Şcoala rugăciunii Mitropolitul Antonie de Suroj

Mitropolitul Antonie de Suroj

Şcoala
rugăciunii
Traducere de Gheorghe Fedorovici
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
Editura Cartea Ortodoxă
Bucureşti, 2006
Redactori: Augustin Florescu, Elena Marinescu
Coperta: Mona Velciov
Traducerea a fost făcută după originalul în limba
engleză: Metropolitan Anthony (Anthony Bloom),
SchoolforPrayer, A Libra Book, London, 1976.
Editura Sophia, pentru prezenta traducere
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ANTONIE DE SUROJ, mitropolit
Şcoala rugăciunii / mitropolitul Antonie de Suroj ;
trad. din Ib. engleză: Gheorghe Fedorovici. -.Bucureşti:
Editura Sophia ; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2006
ISBN 973-7623-12-6
ISBN 973-7891-34-1
I. Fedorovici, Gheorghe (trad.)
243:282
Notă biobibliografică
Antonie Bloom, mitropolit de Suroj, s-a născut la
Lausanne, în 19 iunie 1914. Copilăria şi-a petrecut-
o în Rusia şi Persia, tatăl său fiind un membru
al corpului diplomatic imperial al Rusiei. Mama lui
era sora compozitorului Alexander Scriabin. In
urma Revoluţiei, întreaga familie a fost nevoită să
părăsească Persia, ajungând în cele din urmă la
Paris, unde Antonie şi-a făcut studiile, luându-şi licenţa
în fizică, chimie şi biologie, iar doctoratul în
medicină la Universitatea din Paris, în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial a servit ca ofiţer al
armatei franceze până la căderea Franţei, iar apoi
a lucrat în calitate de chirurg într-unul din spitalele
din Paris, fiind angajat totodată în mişcarea de Rezistenţă,
în 1943 şi-a depus voturile monahale, continuând
să funcţioneze ca medic în Paris, în 1948 a
fost hirotonit preot, iar în 1949 a venit în Anglia ca
preot ortodox al Frăţiei Sfinţilor Alban şi Serghie,
fiind numit vicar al Patriarhiei Ruse în Londra în
1950. în 1958 a fost uns ca episcop şi în 1962 ca
arhiepiscop al Bisericii Ruse din Marea Britanic şi
Irlanda, în 1963 a fost de asemenea numit exarh al
Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală,
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
fiind înălţat la treapta de mitropolit în 1966. Mitropolitul
Antonie a îndeplinit un rol important în lucrarea
ecumenică şi cea interbisericească ca membru
al delegaţiei Bisericii Ruse la Conciliul Mondial
al Bisericilor de la New Delhi din 1961 şi de la
Geneva din 1966.
Scrieri: Somatopsychic. Techniques (tradusă şi
publicată în limba engleză în 1957); Living Prayer,
19661.
1 Mitropolitul Antonie a murit în 2003. Pe lângă numeroasele
articole, interviuri şi conferinţe, amintim alte câteva lucrări
apărute: Meditation on a Theme. A Spiritual Journey, London
and Oxford, Mowbrays, 1971; God and Mân, London, Darton,
Longman & Todd, 1971, Courage to Pray. London: Darton,
Longman & Todd, 1974 [trad. din franceză]; Death and Bereavement:
Four Talks, London, ROC, 1984, 1986; The Essence of
Prayer: Living Prayer; Schoolfor Prayer; God and Mân; Courage
to Pray, London, Darton, Longman & Todd, 1986, 1989;
Creative Prayer: Daily Readings with Metropolitan Anthony of
Sourozh, Introd. and select, by Hugh Wybrew, London, Darton,
Longman & Todd, 1987. (n. tr.)
Interviu
cu Arhiepiscopul Antonie
de Timothy Wilson
Timothy Wilson: V-aţi născut în Rusia?
Arhiepiscopul Antonie: De fapt, m-am născut în
Elveţia, deoarece tatăl meu era diplomat şi s-a întâmplat
ca ai mei să fie acolo când m-am născut.
Dar ne-am întors în Rusia chiar înainte de Primul
Război Mondial.
Ce s-a întâmplat după aceea?
Tatăl meu s-a dus în misiune în Orient, în Persia;
acolo mi-am petrecut a doua parte a copilăriei mele.
Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră
după Revoluţia rusă?
Am străbătut nordul Persiei pe cai şi în căruţe, am
trecut munţii Kurdistanului, apoi am traversat Tigrul
şi Eufratul îmbarcaţi pe un şlep. Până la urmă ne-am
trezit într-un vaporaş englezesc care mergea spre In-
7
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
dia, iar de-acolo ne-am urcat într-un vapor care se îndrepta
spre Southampton. Spun că mergea „spre" şi
nu „la", fiindcă nu am mai ajuns acolo de fapt. Chiar
în momentul plecării, ni s-a spus că vaporul era prea
vechi pentru a putea rezista vreunei furtuni, lucru
care m-a făcut să fiu plin de speranţe - de pildă, că
aş putea sfârşi asemenea lui Robinson Crusoe, izolat
pe o insulă pustie. Nu puteam pricepe nici în ruptul
capului cum putea mama să fie atât de lipsită de romantism,
încât să-şi dorească vreme prielnică; cumva
însă Dumnezeu s-a întâmplat să ţină partea adulţilor,
aşa că în cele din urmă am sosit cu bine la Gibraltar.
Numai că de-aici vaporul nu putea merge
mai departe, în felul acesta, o parte din bagajele
noastre au ajuns la Southampton - le-am recuperat
paisprezece ani mai târziu, trebuind să plătim o liră
pentru vamă. între timp am călătorit prin Spania,
Franţa, Austria şi Iugoslavia, în cele din urmă ne-am
întors în Austria, unde am mers la şcoală pentru un
timp, după care am ajuns iarăşi în Franţa, în 1923,
unde ne-am şi stabilit pentru următorii aproximativ
douăzeci şi şapte de ani.
Se pare că aţi avut o copilărie romantică, plină
de aventuri. Dar ce s-a petrecut cu tatăl dumneavoastră?
Ce ocupaţie a avut?
Evident, a trebuit să abandoneze cariera diplomatică,
hotărându-se să o încheie definitiv cu trecuŞCOALA
RUGĂCIUNII
tul. Aşa că s-a decis să-şi asume responsabilitatea
pentru toate grozăviile care se petrecuseră în Rusia,
alegând să lucreze ca muncitor necalificat. A lucrat
la căile ferate, în fabrici, şi a făcut lucruri de genul
acesta până când i-a cedat sănătatea. Atunci s-a dedicat
muncii de birou. Dar nu a mai încercat să
ajungă la nivelul pe care-1 avusese înainte ca diplomat,
fiindcă era încredinţat că trecutul era trecut şi
că cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru
ceea ce se întâmplase în Rusia.
