutor si va face mila si cu
noi.
Ca Lui, I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Ca Lui, I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,
Amin!
CUVANTUL 12
PENTRU FRICA DE MUNCILE CELE VIITOARE SI CA CEL CE VREA SA SE MANTUIASCA SA NU SE LENEVEASCA NICIODATA DE MANTUIREA LUI.
Cand eram bolnav de
durerea picioarelor, unii din cei ce veneau sa ma vada si sa ma cerceteze la
neputinta ce sufeream, ma intrebau la le spun din ce pricina mi s-a intamplat
acea durere. Aceasta cercetare socotesc ca o faceau din doua pricini: una ca sa
ma mangaie la durerile ce aveam, iar alta ca sa-mi dea prilej sa le graiesc
cate ceva. Deci, se cade sa ascultati si voi fratilor, ca povestirea scarbei,
dupa ce te-ai izbavit de ea, este placuta. Ca si cei ce umbla pe mare: cand se
ridica furtuna, toti cei din corabie se intristeaza, dar dupa ce trece, isi
spun unul altuia intamplarile lor.
Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam in seama
proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara voia lui
Dumnezeu, Care stiind caci cu adevarat aceasta ne este de folos, de aceea a
randuit in acest chip. Si macar de ar avea vreo alta pricina la vedere acel
lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam. De pilda, puteam sa
le spun celor ce ma intrebau de durerile picioarelor ca mi s-a pricinuit reumatism
in picioare si ma dor, pentru ca m-am indeletnicit cu ospete straine si m-am
silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi stomacul cu mancari. Sau
si alte multe pricini puteam sa gasesc si sa le spun, ca sa nu fie lipsit de
pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am zis ca cea mai adevarata si mai
de folos pricina este aceasta: ca asa stie Dumnezeu ca e de folos sufletului
meu si asa a facut, pentru ca nici un lucru din cate face Dumnezeu nu este rau,
ci toate sunt foarte bune.
Deci, acum va zic si voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva,
orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din
pronia lui Dumnezeu, si sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care asa de mult
se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc si de
viata lor si doresc sa moara, numai sa scape.
Si patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului
lor, si din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare si infricosata are
sufletul cand iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o mare
iubire de oameni a lui Dumnezeu. Insa noi nestiind cele mai infricosate, vedem
aceste ce ni se fac aici si ni se par grele, dar nu este asa. Nu stiti ce zice
la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe un batran, zicand:
"Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?". Si-i zise lui
batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind ca scarba cea
viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de aici". Altul, de
asemenea a intrebat pe un batran: "Stapane, care sa fie pricina ca ma
cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Si-i zise lui batranul:
"Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici munca,
pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta
plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face mare sarguire
si nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei". Asa de mult
erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind voim sa ne
mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla, de unde s-ar
cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, si sa ne fericim ca ne-a
invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata.
Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos si se roaga lui Dumnezeu ca sa-i
sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala. Precum si pacatosul
socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind ca sufletul impreuna
cu acest trup, se si lupta cu patimile, dar se si mangaie, mancand, band,
dormind si vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce iese din trup, ramane singur
numai cu patimile impreuna si pururea este muncit de ele, mustrandu-se de ele,
arzandu-se de chinuirea lor si atat de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-si
poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Ca mare mangaiere ar avea, precum zice
proorocul David: "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu si m-am veselit". Ci
si de aceasta bucurie este lipsit de multa chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti
mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va daca ar fi unul din voi inchis
intr-o casa intunecoasa si numai trei zile sa nu manance, sa nu bea, sa nu
doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu cante, sa nu se roage, nici sa nu-si
aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia,
inca fiind in aceasta lume. Cu cat mai mult cand va iesi sufletul din trup si
va cadea sub stapanirea muncilor si va ramane numai singur ticalosul suflet cu
dansele, oare ce va patimi atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti
sa o pricepeti oarecum din scarbele ce se intampla aici in viata: caci cand
este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce
materie face aceasta arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii si mahnirea
inimii il atata, il tulbura si-l scarbeste. Asa si sufletul pacatos, pururea
este pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-si totdeauna aminte de
amaraciunea si tulburarea patimilor, care il ard necontenit si-l usuca. Dar pe
langa tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate si acele
puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa
pacatele ce a facut aici in lume! Si dupa cum Scriptura ne incredinteaza, focul
acela este nestins si infricosat, intunericul este groaznic si nesuferit si
ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea
aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Caci, precum
sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase si se desfateaza intru
veselie ingereasca si fiecare se bucura si de insasi aducerea aminte a faptelor
lor cele bune, tot asa si pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase, pline
de frica si de cutremur, fiind mustrati si de constiinta lor pentru cele ce au
gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a lui Dumnezeu. Ca,
precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav si mai infricosat decat acele
locuri la care sunt trimisi dracii? Si ce este mai amar decat munca in care
sunt osanditi? Insa si pacatosii acolo se vor osandi si se vor munci impreuna
cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va de la mine, blestematilor, in
focul de veci, care este gatit diavolilor si slugilor lui". Dar mai amara
si mai ticaloasa munca decat toate este a fi lipsit de slava lui Dumnezeu si a
nu fi invrednicit de vederea fetei Lui. Dupa cum zice si sfantul Ioan Hrisostom
"Chiar de n-ar fi râu de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este
destul numai a sta de fata la acel infricosat divan si a vedea ca unii se
invrednicesc a fi slaviti si laudati, iar altii a fi defaimati si osanditi ca
sa nu mai vada fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita si mai
nesuferita pedeapsa, rusine, necinste si intristare. Ca atunci, si mustrarea
constiintei si aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o
mie de munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut
aici, precum zic Sfintii Parinti, si de cuvinte, si de fapte si de ganduri si
nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm:
"In ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele
acestui veac, adica de case, mosii, rudenii, copii, de dare si luare. Pe toate
acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde si de nici unele dintr-insele
nu-si mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care le-a
facut. De aceasta isi aduce aminte si nu pierde pe nici una din ele; ba si daca
a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi aduce aminte si
de cel ce l-a folosit si de cel pe care l-a folosit. De asemenea, si daca a
facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce aminte si de acestea si nu
uita, precum am zis, nici una din cate a facut in lumea aceasta, ci pe toate le
tine minte cand iese din trup; inca si mai vadit si mai limpede le tine minte,
fiindca se slobozeste din acest trup pamantesc. Vorbind cu un batran pentru
aceasta si zicand acel batran ca sufletul cand iese din trup isi aduce aminte
si de pacatul ce a facut si de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam:
"Nu va fi asa, ci poate va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau
care l-a deprins din lucrarea pacatului, si de acela numai isi va aduce aminte
nu si de obraze!". Dar batranul nu se incredinta de aceasta si zicea ca
tine minte si locul unde a pacatuit, si chipul pacatului si obrazul cu care a
facut pacatul. Si ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat asa
o sa fie si vai de noi de nu de vom ingriji.
Drept aceea, va zic pururea: nevoiti-va sa castigati cugete bune, ca sa le
aveti acolo: ca orice are omul de aici, aceea ia cu dansul.
Deci, o, fratilor, sa ne grijim ca sa scapam dintru aceste nevoi si Dumnezeu
isi va face mila de noi. Ca El este nadejdea tuturor marginilor pamantului si a
celor ce sunt pe mare departe. Cei ce sunt la marginile lumii sunt cei ce se
afla in rautatea cea deplina; iar cei ce sunt pe mare departe, sunt cei ce se
afla intru multa necunostinta, insa si unora si altora Hristos le este
nadejdea, noi numai putina osteneala sa facem si Dumnezeu ne miluieste, de
vreme ce sufletul omului se aseamana unei holde: ca precum de are cineva o
tarina si nu o lucreaza, cu cat o lasa de se inteleneste, cu atat se umple de
maracini, pe care de va vrea sa o curateasca, va trebui sa-si sangereze
mainile, pana sa dezradacineze maracinii, ce i-a lasat sa creasca in vremea
lenevirii lui (ca asa se cuvine sa secere cele ce a semanat); insa cel ce vrea
sa-si curateasca holda sa negresit trebuie sa dezradacineze bine maracinii, ca
de nu-i va scoate din radacina, ci numai ii va taia pe deasupra, iar vor
creste. Si dupa ce o va curati bine de maracini, indata trebuie sa o are si sa
semene intr-insa samanta buna; ca daca numai o va curati sau o va si ara dar pe
urma nu o va semana ci o va lasa, gasesc maracinii loc moale lucrat si mai bine
se inradacineaza si se fac mai multi. Asa si in sufletul trandav se fac
maracini, adica patimi, pe care vrand cineva sa le curateasca, trebuie sa taie
din radacina pofta cea veche si obiceiurile cele inradacinate; ca nu este alt
lucru mai rau, decat naravul cel rau. Pentru care zice si Marele Vasile:
"Cu anevoie poate cineva birui obiceiul sau cel rau, fiindca un narav ce
s-a intarit de multa vreme, are putere ca o fire". Pentru aceea trebuie sa
tai, precum am zis, intai obiceiurile cele rele si patimile, ca si pricinile
lor care sunt ca niste radacini. De nu se vor usca radacinile acelor obiceiuri,
lesne odraslesc iarasi ca maracinii; ca sunt unele patimi, care nimic nu pot
lucra, daca vei taia pricina lor din care se atata, precum zavistia singura nu este
numic, dar are pricina si radacina slava desarta, fiindca vrand cineva sa fie
slavit, uraste pe cel ce este slavit si cinstit. Tot asa si mania are multe
pricini, dar mai vartos se naste din iubirea poftelor trupesti. Aceasta ne
aduce aminte si Evagrie, spunandu-ne despre un oarecare sfant, ca zice: pentru
aceea fug eu de poftele trupesti, ca sa pot taia pricinile maniei. Si toti
parintii zic ca fiecare patima se naste din aceste trei: din trufie, din
iubirea de argint si din iubirea poftelor trupesti care (cum de multe ori v-am
spus) este curvia si lacomia. Pentru aceasta trebuie a taia nu numai patimile
ci si pricinile lor si a ne indrepta prin pocainta si plangere. Si apoi sa
incepi a semana samanta buna, adica lucrarea faptelor celor bune. Ca precum am
zis pentru tarina, de nu o va semana indata cineva, dupa ce o va curati si ara,
iar cresc maracinii si afland locul slab de aratura, fac radacini si mai adanci
si mai mari. Asa este si duhul omului: dupa ce se va indrepta si se va cai de
faptele cele rele, de se va lenevi, si nu va incepe indata sa se osteneasca a
face fapte bune, i se intampla ce zice Sfanta Evanghelie: ca duhul necurat cand
iese din om, se duce in locuri pustii cautand odihna, si neafland-o se intoarce
in locasul sau din care a iesit. Si intorcandu-se de-l ca afla nepregatit si
curatit, adica pustiu de toate faptele bune, merge sa ia cu dansul alte sapte
duhuri, mai rele decat el si viind, se salasueste acolo si se fac cele de apoi
ale omului aceluia mai rele decat cele dintai. Caci, cu neputinta e ca sufletul
sa ramana in aceeasi stare, ci se sporeste spre mai bine, sau se porneste spre
mai rau.
Drept aceea, tot cel ce voieste sa se mantuiasca, trebuie nu numai de rautate
sa se lase, ci sa faca si bine, precum zice Psalmistul: "Fereste-te de
rau, si fa bine". Adica, de pilda, are cineva obiceiul sa faca nedreptate?
Trebuie nu numai sa nu faca strambatate ci sa faca si dreptate; este curvar si
lacom ori betiv? Nu numai sa le paraseasca pe acestea, ci sa se sileasca sa
castige si infranarea. De este manios, nu numai sa conteneasca mania, ci sa
dobandeasca si blandete; de se mandreste, nu numai sa nu se mai mandreasca, ci
sa se si smereasca. Aceasta insemneaza: "Fereste-te de rau, si fa
binele". Caci oricarei patimi rele se impotriveste o fapta buna: mandriei
- smerenia; lacomiei - infranarea poftei; osandirii - rabdarea; maniei -
blandetea; uraciunii - dragostea. Asemenea si celorlalte patimi li se
impotrivesc fapte bune. Deci, precum scotand faptele cele bune, am bagat patimi
in sufletul nostru, tot asa trebuie sa ne nevoim nu numai sa scoatem de la noi
patimile, ci in locul lor inlauntrul nostru sa sadim, faptele cele bune, pe
care le avem din fire, date de Dumnezeu. Pentru ca in ceasul in care a zidit
Dumnezeu pe om, a semanat intr-insul si faptele cele bune, precum zice:
"Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra". Dupa chip a zis,
pentru ca Dumnezeu a facut pe suflet curat, fara nici o stricaciune si singur
stapanitor; iar dupa asemanare zice, adica asemenea cu Dumnezeu in faptele cele
bune, caci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel din ceruri;
fiti sfinti, ca si Eu sfant sunt". Apostolul zice: "Fiti buni intre
voi", iar psalmul: "Bun e Domnul celor drepti la inima" si
altele asemenea. Aceasta insemneaza: dupa asemanare. Din care cunoastem ca
faptele cele bune fireste sunt sadite in om, iar patimile nu sunt din fire,
caci nu au fiinta, nici vreun ipostas, ci precum intunericul nu are fiinta
fireasca, caci se face din lipsa luminii, precum zice Marele Vasile, asa si
patimile se nasc in suflet din parasirea faptelor celor bune. Cata vreme este
invaluit omul de poftele trupesti, savarseste patima si o intareste de da
razboi cu sufletul. Pentru aceasta se cuvine, ca si cu tarina, cand ne punem
toata silinta sa o curatim, indata sa o si semanam cu samanta buna ca sa faca
rod bun. Dar mai trebuie sa aiba si aceasta purtare de grija: cel ce seamana
tarina sa adica sa intre adanc samanta in pamant, ca sa nu vina pasarile sa o
manance. Si apoi, dupa ce o va semana asa adanc, sa astepte mila lui Dumnezeu,
pana ce va trimite ploaia ca sa creasca samanta. Pentru ca oricat de mult s-ar
osteni omul sa sape si sa semene, de nu va trimite Domnul ploaie semintei lui,