Tatăl dumneavoastră pare să fi fost un om
extraordinar. Sunt multe lucruri pe care vi le
puteţi aminti în legătură cu el?
îmi amintesc câteva din afirmaţiile lui. Propriu-
zis, sunt două lucruri care m-au impresionat, şi
pe care le-am păstrat pentru tot restul vieţii. Unul
din acestea este despre viaţă, îmi amintesc că mi-a
spus după o sărbătoare: „Sunt îngrijorat pentru tine",
iar eu i-am răspuns: „Crezi că aş putea avea un
accident?" Atunci el mi-a zis: „Asta n-ar fi nimic,
chiar dacă ai fi omorât. Mă gândeam că ţi-ai pierdut
integritatea". Iar altă dată mi-a zis: „Să nu uiţi niciodată
că a fi viu sau a fi mort nu înseamnă mare lucru.
Ceea ce contează este lucrul pentru care trăieşti
şi lucrul pentru care eşti gata să mori". Aceste lucruri
au fost temelia educaţiei mele şi arată un sens
al vieţii pe care mi 1-a transmis.
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Cum a fost afectată educaţia dumneavoastră
de-a lungul acestei perioade?
După un timp în care am frecventat şcoala ca toţi
ceilalţi copii, de la vârsta de doisprezece ani am început
să lucrez, dând meditaţii copiilor mai mici decât
mine, pentru a-mi putea plăti cărţile de care
aveam nevoie la şcoală.
La ce materii dădeaţi meditaţii?
Aritmetică şi orice altă materie pe care eu o ştiam,
iar ei nu. Ceva mai târziu am meditat la latină, pe
care o ştiam foarte bine, şi în felul acesta am reuşit
să-mi plătesc universitatea. Meditam la fizică, chimie
şi latină câte trei-patru ore în fiecare seara, iar
asta m-a susţinut financiar pe durata studiilor.
Trebuie să fi fost o viaţă foarte grea.
Aşa este; căci nu mai puteam învăţa pentru mine
în cursul săptămânii, ci trebuia să fac totul la sfârşitul
săptămânii, ceea ce însemna că de cele mai multe ori
trebuia să învăţ şi noaptea. Mă culcam la 8 dimineaţa,
dormeam până la amiază, şi apoi începeam din
nou să lucrez. Ritmul acesta aproape că m-a terminat,
dar cel puţin mi-a permis să-mi continui studiile.
în acea vreme studiaţi medicina?
După ce mi-am terminat liceul, unde mă pregătisem
în limbi clasice, m-am dus la Şcoala de Ştiinţe
10
ŞCOALA RUGĂCIUNII
a Universităţii Sorbona, unde am studiat fizica, chimia
şi biologia. După absolvire, am mers la Facultatea
de Medicină pe care am terminat-o în 1939,
tocmai când a izbucnit războiul.
Aşadar, în 1939 eraţi medic?
Da. Numai că în septembrie 1939 am fost recrutat,
aşa că am fost implicat în război în două moduri
- la începutul şi sfârşitul lui, ca medic chirurg în
armata franceză, iar în partea de mijloc a războiului
în Rezistenţa franceză.
Aţi lucrat într-un spital francez în timpul ocupaţiei
germane?
Pentru un timp am lucrat în spital, dar la un moment
dat a devenit riscant, pentru că mă înrolasem
în Rezistenţă şi trebuia să mă ocup de misiunile încredinţate.
Aşa că am părăsit spitalul şi am predat o
vreme într-o şcoală.
N-aţi fost prins niciodată.
Nu, mă tem că n-am reuşit să fiu erou nici măcar
în felul acesta.
Care era naţionalitatea dumneavoastră?
Am fost apatrid până în 1937, când am solicitat -
naţionalitatea franceză, pe care am păstrat-o până
11
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
acum. Aşa că, tehnic vorbind, sunt francez, însă
aparţin acelei generaţii care este rusească în inima
ei. Prin educaţie, cultură şi aşa mai departe, nu simt
că aparţin pe deplin unei părţi sau alteia, în Rusia
mă simt rus datorită limbii şi ţării, care sunt ale mele,
deşi nu le aparţin fiindcă sunt un emigrant. Iar în
afara Rusiei sunt mult prea rus pentru a mă putea
amesteca complet în mediul din jurul meu.
Când aţi devenit creştin? A existat vreun moment
decisiv?
Convertirea mea s-a produs în câteva etape. Până
pe la 15 ani, am fost un necredincios şi un înverşunat
vrăjmaş al Bisericii. Nu ştiam de nici un Dumnezeu,
nu aveam nici un interes faţă de El şi uram
tot ceea ce avea legătură cu ideea de Dumnezeu.
în ciuda tatălui dumneavoastră?
Da, pentru că până la vârsta de 15 ani viaţa fusese
foarte grea, nu aveam un acoperiş sub care să
locuim cu toţii, iar eu locuiam la internatul şcolii,
unde viaţa era aspră şi violentă. Toţi membrii familiei
mele locuiau în diferite colţuri ale Parisului.
De-abia pe la 14 ani am reuşit să locuim toţi împreună,
ceea ce a fost o adevărată fericire şi binecuvântare
- este ciudat să crezi că cineva ar putea descoperi
fericirea perfectă într-o casă de la periferia Pa-
12
ŞCOALA RUGĂCIUNII
risului, dar aşa s-a întâmplat. Era prima dată de la
Revoluţie când aveam şi noi o casă. Dar înainte de
asta trebuie să spun că s-a petrecut ceva care mi-a
dat mult de gândit. Pe la 11 ani am fost trimis într-o
tabără de băieţi, unde am întâlnit un preot care avea
în jur de 30 de ani. M-a impresionat ceva la el -
avea dragoste de dăruit pentru toţi, iar această iubire
nu era condiţionată de cuminţenia noastră,
după cum nu era afectată nici de obrăzniciile noas-
Irc. Era o necondiţionată putere de iubire. Nu mai
întâlnisem aşa ceva până atunci. Eram iubit acasă,
desigur, dar mi se părea ceva firesc. Aveam şi prieteni,
dar şi acesta era un lucru firesc; însă o asemenea
iubire nu mai întâlnisem vreodată. La vremea
aceea, nu am pus-o în legătură cu ceva anume,
găseam doar că acest om era extrem de derutant
şi de vrednic de iubit. Numai după un timp,
când descoperisem deja Evanghelia, am înţeles că
omul acela iubea cu o iubire care era de dincolo de
el. Preotul acela ne împărtăşea iubirea dumnezeiască
sau, dacă preferaţi, iubirea lui omenească
avea o asemenea profunzime, cuprindere şi intensitate,
încât ne putea cuprinde pe toţi în ea, fie cu
bucurie, fie cu durere, dar oricum, într-o singură
iubire. Cred că această experienţă a fost prima mea
experienţă spirituală profundă.
Ce s-a întâmplat după aceasta?
13
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Nimic. M-am întors la internat şi totul a urmat ca
şi înainte, până când toată familia a ajuns sub acelaşi
acoperiş. Când m-am trezit cuprins de fericirea
deplină, un lucru neobişnuit s-a întâmplat. Am descoperit
dintr-o dată că, dacă fericirea este lipsită de
scop, este de nesuportat. Nu puteam accepta o fericire
lipsită de rost. Greutăţile şi suferinţa trebuie să
fie biruite, întotdeauna este ceva dincolo de ele. Dar
pentru că nu avea nici un sens ulterior şi întrucât nu
credeam în ceva, fericirea mi se părea alterată. Aşa
că am hotărât să cercetez timp de un an dacă viaţa
avea vreun sens. Dacă, în timpul acelui an, nu puteam
găsi nici un sens, mă hotărâsem să nu mai trăiesc,
ci să mă sinucid.
Cum aţi ieşit din această fericire fără sens?
Am început să caut în viaţă un sens diferit de cel
pe care 1-aş fi putut găsi printr-o dedicare faţă de un
ţel oarecare. Studiul şi faptul de a mă face util în
viaţă nu m-au convins câtuşi de puţin, întreaga mea
viaţă de până atunci fusese concentrată asupra scopurilor
imediate, şi dintr-o dată acestea deveniseră
goale. Am simţit ceva extrem de dramatic petrecându-
se în sufletul meu, în timp ce totul în jur îmi părea
neînsemnat şi lipsit de sens.
Au trecut în felul acesta câteva luni, şi nimic nu
apărea la orizont, într-o zi - era în timpul Postului
mare, iar eu eram pe atunci membru al unei organi-
14
ŞCOALA RUGĂCIUNII
zaţii ruseşti de tineret din Paris - unul dintre şefii
organizaţiei a venit la mine şi mi-a zis: „Am invitat
un preot să ne vorbească, vino". Am răspuns cu o
indignare violentă că nu voi merge. Nu suportam
liiserica. Nu credeam în Dumnezeu. I-am zis că nu
mă voi duce ca să-mi pierd timpul, oricât de puţin
ar ţine prelegerea. Şeful nostru era însă un om subtil
mi-a explicat că toţi cei din grupul meu au avut
aceeaşi reacţie, şi dacă nimeni nu va veni va fi neplăcut
pentru toată lumea, de vreme ce preotul, care
sosise deja, va trebui să vorbească într-o sală goală.
„N-ai decât să nu asculţi, mi-a spus liderul nostru,
nu-ini pasă, dar măcar vino, stai jos şi fii prezent fi-
/ic". Măcar atât devotament puteam să arăt şi eu organizaţiei
mele de tineret, aşa că am asistat la în-
Ireaga conferinţă. Nu aveam intenţia să ascult. Dar
mi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat.
Vedeam un tablou al lui Hristos şi al creştinismului
care-mi era de neacceptat. Când conferinţa a luat
sfârşit, am gonit spre casă, pentru a verifica adevărul
celor spuse. Am întrebat-o pe mama mea dacă
avea Evanghelia, fiindcă voiam să ştiu dacă Scripturile
susţin imaginea monstruoasă cu care rămăsesem
în urma cuvântării preotului. Nu aşteptam nimic
bun de la lectura care urma, aşa că am numărat
capitolele celor patru evanghelii, ca să mă asigur
că-1 voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierde
timpul în mod nejustificat. Am început să citesc
Evanghelia după Marcu.
15
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
In timp ce citeam începutul acestei evanghelii,
înainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit
dintr-o dată conştient de faptul că de cealaltă parte a
biroului meu se afla o prezenţă. Iar certitudinea că
acolo era Hristos, stând lângă mine, a fost atât de
puternică, încât nu m-a părăsit niciodată de atunci.
Acesta a fost adevăratul moment decisiv. Pentru că
Hristos era viu şi întrucât eu fusesem în prezenţa
Lui, puteam spune cu certitudine că ceea ce Evanghelia
afirmă despre răstignirea profetului din Galileea
era adevărat şi că centurionul a avut dreptate
când a spus: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui
Dumnezeu". Numai în lumina învierii am putut citi
cu încredinţare povestea Evangheliei, ştiind că totul
era adevărat în ea tocmai pentru că evenimentul
imposibil al învierii era pentru mine mai sigur decât
oricare eveniment al istoriei, în istorie trebuie să
cred, învierea este ceea ce ştiu cu siguranţă. După
cum vedeţi, nu am descoperit Evanghelia pornind
de la mesajul Buneivestiri şi nici nu mi s-a dezvăluit
ca o poveste în care se poate crede sau nu. Pentru
mine a început ca un eveniment care lăsa toate
problemele necredinţei în urmă, fiindd} era o experienţă
directă şi personală.
Iar această convingere a rămas cu dumneavoastră
pentru tot restul vieţii? Nu aţi avut şi
momente de îndoială?
16
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Am devenit absolut sigur în mine însumi de faptul
că Hristos este viu şi că anumite lucruri există.
Nu aveam toate răspunsurile, dar, fiind atins de
acea experienţă, eram sigur că mă aşteptau în viitor
răspunsuri, viziuni, posibilităţi. Aceasta este ceea ce
înţeleg prin credinţă - nu o îndoială în sensul de a fi
în confuzie şi perplexitate, ci a te îndoi pentru a
descoperi realitatea vieţii, acel fel de îndoială care
te determină să doreşti să cercetezi şi să descoperi
mai mult, o îndoială care îţi cere să explorezi.
Când aţi fost hirotonit?
Am fost hirotonit în 1948, dar înainte de asta am
depus voturile monahale. Acest lucru a fost făcut în
secret, fiindcă statutul de monah era incompatibil
1 eu practica medicală. Aşa că am trăit un fel de viaţă
monahală sub paravanul activităţii medicale, încercând
să fiu credincios în mod lăuntric statorniciei,
Sărăciei, castităţii şi ascultării, însă exprimând toate
aceste lucruri în condiţiile serviciului medical în
care mă aflam - fie că era vorba de vremurile de
război sau de cele de pace care au urmat, când am
devenit medic generalist. Iar când am devenit preot,
faptul că depusesem voturile a ieşit la iveală. Există
însă aşa o mare lipsă de preoţi, că nici unul dintre
cei din generaţia mea care s-au făcut monahi cu
gândul de a duce o viaţă retrasă nu a avut şansa de
a-şi împlini dorinţa. Am fost cu toţii chemaţi de
episcopii noştri şi trimişi la lucrarea pastorală.