toata osteneala este desarta. Asa si noi, cand vom face fapte bune, trebuie sa
le acoperim cu smerenie, si slabiciunea noastra sa o aruncam la Dumnezeu,
rugandu-ne sa ne ajute si sa ne primeasca osteneala, iar de nu, in desert ne
ostenim. Dar se va intampla si dupa ce ploua sa rasara samanta, de nu va mai
ploua la vreme, se usuca rodul si se pierde, caci nu numai samanta are nevoie
de ploaie ca sa rasara, ci si vlastarul dupa ce rasare, iarasi are trebuinta ca
sa creasca. Dar nici atunci sa nu fie fara de grija omul; caci de multe ori, si
dupa ce creste si face spic, cade bruma sau piatra si pierde roada. Asa este si
cu sufletul: Sa poata cineva osteni sa-l curete de toate patimile aratate mai
sus si sa faca si fapte bune, dar iarasi trebuie sa ceara mila lui Dumnezeu si
acoperamantul Sau, ca sa nu-l lase sa piara; ca precum am zis despre samanta,
si dupa ce va face lastar si va creste facand spic, de nu va ploua la vreme, se
usuca. Asa este si cu omul: dupa ce va face acestea toate, se pierde, de-si va
ridica Dumnezeu mila Sa si de-l va parasi. Insa Dumnezeu paraseste pe om, cand
nu-si pazeste starea sa: adica, daca este cineva postitor si cade in desfranare
de mancari si bauturi si altele; sau fiind smerit, cade in mandrie. Dumnezeu
mai mult se scarbeste de acestia si-i paraseste, ca pe unii ce au gustat
dulceata binelui si se intorc la amaraciunea raului. Pentru care si zice Sfanta
Scriptura: "Cel ce va pune mana pe plug si se va intoarce inapoi, nu se
indrepteaza intru imparatia lui Dumnezeu". De aceea si Sfantul Vasile
intr-un fel judeca pacatul celui cucernic si in altul al celui ce se afla in
greseala. Deci, trebuie sa ia fiecare aminte la sinesi, ca orice fapta buna,
oricat de mica, sa nu o faca cu mandrie spre placerea oamenilor, sau cu alt
scop lumesc, ca atunci acea mica meteahna, face de pierde tot lucrul, precum am
zis despre bruma, piatra si altele. Chiar de nu se strica rodul din aceste
intamplari, ci sta pana la seceris, nici atunci sa nu fie fara de grija, ca se
intampla de multe ori si dupa ce secera cineva tarina si ispraveste toata
osteneala, ca vine un om vrajmas de da foc rodului si se prapadeste toata
sudoarea lui. Deci, nu poate sa fie fara grija, pana cand nu va baga roadele
sale in jitnita. Asa si omul, dupa ce va scapa din toate cele ce am zis, nici
atunci nu trebuie sa fie fara grija. Ca se intampla la urma tuturor acestora,
ca afla diavolul ceva, si-l inseala, sau cu indreptare, sau cu mandrie, sau
aducandu-i ganduri de necredinta. Si nu numai ca pierde toate ostenelile sale,
ci il face sa se departeze de la Dumnezeu. Si ceea ce n-a putut sa-i faca cu lucrul,
il face cu un gand rau; caci se intampla cateodata ca si numai un gand rau de-l
va primi cineva, sa-l indeparteze de Dumnezeu.
De aceea, va zic pe scurt: cel ce se nevoieste sa se mantuiasca, nu trebuie sa
fie fara de grija, pana la moarte.
Asadar, sa nu ne lanevim, fratilor, ci sa ne ostenim si sa avem mare grija si
sa ne rugam lui Dumnezeu pururea cu tot dinadinsul, ca sa ne acopere si sa ne
pazeasca, pentru bunatatea Lui, spre slava Tatalui, a Fiului, si a Sfantului
Duh, acum si pururea si in vecii vecilor,
Amin!
CUVANTUL 13
PENTRU CA SA SUFERIM ISPITELE CU MULTUMITA SI FARA TULBURARE
Bine
a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine
sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice
Intelepciunea) sa-si gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata
de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din
cele ce i se intampla si ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu
adevarat trebuie sa fie si bune si spre folosul sufletului le face, fiindca ne
iubeste si-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru
toate, precum zice Apostolul. Si niciodata sa nu se intristeze de orice i se va
intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, si cu smerenie si cu
nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu,
le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, si nu este cu putinta acestea sa
fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu le face. Daca cineva, avand un prieten,
care stie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie si lucru de scarba, zice
ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca ma iubeste si niciodata nu crede
ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim
aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta si s-a
facut om pentru noi, sa credem, adica, ca toate le face pentru binele nostru.
Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste si mila
pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste si
nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul
intelepciunii si cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru si dupa folos
ne chiverniseste pana si la cele mai mici. Ar putea zice iarasi cineva despre
prieten: desi ma iubeste, ii este mila de mine si stie sa ma chiverniseasca,
dar nu poate sa-mi ajute la cele ce stie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu
nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate si nimic nu-i este cu
neputinta. Deci, daca stim despre Dumnezeu ca ne iubeste si-i este mila de
zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca stie sa ne chiverniseasca si
nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce
face, le face pentru folosul nostru si asa se cuvine sa le primim cu multumire,
precum am mai zis, ca de la un stapan bun si milostiv, chiar daca sunt
intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata si nu trece cu vederea
(fiind drept si milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra.
Cineva ar putea sa se indoiasca adesea intru sine, zicand: Daca cineva
pacatuieste din pricina vreunei scarbe, cum este cu putinta a spune ca pentru
folosul sau este? Sa stiti insa ca nu din vreo nevoie intamplatoare greseste
cineva, ci din nerabdare si pentru ca nu vrem sa suferim nici cea mai mica
scarba, sau sa patimim ceva impotriva voii noastre. Caci, peste puterea voii
noastre, nu ne lasa Dumnezeu sa fim ispititi, precum zice si Apostolul:
"Credincios este Dumnezeu care nu ne va lasa sa fim incercati peste
puterea noastra". Noi suntem nerabdatori si lenesi, si fara smerenie, de
aceea suferim. Si cu cat ne silim sa scapam de ispite, cu atat ne ingreunam de
ele, ca neavand rabdare, niciodata nu ne putem mantui de ele.
Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce stiu mestesugul innotarii, cand vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana ce trece, si asa innoata fara vatamare; iar cei ce nu stiu, vrand sa stea impotriva valului, sunt aruncati afara si impinsi departe. Iar daca incep iarasi a innota, venind alt val, de-i va sta si acestuia impotriva, iarasi sunt aruncati afara. Si nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte, ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, si se vor smeri sub el, trec fara stricaciune si ajung unde le este gandul si-si fac treaba lor.
Sunt unii care innoata pe mare, pentru vreo trebuinta. Cei ce stiu mestesugul innotarii, cand vad vreun val venind asupra lor, se pleaca sub dansul pana ce trece, si asa innoata fara vatamare; iar cei ce nu stiu, vrand sa stea impotriva valului, sunt aruncati afara si impinsi departe. Iar daca incep iarasi a innota, venind alt val, de-i va sta si acestuia impotriva, iarasi sunt aruncati afara. Si nu numai ca se ostenesc in zadar nesporind inainte, ci se zdruncina rau. Iar de se vor pleca sub val, precum am zis, si se vor smeri sub el, trec fara stricaciune si ajung unde le este gandul si-si fac treaba lor.
Asa
este si la ispite: de le va suferi cineva cu rabdare si smerenie, le trece fara
stricaciune, iar de se vor impotrivi si tulbura, gasind pricina la orice, si pe
sine se tulbura si ispita o adauga. Si in loc sa se foloseasca, mai mult se
pagubesc: ca ispitele mult folosesc pe cei ce le indura fara tulburare. Chiar
daca am fi suparati de vreo patima, tot nu trebuie sa ne tulburam, ca cine se
tulbura de supararea patimii, nu o patimeste din altceva decat din nebunie si
mandrie; pentru ca nu-si cunoaste starea si nici nu vrea sa se osteneasca,
precum zic Parintii. Iar pricina ca nu sporim aceasta este ca nu stim puterile
noastre, nici nu avem rabdare la ceea ce incepem, ci fara osteneala vrem sa
castigam faptele bune. Dar pentru ce te tulburi, o, pacatosule, fiind suparat
de pacat? Pentru ce te sperii? Daca l-ai facut, il ai, pentru aceea te tulbura;
arvuna pacatului o ai in tine, de ce zici: la ce ma supara? Decat sa cartesti,
mai bine rabda, nevoieste-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa te izbaveasca.
Fratilor, nu este cu putinta sa nu aiba scarba pacatului cel ce il face. Si
avva Sisoie a zis: "Lucrurile pacatului avandu-le intru noi, pacatul nu se
departeaza"; da-i arvuna ce ai luat-o, si asa o sa scapi. Lucrurile
pacatului nu sunt altceva decat pricinile care indeamna spre pacatuire. Iar
arvuna, unirea cu dulceata pacatului. Deci, atata vreme cat nu ne vom izbavi de
acestea, e cu neputinta a nu fi robiti de ganduri rele, care ne silesc sa facem
pacatul si nevrand noi, fiind inca de la inceput, de voie, ne-am dat in mainile
lor.
Aceasta este ceea ce zice proorocul despre Efraim: Ca a silnicit pe potrivnicul
sau adica constiinta sa, si a defaimat judecata, caci a poftit Egiptul si asa
fara voie a fost robit de Asirieni. Egipt, numesc Parintii voia trupului, care
ne atrage spre desfranari, deprinzand gandul nostru sa se plece la patimi
trupesti; iar Asirieni numesc cugetele cele rele, care ne tulbura mintea si o
umplu de idolii cei necurati, tragand-o cu sila si nevrand, spre faptuirea
pacatului. Deci, de se va deda cineva cu voia la odihna trupeasca, se sileste
si fara de voia sa a se duce la Asirieni, ca sa slujeasca lui Nabucodonosor.
Aceasta, stiind-o proorocul, il mustra, zicand: "Nu va pogorati in Egipt!
Ce faceti ticalosilor? Smeriti-va putin, plecati umerile voastre si slujiti
imparatului Vavilonului si sedeti in pamantul parintilor vostri". Apoi, il
si intareste zicand: "Nu va temeti de fata lui, caci cu voi este Dumnezeu
si va va scapa din mainile lui". De mai inainte de a spune necazul ce o sa
vina de nu se vor supune lui Dumnezeu: "De veti merge, zice, la Egipt,
veti fi robi, spre blestem si ocara". Iar ei au raspuns: "Nu sedem in
pamantul acesta, ci ne ducem in Egipt, ca sa nu vedem razboi, nici sa nu auzim
glasul trambitei si sa murim de foame". Deci s-au dus si au slujit lui
Faraon, iar pe urma si fara voia lor au ajuns robi Asirienilor.
Luati
aminte puterea cuvintelor: inainte de a face pacatul, desi te lupta gandurile,
dar fiind in cetatea ta, esti slobod si ai pe Dumnezeu in ajutor. Si de te vei
smeri si vei purta jugul scarbei cu multumire, nevoindu-te cat de putin, te
scapa ajutorul lui Dumnezeu. Iar de nu te vei osteni, si vei primi odihna
trupului, atunci cu sila vei fi dus in pamantul asirienilor, si le slujesti,
chiar nevrand. Atunci le zice proorocul: "Rugati-va pentru viata lui
Nabucodonosor ca in viata lui sta mantuirea voastra". Nabucodonosor
inseamna a avea rabdare la scarbele ce se intampla si a nu fugi de ea, ci a o
suferi cu smerenie ca si cum ar trebui sa fii mahnit, si a nu te socoti vrednic
sa scapi de greutatea ei. Chiar de se va prelungi acea scarba si se va inteti
si intari asupra-ti ispita, sa o rabzi fara cartire, fie ca stii sau nu pricina
din care a venit mahnirea, cu credinta ca nimic nu face Dumnezeu fara judecata
si dreptate. Intocmai ca fratele acela, caruia ridicandu-i Dumnezeu ispita,
plangea si se tanguia zicand: "Doamne, au nu sunt vrednic sa fiu ispitit
catusi de putin?". E scris de asemenea ca ucenicul unui mare batran era
foarte tare suparat de curvie. Batranul, vazandu-l ca se ostenea mult, ii zice:
"Vrei sa ma rog lui Dumnezeu sa te usureze de ispita?". Iar fratele i-a
raspuns: "Parinte, desi ma ostenesc, insa simt in mine rod de osteneala.
Mai degraba, roaga-te lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare".