17
T
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Dar sunteţi totuşi un monah...
Da.
însă trăiţi, cum s-ar zice, în piaţa cetăţii.
Nu cred că trăirea în pieţe este diferită cu ceva
de trăirea în pustie. A fi sărac material este, într-un
fel, mult mai uşor decât a fi sărac în mod lăuntric,
în sensul de a nu fi legat de nimic. Acesta este un
lucru foarte greu de învăţat şi care se petrece treptat,
de la un an la altul, înveţi cu adevărat să apreciezi
lucrurile, să-i priveşti pe oameni şi să constaţi
frumuseţea lor strălucitoare - fără a dori să te înstăpâneşti
peste aceşti oameni. A smulge o floare înseamnă
a intra în stăpânirea ei, înseamnă şi a o ucide.
Votul sărăciei mă face să apreciez lucrurile mult
mai mult. Dar în primul rând trebuie să învăţăm să
fim liberi în noi înşine. Sunt momente în care trebuie
să te retragi în mod fizic pentru a învăţa ce înseamnă
pentru ceva sau cineva să existe în felul Iui
propriu şi nu doar ca o oglindă a emoţiilor tale.
Se întâmplă atât de des ca, atunci-când spunem
„eu te iubesc", să o spunem cu un rnare- „eu" şi cu un
„tu" mititel. Folosim iubirea ca pe o Conjuncţie, în
loc să ne raportăm la ea ca la un verb care implică
acţiunea. Nu este de ajuns să stăm cu privirea aţintită
spre orizont, sperând că astfel îl vom vedea pe
Domnul; mai curând ar trebui să ne uităm cu atenţie
la aproapele nostru, care este cineva a cărui existenţă
18
ŞCOALA RUGĂCIUNII
;i fost voită de Dumnezeu, cineva pentru care Dumnezeu
a murit. Orice persoană pe care o întâlnim are
dreptul de a exista pentru că are o valoare în sine, iar
noi nu suntem obişnuiţi cu lucrul acesta. Acceptarea
deosebirii dintre mine şi celălalt este un pericol
pentru noi, ceva ce ne ameninţă. A recunoaşte dreptul
celuilalt de a fi el însuşi poate însemna recunoaş-
Icrca dreptului său de a mă ucide. Dar dacă stabilim
o limită dreptului celuilalt de a exista, lucrul acesta
devine nedrept. Iubirea este dificilă. Hristos a fost
răstignit pentru că ne învăţa un fel de iubire care îi
îngrozeşte pe oameni, o iubire care cere abandonare
totală - este aducătoare de moarte.
Ce vreţi să spuneţi prin asta?
Dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi-L întâlnim
faţă către faţă, trebuie să fim pregătiţi să plătim
preţul. Dacă nu suntem gata să plătim acest preţ,
trebuie să mergem prin viaţă ca nişte cerşetori, sperând
că altcineva va plăti în locul nostru. Dar dacă
ne întoarcem la Dumnezeu vom descoperi că viaţa
este adâncă, vastă şi extrem de vrednică de trăit.
Ne-am putea întoarce la timpul în care eraţi
în secret un monah şi totodată medic? Ce-aţi învăţat
din această experienţă?
Am să vă dau un exemplu concret, în spitalul în
care lucram în calitate de chirurg militar, a venit
19
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
odată un neamţ cu un deget sfârtecat de un glonţ.
Chirurgul-şef a venit, s-a uitat la rană şi a zis: „Tăiaţi-
1". Acesta era un lucru rapid şi uşor de făcut -
toată treaba n-ar fi luat decât vreo cinci minute.
Atunci soldatul a spus: „Este cineva aici care ştie
germană?" Am vorbit cu el şi am aflat că este ceasornicar
şi deci, dacă i s-ar fi amputat degetul, probabil
că nu ar mai fi putut lucra niciodată. Aşa că
ne-am ocupat cinci săptămâni de el tratându-i degetul
rănit, iar soldatul a putut părăsi spitalul cu
cinci degete în loc de patru. Din aceasta am aflat că
a fi ceasornicar este tot atât de important ca şi orice
altceva. Aş zice că am învăţat să preţuiesc grijile
omeneşti mai întâi. După care poţi începe să te rogi
- o rugăciune statornică, stăruind înaintea lui Dumnezeu,
stând înaintea Lui faţă către faţă, simplu
spus, să fii împreună cu El.
Iar după ce aţi fost hirotonit aţi ajuns în Marea
Britanic?
Am ajuns în Marea Britanic la sfârşitul lui ianuarie
1949, pentru a fi preotul Frăţiei anglo-ortodoxe
a Sfinţilor Alban şi Serghie, lucru care pare destul
de temerar dacă e să ţinem cont de faptul că nu
ştiam nici un cuvânt în engleză la vremea aceea.
Nu cred că v-a luat prea mult timp să învăţaţi
limba engleză.
20
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Să învăţ acea engleză de bază care mi-a permis
să comunic - şi să produc astfel un mare amuzament
pentru ceilalţi - asta nu mi-a luat mult.
Acum mai întâmpinaţi greutăţi în a comunica?
în definitiv, credinţa creştină nu este ceva
pe care oamenii ar înţelege-o cu uşurinţă sau cu
dragă inimă.
Nu văd nici o problemă în asta. Scopul meu este
de a trăi într-o situaţie în care să fiu în acelaşi timp
profund implicat şi deplin liber. Lucrul esenţial este
că nu mă întreb niciodată care va fi rezultatul acţiunii
mele - asta este grija lui Dumnezeu. Singura întrebare
pe care mi-o pun în viaţă este: ce trebuie să
fac în acest moment? Ce ar trebui să spun? Tot ceea
ce poţi face este să te străduieşti din toată fiinţa ta
să fii în fiecare clipă atât de cinstit pe cât îţi stă în
putinţă - iar în rest lasă-L pe Dumnezeu să se folosească
de tine, chiar împotriva ta.
De fiecare dată când vorbesc, o fac cu toată convingerea
şi credinţa care sunt în mine. îmi pun viaţa
în ceea ce spun. Nu cuvintele în sine sunt importante,
ci faptul de a ajunge până la nivelul convingerilor
oamenilor. Acesta este temeiul comunicării,
acesta este locul în care ne întâlnim cu adevărat unii
cu alţii. Dacă unii vor să mă ia peste picior, nu mă
deranjează; dar dacă ceea ce spun produce o scânteie
în ei şi ajungem să vorbim, aceasta înseamnă că
21
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
vorbim cu adevărat despre ceva care ne preocupă cu
adevărat.
Sunteţi de părere că transmiterea Evangheliei
poate fi împiedicată de cultura de suprafaţă a
stilului englezesc modern de viaţă?
Da, fiindcă Evanghelia trebuie să atingă nu doar
intelectul, ci întreaga fiinţă. Englezii spun adeseori:
„Este interesant, hai să discutăm despre asta, să o
studiem ca idee", dar în realitate ei nu fac nimic.
A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în „bârlogul
tigrului" - Dumnezeu nu este o pisicuţă, ci un
tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos.
Nu-i de ajuns să cauţi informaţii despre ea -
trebuie să pătrunzi înăuntru.
Când aţi sosit în Anglia, v-a surprins ceva
anume?
Când am ajuns aici am fost îngrozit de atitudinea
britanică faţă de moarte. A muri, pentru ei, părea
aproape ceva lipsit de decenţă - dacă. ţi s-a întâmplat
să decazi într-atât încât să mori, există nişte
specialişti de la pompele funebre care te aranjează.
şi te dichisesc pentru înmormântare. Iar cam la vreo
două săptămâni după asta, se ţine o frumuşică slujbă
de pomenire, în care-ţi transferi sentimentele într-
un soi de domeniu spiritual, îmi amintesc că
22
ŞCOALA RUGĂCIUNII
m-am dus să predic despre moarte la Biserica Universităţii
Cambridge, iar un preot de-acolo mi-a
spus că nu văzuse niciodată un mort. De ce există
această atitudine morbidă faţă de moarte? în mod
normal nu te descotoroseşti de cineva dându-1 afară
pe uşa din dos! Dacă moartea nu este altceva decât
înfrângere, sfârşitul vieţii, bineînţeles că este neplăcut
pentru familie să aibă de-a face cu ea, gândindu-
se că şi lor li se va întâmpla curând acelaşi lucru.
Evident, cu cât ai o atitudine mai greşită faţă de
moarte, cu atât îţi va apărea mai oribilă şi mai înfricoşătoare,
îmi amintesc de o altă întâmplare. O
doamnă în vârstă a murit, iar familia ei m-a sunat
rugându-mă să vin, fiindcă le eram prieten. Ajungând
acolo, am observat că nu era nici un copil prin
preajmă. Am întrebat care era motivul, căci în Biserica
ortodoxă copiii merg întotdeauna la cel mort,
iar coşciugul este lăsat deschis. Mama lor a răspuns:
„Vor fi înspăimântaţi, ei ştiu ce este moartea".
Am aflat că nu cu mult timp în urmă copiii văzuseră
un iepure mort strivit de o maşină; de aceea,
părinţii s-au gândit că se vor teme dacă o vor vedea
pe bunică. Am întrebat dacă n-ar putea fi lăsaţi să
intre, căci altfel, le-am spus părinţilor, s-ar putea ca
ei să rămână întotdeauna cu această atitudine temătoare
faţă de moarte. Până la urmă părinţii au fost
de acord să-i lase pe copii să intre în casă aşa că am
intrat împreună în camera în care odihnea bunica. O
23
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
vreme, am stat tăcuţi lângă pat, apoi unul din copii
a zis: „Ce frumoasă e bunica!" Moartea încetase să
mai fie ceva înfricoşător, ceva de care să te temi.
Nu aţi spus nimic despre mama dumneavoastră,
dar cred că vă era foarte apropiată.
Era o femeie minunată, foarte simplă şi directă.
Propria mea experienţă a morţii am avut-o prin mama,
căci a avut cancer. Viaţa a căpătat o semnificaţie
uriaşă - tot ceea ce spuneam sau făceam putea fi
un ultim gest, totul trebuia să cuprindă patruzeci de
ani de iubire.
Trebuie să vă f! marcat într-un fel statutul de
emigrant şi sentimentul de a nu aparţine pe deplin
unui loc. Privind în urmă, în viaţa dumneavoastră,
aţi putea spune că această experienţă
v-a influenţat credinţa?
Cred că aveţi dreptate, în timpul Revoluţiei L-am
pierdut pe Hristosul splendorii liturgice şi L-am aflat
pe acel Hristos care este vulnerabil aşa cum eram şi
noi, pe Hristosul respins şi alungat la fe(l cum eram şi
noi - L-am aflat pe Hristosul care în ceasul Patimilor
nu mai avea nimic, nici măcar prieteni, într-o situaţie
care semăna cu experienţa noastră.
Dumnezeu te ajută arunci când nimeni altcineva
nu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă
24
ŞCOALA RUGĂCIUNII
/* tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. Intr-un
fel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucrurilor
- numai să ştim cum să trecem prin ea. Trebuie
să fim pregătiţi pentru o vreme în care Dumnezeu
nu va fi lângă noi şi trebuie să ştim să ne ferim să
punem în locul Lui un fals Dumnezeu, într-o zi,
după cum o spun în carte, o fată a venit în sala mea
de operaţii pentru a condamna Evangheliile, dar
13ră să le fi citit, în luna ei de miere, s-a dus la cinematograf
cu soţul ei şi a orbit din senin. Ulterior au
descoperit că suferea de o boală incurabilă. Aflându-
se în ultimul stadiu al bolii, fata aceea mi-a
scris: „Inima mea este neputincioasă, nu se mai
poate mişca către Dumnezeu" şi a avut curajul de a
accepta adevărata absenţă fără a o înlocui cu o prezenţă
mincinoasă, cu un fals Dumnezeu compătimitor.
Curajul excepţional al acestei persoane m-a impresionat
foarte mult; acestea sunt lucruri pe care
nu le pot uita.
Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace -
acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci când
avem multe de spus, ci atunci când îi spunem: „Nu
pot trăi fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tăcut?"
Faptul de a şti că ori îl găsim, ori murim -
asta ne face să ne căutăm scăparea la locul în care
ne aflăm în Prezenţă. Dacă ascultăm de ceea ce
inimile noastre ştiu despre iubire şi dor şi dacă nu
ne temem de deznădejde, vom afla că biruinţa este
întotdeauna de cealaltă parte a deznădejdii.
25
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Şi mai este timpul acela în care avem un dor al
inimii după Dumnezeu însuşi, nu după darurile Lui,
ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii care
încep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseori
în mijlocul împlinirii şi al fericirii. Este vorba de un
dor de casă, după un cămin care nu poate fi localizat
geografic, acel cămin în care se găsesc iubirea,
plinătatea şi viaţa.
îmi amintesc că spuneaţi: „Este drept că sunt
nebun, dar este o nebunie stranie, fiindcă şi alţii
vor să se molipsească de ea". Ce doreaţi să spuneţi
prin asta?