Vedeti, acestia vor sa se mantuiasca cu adevarat, asta insemneaza a purta cu
smerenie jugul supararii si a te ruga pentru viata lui Nabucodonosor, despre
care zice proorocul ca intru viata lui este mantuirea noastra. De asemenea,
ceea ce a spus fratele: ca simt rod din osteneala, inseamna: intru viata lui
este mantuirea mea. De aceea, i-a zis si batranul: "Frate, astazi am
cunoscut ca sporesti, ba m-ai si intrecut". Caci atunci cand se nevoieste
cineva sa nu faca pacatul si incepe a lupta cu gandurile cele rele, se
smereste, se umileste, se nevoieste si cu scarba ostenelii, putin cate putin se
curateste si-si vine in fire. Din nepricepere si din mandrie, dar, se tulbura
cineva cand se supara de vreo patima, cand mai degraba se cuvine (cunoscandu-si
cu smerenie puterile sale) sa sufere rugandu-se, pana ce va face Dumnezeu mila
cu dansul. Caci daca nu va fi ispitit cineva si nu va suferi scarba patimilor,
niciodata nu se va sili sa se curateasca. Precum zice si psalmul pentru
aceasta: "Cand rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza
faradelegea, ca sa piara in veacul veacului". Cand, adica, se vor arata patimile
la cei ce se nevoiesc, atunci vor fi izgonite de la dansii.
Pricepeti
puterea cuvantului. Intai rasar gandurile cele rele, apoi se vadesc patimile si
atunci se izgonesc. Acestea toate se intampla la cei ce se nevoiesc; dar noi
facand pacatul si patimile lucrand totdeauna nu stim nici cand rasar gandurile
rele, nici cand se ivesc patimile, ca sa ne luptam impotriva lor, pentru ca
suntem inca impilati jos in Egipt, la lucrarea pamantului lui Faraon. Oare cine
ne va arata macar robia ca sa o pricepem, sa ne smerim si sa ne mantuim?
Evreii, cand erau in Egipt, in robia lui Faraon si lucrau caramizi, erau
impilati cu fata la pamant. Tot asa si sufletul, cand este stapanit de diavolul
si lucreaza pacatul, calca cugetul sau si-l face sa nu mai cugete la nimic
duhovnicesc, ci totdeauna cugeta si face lucruri pamantesti. Scriptura zice
caci, cu caramizile facute de evrei, s-au zidit trei cetati tari: Pito, Remesi
si On, adica Heliopolis... Acestea sunt: iubirea de pofta, alta, iubirea de
argint, iar a treia iubirea de slava, din care se nasc toate celelalte pacate.
Iar cand a trimis Dumnezeu pe Moisi sa scoata pe evrei din Egipt si mai mult ii
silea Faraon la lucru, zicandu-le: "De aceea, cereti a merge sa slujiti
Dumnezeului vostru, fiindca sedeti fara de lucru". Tot asa face si
diavolul cand vede ca i s-a facut mila lui Dumnezeu de vreun suflet si vrea
sa-l usureze de patimi, prin cuvantul Sau sau prin vreuna din slugile Sale.
Atunci vrajmasul ingreuiaza si mai mult patimile asupra lui si-i da mai tare
razboi impotriva. Insa parintii stiind acestea, intaresc pe om cu invataturile
lor si nu-i lasa se se infricoseze. Ci unul zice: ai cazut? Scoala-te iar de
vei cadea iarasi scoala-te, si altele. Altul: de aici se vede puterea celor ce
se sarguiesc spre savarsirea faptelor bune, ca de vor cadea, nu se tem, nici nu
se deznadajduiesc, ci iarasi se silesc. Si asa, fiecare dintre parinti, cu
acest fel de sfaturi, da mana de ajutor celor scarbiti de vrajmasi si se
trudesc. Ca si Parintii s-au invatat asa din Sfanta Scriptura care zice:
"Au doara, cel ce cade nu se scoala? Si cel ce se rastoarna, nu se va
intoarce? Intorceti-va spre mine, fiilor, si eu voi vindeca stricaciunile
voastre" zice Domnul. Si altele asemenea. Iar cand s-a ingreuiat mana lui
Dumnezeu peste Faraon si peste slugile lui si a voit sa slobozeasca pe evrei, a
zis Faraon, catre Moisi: "Duceti-va sa va inchinati Dumnezeului vostru,
insa oile si vacile voastre le lasati aici". Care inchipuiesc gandurile
inimii, pe care voia sa le stapaneasca Faraon, socotind ca pentru aceste vite,
evreii se vor intoarce iarasi la dansul. Moisi i-a zis lui: "Nu! Ci si tu
sa ne dai jertfe ca sa le aducem Dumnezeului nostru, iar lucrurile noastre le
luam toate cu noi si nimic nu lasam". Dupa ce a scos Moisi pe evrei din
Egipt si i-a trecut prin mare, vrand Dumnezeu sa-i duca la cei saptezeci de
finici si la cele douasprezece izvoare de apa, i-a dus intai la Mera, si se
mahnea norodul neafland apa sa bea, ca apa aceea era amara. Apoi, de la Mera,
i-a dus la lucul unde erau cei saptezeci de finici si cele douasprezece izvoare
de apa. Asa si sufletul: cand va inceta faptuirea pacatului si va trece marea
cea intelegatoare, intai trebuie sa se osteneasca a suferi multe scarbe si apoi
asa prin scarbe sa intre in sfanta odihna: caci cu multe scarbe trebuie sa
intram intru imparatia cerurilor, fiindca scarbele aduc mila lui Dumnezeu in
suflet, precum vanturile aduc ploaia. Si in ce chip, ploaia cea multa, daca
semenaturile sunt tinere, le putrezeste si-si pierd rodul lor, iar vanturile le
zvanteaza putin cate putin si le intaresc; tot asa si la suflet: odihna,
negrija si lenea il imbolnavesc si-l slabesc, iar ispitele il intaresc si unesc
cu Dumnezeu, precum zice: proorocul: "Doamne, intru necazuri mi-am adus
aminte de Tine!". Pentru aceasta, precum am zis, nu trebuie sa ne
tulburam, nici sa ne ingreuiem de suparari, ci sa le suferim si sa multumim
intru necazuri, si totdeauna sa ne rugam lui Dumnezeu cu smerenie, ca sa
reverse mila Sa peste neputinta noastra sa sa ne acopere de toata ispita. Ca
Lui, i se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, in veci, Amin!
CUVANTUL 14
PENTRU
SAVARSIREA SI ALCATUIREA FAPTELOR CELOR BUNE ALE
SUFLETULUI
Zice
Scriptura despre moasele acelea care dadeau viata copiilor evreiesti, ca avand moasele
frica de Dumnezeu si-au zidit casele lor. Oare e vorba despre case vazute? Si
ce cuvant are, ca sa-si zideasca caselel lor pentru frica de Dumnezeu? Caci noi
facem dimpotriva, pentru ca si casele ce le avem ne invatam sa le lasam odata
pentru frica lui Dumnezeu. Nu-i vorba deci de casa vazuta, ci de casa
sufletului, pe care o zideste cineva cu paza poruncilor lui Dumnezeu,
invatandu-ne Scriptura prin aceasta ca frica de Dumnezeu indeamna sufletul sa
pazeasca poruncile Lui, si cu aceste porunci se zideste casa sufletului.