Fiind creştini, ne aflăm întotdeauna în tensiune -
în nelinişte, dar în acelaşi timp în fericire. Acesta
este un lucru nebunesc, ridicol. Numai că este adevărat
- la fel de adevărat ca atunci când acceptăm
întunericul nopţii deopotrivă cu strălucirea zilei.
Trebuie să împlinim un act de capitulare - dacă
sunt în Hristos, atunci există momente în care trebuie
să împărtăşesc strigătul Domnului pe Cruce şi
întristarea Lui din Ghetsimani. Există un mod de a
fi înfrânt, chiar în credinţa noastră - atunci când împărtăşeşti
tulburarea Domnului. Nu cred că ar trebui
să spunem: „Aceasta nu ţi se va întâmpla ţie niciodată".
Dacă suntem creştini ar trebui să trecem
prin această viaţă acceptând viaţa şi lumea fără a
încerca să creăm o lume falsificată.
26
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Dar, pe de altă parte, creştinul este asemenea
celui care trăieşte în trei dimensiuni într-o lume în
care majoritatea oamenilor trăiesc doar în două.
Oamenii care trăiesc în libertate şi în interiorul
unei dimensiuni a veşniciei vor simţi întotdeauna
că ceva este greşit, vor descoperi că ei sunt cei
care vor rămâne întotdeauna pe dinafară. Cu aceasta
problemă s-au confruntat primii creştini atunci
când au afirmat că singurul lor rege era Dumnezeu.
Ceilalţi s-au strâns roată în jurul lor şi le-au
spus: „Dacă spuneţi asta înseamnă că nu vă mai
supuneţi regelui nostru", aşa că deseori îi persecutau.
Numai că singurul mod adevărat de a rămâne
devotat lumii bidimensionale este a fi devotat lumii
tridimensionale, pentru că în realitate lumea
are trei dimensiuni. Dacă trăieşti cu adevărat în
trei dimensiuni fără a vieţui simplu în două, imaginându-
ţi-o doar pe-a treia, atunci viaţa va fi deplină
şi semnificativă. Primii creştini puteau trăi aşa,
iar creştinii de astăzi pot şi ei.
Aş dori să discutăm o ultimă chestiune - în
legătură cu Rusia. Vă duceţi acolo destul de des.
Despre ce este vorba?
Mă duc în Rusia o dată pe an, pentru a-1 informa
pe patriarh în legătură cu viaţa bisericească din
Vest, pentru a vorbi în facultăţile de teologie şi pentru
a păstra legătura cu Biserica rusă. Slujesc acolo,
predic în biserici şi vorbesc cu oameni obişnuiţi.
27
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Vă implicaţi şi politic?
Am încercat să realizăm o tensiune creatoare între
faptul de a aparţine fără rezerve Bisericii ruse şi
faptul de a fi emigranţi politici. In această tensiune
' în care ne aflăm, între calitatea de membru al Bisericii
şi calitatea de cetăţean, prima este mult mai liberă
decât dacă am fi avut o relaţie mai armonioasă
între Biserică şi Stat.
în ce măsură se poate vorbi despre creştini
practicanţi astăzi în Rusia?
Cred că este un procent semnificativ. Statistic
vorbind, am putea considera că avem aproape 30 de
milioane de închinători în Rusia, ceea ce reprezintă
un număr mare după cincizeci de ani de suprimare
sistematică a credinţei, săvârşită în perioada stalinistă
printr-o violenţă extremă şi o propagandă metodică,
în realitate însă, tineretul rus a devenit tot
mai interesat de probleme care ţin de viaţa spirituală
şi există un număr în creştere de tineri care vin
la biserică, fie să cerceteze, fie pentru a rămâne
membri ai ei. Este un cerc foarte, mare de tineri
pentru care Dumnezeu, problemele spirituale sunt
de mare importanţă.
Există impresia, atunci când vorbiţi, nu neapărat
când vă referiţi la Rusia, ci în general, că ce-
28
ŞCOALA RUGĂCIUNII
reţi foarte mult de la oameni? De pildă, aţi vorbit
mai devreme despre „a plăti preţul" şi mai consideraţi
şi că moartea nu este ceva foarte grav.
Aveţi dreptate, aşa este. Poate că aş putea ilustra
aceasta printr-o poveste care ţine de istoria mai recentă
a Bisericii ruse. Cred că povestea arată ceea
ce vreau să spun în legătură cu faptul de a fi creştin,
în anii Războiului Civil, când armatele rivale luptau
pentru putere, cucerind şi pierzând teren timp de
trei ani, un mic orăşel care până atunci fusese ţinut
de rămăşiţele trupelor imperiale, căzu în mâinile
Armatei Roşii. O femeie care avea doi copii mici,
în vârstă de patru şi cinci ani, descoperi că se aflau
în pericol de moarte, fiindcă soţul ei făcea parte din
tabăra opusă. Femeia se ascunse într-o casă părăsită,
sperând că va găsi un prilej pentru a putea scăpa,
într-o seară, o femeie tânără, Natalia, cam de
aceeaşi vârstă cu ea - în jur de douăzeci de ani —, îi
bătu la uşă şi întrebă dacă ea era cutare. Auzind că
mama încuviinţă, Natalia o preveni că fusese descoperită
şi că urma să fie prinsă chiar în noaptea
aceea pentru a fi împuşcată. Şi adăugă: „Trebuie să
fugiţi chiar acum". Mama se uită la copii şi spuse:
„Cum aş putea fugi?" Tânăra, care până atunci nu
fusese decât un aproape cu trupul, deveni în acel
moment aproapele din Evanghelie, îi spuse: „Poţi,
pentru că eu voi rămâne aici şi voi răspunde în numele
tău când vor veni după tine". „Dar atunci te
29
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
vor împuşca pe tine", zise mama. „Da, numai că eu
nu am copii." Şi a rămas precum a zis.
Ne putem închipui urmarea. Putem vedea noaptea
venind, învăluind căsuţa în întuneric, în întristare,
în frig şi-n umezeală. Putem vedea acolo o femeie
care-şi aştepta moartea şi ne putem aminti de
grădina din Ghetsimani. Ne-o putem imagina pe
Natalia cerând ca acest pahar să treacă de la ea, cerere
întâmpinată, precum cea a lui Hristos, de tăcerea
divină. Putem s-o vedem cum îşi îndreaptă gândul
către toţi aceia care ar putea-o ajuta, dar care
acum nu erau lângă ea. Ucenicii lui Hristos au dormit;
iar ea nu se putea duce la nimeni fără a trăda.
Ne putem imagina că s-a rugat nu o dată ca jertfa ei
să nu fie zadarnică.