Sa ne gandim si noi,
fratilor, ca se cade sa ne temem de Dumnezeu si sa ne zidim casele noastre, ca
sa aflam acoperamant in vremea iernii, in vreme de ploaie si de fulgere si de
tunete: ca nesuferita este iarna la cel ce nu are casa.
Dar cum se zideste casa
sufletului? Putem invata mestesugul lucrului de la casa cea vazuta. Cel ce vrea
sa-si zideasca, casa, trebuie sa o intareasca din toate partile, zidind deodata
toti cei patru pereti ai casei, iar nu numai dinspre o parte sa zideasca, iar
pe celelalte sa le lase, ca nimic nu foloseste, ci face numai osteneala si
cheltuiala in zadar.
Asa-i si cu sufletul. Cel ce
vrea sa-si zideasca casa sufletului, nu trebuie sa lase vreo parte din cele
patru ale zidirii, ci toate partile trebuie sa le zideasca si sa le faca
drepte. Asta este ceea ce zice avva Ioan: "Voiesc pe om sa aiba
impartasire cu toate faptele bune", iar nu cum fac unii ca tin numai o
fapta buna si silindu-se numai la aceea, nu poarta nici o grija de celelalte.
Poate ca acea fapta buna o au din fire, fie deprinsa din obicei si de aceea nu
se ingreuiaza de patima cea impotriva ei si fiind cuprinsi de alta patimi nu
pun nici o silinta impotriva lor, ci se rezema numai pe acea fapta buna,
socotind ca au un mare lucru. Acestia se aseamana cu cei ce zidesc numai un
perete si-l tot inalta, si numai la inaltarea acelui zid se semeteste, socotind
ca mare lucru face, nestiind ca de va sufla un vant tare, il surpa jos, fiindca
sta singur si nu-i legat cu altele. Insa nici acoperamant nu poate face
deasupra lui, ca nu are sprijin pe ce se rezema. Deci, nu trebuie sa faca asa
ceva cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului sau, ci mai vartos trebuie sa
zideasca casa din toate cele patru parti si sa o acopere. Cum se face aceasta?
Mai intai, trebuie o temelia buna, care este credinta, caci fara credinta,
precum zice Apostolul, nu este cu putinta sa inceapa a zidi. Si de se va
intampla sa aiba ascultare sa puna o piatra. De se va intampla tulburare
vreunui frate, sa puna o piatra de suferire. S-a intamplat sa aiba infranare?,
sa puna alta piatra. Si asa, din toata fapta cea buna ce se va intampla sa puna
cate o piatra la zidire. Sa mearga cu zidirea imprejur ingradind, cand cu cate
o piatra de milostivire, cand cu alta de taierea voii, cu alta cu blandete, si
cu altele asemenea. Peste toate acestea sa aiba rabdarea si vitejia, ca acestea
sunt colturile si cu acestea se leaga zid de zid si nu se darama, nici nu se
povarneste un perete de celalalt: ca fara de acestea nu poate face cineva nici
o fapta buna. Pentru ca de nu va avea rabdare si barbatie in sufletul sau, nu
poate face nimic. De aceea zice: "Intru rabdarea voastra, veti castiga
sufletele voastre". De asemenea, cel ce zideste trebuie sa puna mortar la
toata piatra; ca de va pune piatra pe piatra fara lut, cad pietrele si de
darama zidul. Mortarul este smerenia, pentru ca este jos pe pamant, sub
picioarele tuturor. Deci, toata fapta buna, fara smerenie, nu este nimic, cum
au zis batranii: "Precum nu-i cu putinta a se construi o corabie fara
cuie, tot asa nu-i cu putinta calugarului sa se mantuiasca fara smerenie".
De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, sa-l faca cu smerenie, ca
smerenia sa-i intareasca si sporeasca ceea ce face. Zidul trebuie sa aiba si barne,
ceea ce este cumpana priceperii, adica a chibzui lucrul care intareste casa,
uneste piatra cu piatra, strange zidirea si-i da si oarecare podoaba. Iar
acoperamant este dragostea, care este savarsirea faptelor bune, dupa cum
acoperamantul este savarsirea casei. Mai pe urma de acoperamant vine cea
dimprejur incununare a podirii, precum scrie si in lege: "De veti zidi
case si le veti podi, sa le intariti cu cea dimprejur incununare".
Incununarea este smerenia, caci aceasta incununeaza si pazeste toate faptele
bune. Dupa cum fiecare fapta buna trebuie sa fie pazita de smerenie (dupa cum
am zis, ca toata piatra se pune cu mortar), tot asa si savarsirea faptelor bune
are trebuinta de smerenie, care lucru cunoscand sfintii au marturisit ca pe
masura ce sporeste fapta buna, se adauga si smerenia.
V-am aratat si noi, ca, cu
cat se apropie cineva de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos si se smereste.
Copiii pentru care scrie Legea sa nu cada de pe acoperamant, insemneaza
gandurile ce se nasc in suflet, pe care trebuie sa le pazim cu smerenie, ca sa
nu cada de pe acoperamant, care este, precum am zis, savarsirea faptelor bune.
Iata ca s-a ispravit casa cu
toate cele trebuincioase ale ei. Oare nu mai lipseste ceva? Inca am mai lasat
una. Si care este aceasta? Iscusinta mestesugului. Ca de nu va fi un mester bun
sa lucreze bine si drept, cat de putin stramb de va fi zidul, se pleaca si cade
casa. Mester destoinic este acela care face faptele bune cu intelepciune. Ca se
intampla de face cineva o fapta buna, dar fiindca nu a facut-o cu cuget bun, o
pierde, ba de multe ori nici nu o poate savarsi, ce zideste azi, surpa maine,
puind o piatra si scotand doua. Cum am zice de pilda: Vine un frate si-ti zice
cuvant de mahnire sau de tulburare, si taci si-i faci metanie: iata, ai pus o
piatra. Apoi mergi si spui altui frate: cutare m-a ocarat si mi-a zis cutare
cuvant, iar eu nu numai ca am tacut, dar i-am facut si metanie. Iata ca ai pus
o piatra, dar ai scos doua, caci te-ai falit. Sau face cineva metanie unui frate
din fatarnicie. Inseamna ca pune o piatra si iar a o scoate. Iar cel ce face
metanie cu pricepere, convins ca el a gresit si numai el este vinovat, zidirea
acestuia este buna. Iarasi, altul are tacere dar nu pricepere, pentru ca se
socoteste ca face bine. Iar cel ce se socoteste nevrednic sa graiasca, acela
tace cu pricepere, precum au zis parintii. Un altul se socoteste pe sine intru
nimic, insa cugeta ca face lucru mare, ca se smereste adica, nestiind ca nu
este nimic aceasta, fiindca nu o face cu pricepere. Iar a se micsora pe sine cu
pricepere, inseamna a se socoti mai misel decat toti, a se numi om de nimic,
defaimandu-se ca nu este vrednic nici a se numara printre oameni. Precum a
facut avva Moise Arapul zicandu-si: "O, piele neagra si incarbunita, tu nu
esti om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujeste unui bolnav si
socoteste ca slujeste ca sa aiba plata. Iata nici aceasta nu este cu minte,
pentru ca de i se va intampla vreo intristare, indata paraseste lucrul inainte
de a-l fi terminat, fiindca o face cu o anumita socoteala. Iar cel ce slujeste
cu minte, slujeste ca sa castige milosardie si indurare de milostivire. Unul ca
acesta, orice i s-ar intampla, fie din afara, fie ca insusi bolnavul s-ar porni
spre dansul, sufera fara tulburare, avand multa luare aminte in cugetul sau,
stiind ca mai mult ii foloseste lui bolnavul cu aceasta, decat el bolnavului.