Probabil că Natalia s-a întrebat nu o dată ce se va
întâmpla cu mama aceea şi cu copiii ei după ce ea
va muri, fără să primească alt răspuns decât cuvântul
lui Hristos: „Nimeni nu are mai multă dragoste
decât cel ce-şi pune viaţa pentru prietenul lui". Poate
că nu o dată s-a gândit că într-un minut s-ar fi putut
pune în siguranţă! Era destul să deschidă uşa,
pentru ca, din clipa în care s-ar fi aflat în stradă, să
înceteze să mai fie acea femeie - ar fi' devenit ea însăşi,
din nou. Nu trebuia decât să-şi nege falsa identitate,
identitatea pe care o împărţea cu altcineva.
Numai că a murit, împuşcată. Mama şi copiii ei au
scăpat.
Absenta lui Dumnezeu
Chiar de la începutul învăţării rugăciunii, aş
dori să se înţeleagă limpede faptul că ceea
ce înţeleg prin „a învăţa să ne rugăm" nu se
referă la justificarea sau explicarea rugăciunii dintr-
o perspectivă speculativă. Dimpotrivă, aş dori să
arăt ce trebuie să ştie şi să facă cel care doreşte să
se roage. Şi, pentru că eu însumi sunt un începător,
voi presupune că şi voi sunteţi începători, aşa că
vom încerca să începem împreună. Nu îi vorbesc
aşadar celui care năzuieşte la rugăciunea mistică
sau la stări înalte de desăvârşire, pentru că aceste
lucruri îl vor învăţa ele însele. Atunci când, în împrejurări
deosebite, Dumnezeu răzbate până la noi
sau noi până la El, fie pentru că realitatea ni se descoperă
cu o adâncime pe care nu am mai simţit-o
până atunci, fie pentru că descoperim în noi, în mod
neaşteptat, o adâncime în care rugăciunea locuieşte
şi din care ţâşneşte cu putere, în asemenea situaţii
nu are rost să mai discutăm despre rugăciune.
Atunci când suntem conştienţi de Dumnezeu, stăm
înaintea Lui, ne închinăm Lui, îi vorbim Lui.
Aşadar, există la început o problemă foarte importantă:
situaţia celui pentru care Dumnezeu pare
să fie absent. Acesta este lucrul despre care aş vrea
33
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
să vorbesc acum. Desigur, nu mă refer la o absenţă
reală - Dumnezeu nu este niciodată absent cu adevărat
-, ci la felul în care percepem această absenţă.
Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer
pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne
întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit.
Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?
întâi de toate, este foarte important să ne amintim
că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba
de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici
de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se
poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul
absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi
adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la
o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să se întâlnească
cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici
o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie,
îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii
idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui
Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem
face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană
vie. O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte
într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în
termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu
s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât
ne plângem noi de El. Ne plângem de pildă că Dumnezeu
nu ni se face prezent în cele câteva minute pe
care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele douăzeci
şi trei de ceasuri şi jumătate în timpul cărora
34
ŞCOALA RUGĂCIUNII
poate că Dumnezeu bate la uşa noastră, iar noi răspundem
cu „sunt ocupat, îmi pare rău", sau când nu
răspundem defel pentru că nici măcar nu mai auzim
bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiinţei
noastre, a vieţii noastre? Aşadar, suntem într-o
situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem
de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi
într-o măsură mai mare decât este El vreodată.
Al doilea aspect foarte important este acela că o
întâlnire faţă către faţă cu Dumnezeu este întotdeauna
un moment de judecată pentru noi. Nu-L putem
întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie sau
în contemplaţie fără să fim fie mântuiţi, fie osândiţi.
Nu am în vedere aici termenii gravi precum cel de
osândă veşnică sau cel de mântuire veşnică, deja
dăruită şi primită, ci mă refer la acel moment care
este întotdeauna unul critic, unul de criză. „Criză"
vine din greacă şi înseamnă Judecată". A-L întâlni
pe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune reprezintă
un moment critic în vieţile noastre, şi slavă Lui că
nu se face întotdeauna prezent în vieţile noastre de
fiecare dată când o dorim, pentru că s-ar putea să nu
fim în stare să îndurăm o asemenea întâlnire. Amintiţi-
vă de nenumăratele pasaje din Scriptură în care
ni se spune cât de greu este pentru cineva să stea
fnţă către faţă cu Dumnezeu, de vreme ce El este
Putere, El este Adevăr, El este Sfinţenie. De aceea,
se cuvine ca primul gând pe care trebuie să-1 avem
atunci când nu percepem în mod tangibil prezenţa
35
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
divină să fie unul de recunoştinţă. Dumnezeu este
milostiv; El nu vine înainte de vreme, ci ne dă şansa
să ne judecăm pe noi înşine, să ne înţelegem şi să
nu venim înaintea Lui în acele momente în care
aceasta nu ne-ar aduce decât osândă.
Aş dori să-ţi dau un exemplu. Cu mulţi ani în
urmă, cineva a venit să mă vadă şi mi-a cerut să i-L
arăt pe Dumnezeu. I-am spus că nu puteam, dar am
adăugat că nu L-ar fi putut vedea chiar dacă mi-ar fi
stat în putinţă să i-L arăt, tocmai pentru că eram de
părere - şi încă o mai cred - că pentru a-L întâlni pe
Dumnezeu trebuie să ai ceva în comun cu El, ceva
care dă vedere ochilor tăi şi simţire simţurilor tale.
Atunci m-a întrebat de ce credeam asta; ca răspuns,
i-am propus să se gândească câteva clipe şi să-mi
spună dacă există vreun pasaj în Evanghelii care 1-a
impresionat mai mult, pentru a vedea care era legătura
dintre el şi Dumnezeu. Omul acela mi-a zis: „Da,
este pasajul acela cu femeia prinsă în adulter, din capitolul
8 din Evanghelia de la loan". Atunci eu i-am
spus: „Bine, acesta este unul dintre cele mai frumoase
şi mai emoţionante pasaje. Acum aşază-te şi întreabă-
te: cine eşti tu dintre personajele din scena
respectivă? Oare Domnul sau măcar unul de-ai Lui,
plin de milă şi de înţelegere şi plin de încredere în
această femeie care se poate pocăi şi deveni o făptură
nouă? Sau poate femeia prinsă în adulter? Eşti cumva
unul din bătrânii care părăsesc locul în grabă fi-
36
ŞCOALA RUGĂCIUNII
indcă sunt conştienţi de propriile lor păcate sau unul
ti intre tinerii care zăbovesc acolo, aşteptând?" S-a
gândit câteva minute, apoi a zis: „Nici unul din aceştia;
simt că sunt singurul iudeu care n-ar fi plecat
clc-acolo, ci ar fi bătut-o cu pietre pe femeia aceea".
Atunci am zis: „Slavă lui Dumnezeu că nu-ţi îngăduie
să-L vezi faţă către faţă".
Acesta poate fi un exemplu-limită, dar cât de des
nu recunoaştem situaţii similare în noi înşine? Nu
refuzăm categoric cuvântul lui Dumnezeu sau pilda
Lui, ci, într-un mod mai puţin violent, facem ceea
ce au făcut soldaţii în timpul Patimilor. Ne-ar plăcea
să-I acoperim ochii lui Hristos, ca să-L putem
lovi fără a fi ştiuţi. Şi oare nu facem aceasta într-o
n n urnită măsură atunci când ignorăm prezenţa divină
şi acţionăm potrivit propriilor noastre dorinţe
şi toane, împotriva a tot ceea ce reprezintă voinţa
lui Dumnezeu? încercăm să-I acoperim ochii, dar
de fapt ne orbim pe noi înşine. Cum am putea intra
în prezenţa Lui în asemenea momente? Putem, într-
adevăr, însă numai prin pocăinţă şi prin străpungerea
inimii; nu în felul în care vrem să fim primiţi
imediat - cu dragoste, cu prietenie.
Priveşte la diferitele locuri din Evanghelie. Oameni
cu mult mai mari decât noi s-au ferit să-L primească
pe Hristos. Amintiţi-vă de sutaşul care I-a
cerut lui Hristos să-i vindece slujitorul. Hristos a zis
„voi veni", dar sutaşul a zis: „Ba nu, Doamne; ci zi
37
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
numai cu cuvântul şi se va tămădui"1. Facem noi
aceasta? Ne întoarcem noi spre Dumnezeu şi îi zicem:
„Nu Te arăta în chip vădit ochilor mei. Căci
pentru Tine destul este să spui un cuvânt, şi voi fi tămăduit.
Este destul pentru Tine să rosteşti un cuvânt,
şi lucrurile se vor face potrivit cuvântului Tău. Aceasta
este tot ceea ce doresc acum, şi nimic mai mult".
Sau gândiţi-vă la Petru stând în barca sa, după ce au
prins toată mulţimea aceea de peşte, când a căzut în
genunchi, zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, căci
sunt un om păcătos"2.1-a cerut Domnului să iasă din
barca lui pentru că se simţea smerit - şi aceasta,
pentru că dintr-o dată a fost pătruns de măreţia lui
lisus. Facem noi vreodată aceasta? Când citim
Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil,
plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi
de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi
vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la
mine"? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii
în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate
veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici
de asta. Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El
Aînsuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi
cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine
dintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-1
iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?
Mt. 8, 8.
!Lc. 5, 8.
38
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale
$i ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea
rugăciunii tale când este făcută pentru cineva
pe care-1 iubeşti sau pentru ceva care este important
în viaţa ta. în asemenea momente, inima ta este
deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă
aceasta că Dumnezeu contează pentru tine?
Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii
tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai
isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă
pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu
situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea
persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante
dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea
ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumney.
cu? A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată
intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător
în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu,
din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din
conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva
decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un
lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu. Cum de
mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui
Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi
înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa
în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De
ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.
Mai sunt şi alte feluri în care Dumnezeu este
„absent". Atât timp cât noi înşine suntem reali, atât
39
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
timp cât noi suntem cu adevărat noi înşine, Dumnezeu
poate fi prezent şi poate face ceva cu noi. însă
din clipa în care încercăm să fim ceea ce nu suntem,
nimic nu a mai rămas de spus sau de făcut; am devenit
nişte fantome, nişte prezenţe fără realitate, de
care Dumnezeu nu Se poate apropia.
Pentru a ne putea ruga, trebuie să ne aflăm în interiorul
acelui loc numit împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie
să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este
împărat şi că trebuie să ne predăm Lui. Să ne îngrijim
măcar să aflăm care este voia Lui, chiar dacă nu
suntem deocamdată în stare să o împlinim. Căci dacă
nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm
cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L
putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum
L-am mai putea întâlni? Adeseori, ceea ce am dori să
dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu
Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o
altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi
să vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul
cel de mult preţ1. Dar cum altfel 1-am putea dobândi?
Dar vrem cu adevărat să-1 dobândim? Oare nu se întâmplă
la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când,
datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia,
nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă
pe care o are cel iubit? într-o axiomă a lumii antice:
„Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat
de bărbaţi şi de femei, ci de oameni".
Mt. 13,46.
40
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate
avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către
Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi
să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia
singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot
ce-1 înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de
albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre,
care este atât de încărcată de umbre. Dumnezeu
primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre,
este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu
primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.
Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui
Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine:
pe cine învinovăţim de fapt? întotdeauna îl învinovăţim
pe El, de fiecare dată îl acuzăm pe El, fie
că I-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea
iilor oameni: îl acuzăm că este absent, că nu este
niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde
niciodată atunci când este chemat. Uneori
luntem ceva mai „evlavioşi" (dar mai mult în ghilimele)
şi zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi încearcă
răbdarea, credinţa, smerenia". Găsim tot felul
de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu,
adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a
ne lăuda pe noi înşine, într-atât suntem de răbdători,
încât îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!
Nu este acesta adevărul? Pe când eram un tânăr
preot, după o predică, una din multele pe care le-am
ţinut într-o parohie, o tânără a venit la mine şi mi-a
41
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
zis: „Părinte Antonie, cu siguranţă sunteţi un om
neobişnuit de rău". I-am răspuns: „Sunt, desigur, un
om rău, dar cum de ţi-ai dat seama de asta?" Atunci
ea a zis: „Fiindcă ne-aţi descris atât de bine păcatele,
încât este cu neputinţă să nu le fi săvârşit la
rândul dumneavoastră!" Bineînţeles, şocanta descriere
a gândurilor şi atitudinilor rele de care vă
vorbesc aici probabil că mă reprezintă pe mine şi nu
pe voi, dar poate că în unele din ele vă recunoaşteţi,
într-o măsură oricât de mică, şi voi.
Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să
ne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcătoşi
în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi de
Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceea
ce Ii putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră
disperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu să
ne poată primi - prin pocăinţa noastră şi în mila şi
iubirea Lui. încât, chiar de la început, rugăciunea
este efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu,
un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu rieîndrăznind
să ne apropiem, ştiind că dacă îl întâlnim
prea curând, înainte ca harul Lui să. ne îngăduie să-L
întâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii. Iar tot ceea ce
putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviinţa,
cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dumnezeu
de care suntem în stare, cu toată atenţia şi dedicarea
noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi prin
care vom putea să-L întâlnim faţă către faţă - dar nu
spre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.
42
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Aş vrea să amintesc parabola Vameşului şi a Fariseului.
Vameşul vine şi stă în spate în biserică. Se
ştie osândit