Si cu aceasta buna cugetare se usureaza si el de patimi, se izbaveste si de
razboi. Ca eu am vazut un frate ce se lupta foarte tare de pofte si fiindca
slujea cu pricepere unui bolnav de dizenterie, s-a mantuit de razboi. Spune si
Evagrie despre un batran mare ca a izbavit pe un frate de nalucirile ce vedea
noaptea, poruncindu-i sa posteasca si sa slujeasca unui bolnav. Fiind intrebat
batranul despre aceasta, zicea ca acest fel de patimi nu se potoloesc cu
altceva, decat cu milosardia. De se va pustnici cineva din trufie, sau un cuget
inalt, ca adica face fapta buna, unul ca acesta nu se nevoieste cu pricepere.
De aceea din te miri ce incepe a se scarbi asupra fratelui sau si a-l ura,
cugetand in sine ca este ceva. Acesta cu osandirea fratelui sau nu numai ca
pune o piatra si scoate doua, ci este in primejdie a surpa toata zidirea. Iar
cel ce se osteneste cu stiinta, nu socoteste ca face o fapta buna, nici nu vrea
sa fie laudat ca un sarguitor, ci se sileste prin infranare sa scape de patimi,
si, izbavindu-se de dansele se smereste mai mult, tamandu-se totdeauna de
caderea un trufie. Pentru aceasta zis Parintii: "Calea smereniei sunt
ostenelile trupesti, care se fac cu pricepere". In scurt, orice fapta buna
nu trebuie facuta cu alt cuget, decat ca sa o castigi si sa o deprinzi. Unul ca
acesta poate fi socotit, precum am zis, mester si zidar bun, care poate sa
zideasca casa temeinica. Deci, cel ce vrea sa ajunga la aceasta buna stare, cu
ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie sa zica: sunt mari faptele cele bune, cum
putem sa le savarsim?, pentru ca cel ce zice aceastea, sau nu nadajduieste la
ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveste a se ruga pentru vreun bine. Ce fapta
buna vreti sa o cercetam, ca sa vedem ca de noi depinde daca vrem s-o facem?
Scris este sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Sa nu zici cum pot sa
ma ingrijesc de scarbele lui ca de ale mele? Si mai vartos de cele ascunse in
inima lui, pe care nici nu le vad, nici nu le aud ca pe ale mele?
Nu-ti lasa mintea sa cugete
la acestea, nici nu gandi ca fapta buna este grea si cu anevoie de facut, ci
cauta mai intai sa crezi in Dumnezeu si pune inceput bun; descopere-ti cugetul
si silinta ta celui prea Inalt, si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre
lesnirea savarsirii acelei fapte bune. Insa lucrul peste putinta si fara
randuiala sa nu incerci nici a incepe. De pilda: de ar fi o scara cu un capat
pe pamant si cu celalalt in cer, iar tu stand in mijlocul ei ai zice: cum sa
zbor de la pamant si sa ma aflu tocmai in vraful scarii? Acest lucru nu-i cu
putinta si nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdata stai pe loc,
silindu-te sa nu te pogori jos. Adica a nu face intai rau vecinului, nu-l
ocara, nu-l grai de rau, nu te scarbi de el, nu-l necinsti si dupa ce te vei
deprinde cu acestea, incepe a-ti fie mila de dansul, a-l mangaia cu cuvantul,
apoi sa-l si ajutorezi la vreo lipsa ce va avea. In acest chip, cate o treapta
suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la varful scarii. Ca ajutand
vecinului tau cate putin, incepi sa iubesti si binele lui ca si cum ar fi al
tau si folosul lui ca al tau. Asa se implineste porunca care zice: sa iubesti
pe aproapele tau ca pe tine.
Fratilor, de vom cerceta,
aflam, si de vom cere de la Dumnezeu, ne da luminare. Ca zice la Sfanta
Evanghelie: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se
va deschide". Cereti insemneaza sa ne rugam si prin rugaciune sa cerem; iar
cautati insemneaza sa luam aminte cum vine aceasta fapta buna, ce lucru este
cel ce o aduce si ce trebuie sa facem ca sa o castigam. Daca vom cerceta asa in
toata ziua, vom afla; iar bateti si vi se va deschide inseamna sa facem
poruncile lui Dumnezeu, ca tot cel ce va bate, cu mainile bate, iar mainile
inchipuiesc lucrarea. Dumnezeu vrea nu numai sa cerem, ci sa si cautam cu luare
aminte si apoi sa ne ostenim, nevoindu-ne a fi gata la tot lucrul bun, precum
zice Apostolul. Iar sa fim gata, ce insemneaza? Cand cineva vrea sa faca
corabie, intai gateste toate cele trebuincioase, pana si curele, smoala si cel
mai mic lucru, apoi incepe lucrarea. Asa trebuie sa fim si noi gatiti la toata
fapta cea buna, sa avem toata gatirea spre a face voia lui Dumnezeu cu minte,
cum vrea El si-i place. Dar oare ce insemneaza ceea ce zice Apostolul:
"Voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina?" Toate cate se fac,
se fac cu voia lui Dumnezeu, precum zice proorocul: "Eu, Domnul cel ce fac
lumina si zidesc intunericul", sau cu lasare, precum zice: "Nu este
rautate in cetate, care sa nu o fi facut Domnul", rautate numind lucrurile
cele intristatoare, care se fac pentru pedeapsa noastra, precum este: foametea,
ciuma, seceta, bolile, razboaiele. Toate acestea nu se fac cu voia lui Dumnezeu,
ci cu lasare, fiindca le lasa Dumnezeu sa ni se intample pentru folosul nostru.
Pe acestea nu vrea Dumnezeu sa le voim, nici sa nu ne silim ca sa ne vina. Cum
am zice de pilda: Prin slobozirea lui Dumnezeu o cetate este pradata, dar nu-i
voia lui Dumnezeu ca noi insine sa-i dam foc s-o ardem, sau s-o daramam.
Dumnezeu lasa sa vina asupra cuiva vreo boala sau scarba, dar nu voieste ca si
noi sa scarbim pe acela, sau sa zicem: "De vreme ce este voia lui Dumnezeu
sa se imbolnaveasca, pentru ce sa-mi fie mila de dansul?". Sau insusi cel
cu ispita sa nu zica in inima sa: "De vreme ce Dumnezeu vrea sa patimesc
fie boala, fie scarba, pentru ce sa ma pazesc eu, sau pentru ce sa primesc
mangaiere". Dumnezeu nu voieste nicidecum acest lucru de la noi. Dar ce
voieste El sa vrem noi? Voia Lui cea buna se savarseste in cele ce se fac dupa
poruncile Lui, adica: sa ne iubim unul pe altul, sa facem milostenie, si altele
asemenea. Aceasta este voia lui Dumnezeu cea buna. Dar cea placuta care este?
Orice bine ar face cineva, nu poate sti daca il face precum este placut
Domnului. Se intampla sa gaseasca cineva o saraca frumoasa, fara parinti; ii
place si o ia si o hraneste ca pe o saraca. Acesta bine a facut, pentru ca a
implinit porunca lui Dumnezeu. Acest bine insa fiind cu oarecare patima
omeneasca, nu este placut lui Dumnezeu. Placut este cand face cineva milostenie
fara nici un gand omenesc, cu numai din insasi bunatatea, din insasi
milostivirea, atunci cand este placut. Iar desavarsirea este cand face cineva
milostenie sau orice alta fapta buna, fara indoiala, fara pregetare, fara
greutate, ci din toata puterea, cu toata voia si cu atata dragoste, incat
socoteste ca el se foloseste din acea facere de bine si nu ca pe altul
foloseste, iar dand milostenie se bucura ca si cand ar lua, iar nu ar da el.
Atunci se socoteste ca face voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina.
Aceasta insemna a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negresit, nu este
fapta mai buna ca milostenia, caci aceasta singura poate mantui pe om, precum
zice poroorocul: "Mantuirea sufletului este bogatia omului". Si
iarasi in alt loc: "Cu milostenia sterget-ti pacatele tale". Insusi
Domnul a zis: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este
milostiv". N-a zis: postiti, precum posteste si Tatal vostru cel ceresc;
nici n-a zis: fiti curati, precum si Tatal vostru este curat, ci zice:
"Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv".
Pentru ca numai aceasta fapta buna se aseamana cu Dumnezeu. Inca si in Sfanta
Evanghelie unde arata despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie
si nemilostivire arata. Cu toate acestea, si aceasta se cuvine sa o facem cu
pricepere, ca scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca
sa i se indestuleze tarina cu bogata roada si Dumnezeu ii blagosloveste tarina,
si nu iese din scopul lui; altul face milostenie ca sa nu i se primejduiasca
corabia, si Dumnezeu o pazeste; altul pentru sanatatea copiilor lui, si
Dumnezeu ii indeplineste cererea; altul face numai ca sa fie slavit si Dumnezeu
nu-i trece cu vederea facerea lui de bine, si-l cinsteste. Si orice voieste
fiecare ii da (cand stie ca nu i se pagubeste sufletul din aceasta). Dar
acestia toti si-au luat plata lor si cu nimic nu le este dator Dumnezeu,
fiindca si scopul lor n-a fost pentru folosul ce viitor al sufletului, ci
pentru acest vremelnic si fiindca fiecare din cei de mai sus si-au luat plata
pentru milostenia facuta, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este si unul
care face milostenie numai ca sa scape din munca vesnica. Acesta numai pentru
sufletul sau a facut binele, insa nu este precum vrea Dumnezeu, caci inca se
afla in starea fiului, ci ca un argat slujeste stapanului sau ca sa ia simbrie
si sa castige. Asa face si acesta, ca sa ia plata de la Dumnezeu. Caci trei
sunt starile din care facem binele, precum zice Marele Vasile, dupa cum v-am
spus si alta data: starea slugilor, cand facem bunatatea temandu-ne de Dumnezeu
si de munca; starea argatilor cand o facem cu nadejde de plata; sau cand o
facem pentru insusi binele si pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem in
starea fiilor, caci fiul nu face voia parintelui sau de frica, si nici ca sa
aiba plata de la el, ci iubindu-l se sileste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca
pentru ca sa-l veseleasca. Asadar, suntem datori sa facem milostenie pentru
insusi acest bine, fiindu-ne mila unul de altul, ca de niste madulare ale
noastre; sa facem bine altuia ca si cum noi insine am fi ajutati de el, si asa
sa dam ca si cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se
face cu pricepere. Atunci ne aflam in starea fiului precum am zis. Sa nu zica
cineva ca eu sunt sarac si n-am cu ce sa fac milostenie; ca de nu poti da cat
bogatii aceia de care scrie Sfanta Evanghelie, da macar doi banuti, ca femeia
aceea vaduva si saraca, si Dumnezeu ii primeste de la tine mai mult decat
darurile acelora, iar de nu ai nici atat, milostiveste-te spre vecinul tau,
si-l ajuta macar cu lucrul. Nu poti nici aceasta? Mangaie pe fratele tau cu
cuvantul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin cand se va tulbura
fratele tau asupra ta si se va mania, fa mila cu dansul si sufera mania lui,
vazandu-l suparat de vrajmasul. In loc sa-i zici un cuvant ca sa-l tulburi mai
mult, taci, si cu aceasta miluiesti si sufletul lui si-l scoti de la vrajmasul.
Asemenea, de-ti va gresi fratele, milostiveste-te si-i iarta greseala, ca sa
iei si tu iertare de la Dumnezeu, care zice: "Iertati si vi se va
ierta!". Si cu aceasta, faci mila sufletului fratelui tau, iertandu-i
greseala cu care ti-a gresit; caci ni s-a dat putere sa iertam unul pe altul la
gresale. Iata, neavand nimic cu care sa miluiesti trupul, de vei vrea, poti sa
miluiesti sufletul si faci mai mare mila; caci cu cat sufletul este mai cinstit
decat trupul, cu atat si mila facuta de el este mai mare decat cea facuta
trupului. In scurt, nimeni nu poate sa zica ca nu poate sa faca milostenie,
caci, fiecare, dupa puterea lui si dupa starea lui poate face binele, numai sa
se sileasca ca ceea ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza
cu pricepere este mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea zice
si Evanghelia, ca intelepciunea zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca
nici un vant potrivnic.
Iubitorul de oameni Dumnezeu,
sa ne dea sa intelegem si sa facem cele ce auzim, ca sa nu fie spre osanda
cuvintele acestea in ziua judecatii.
Ca Lui i se cuvine slava in
veci, Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu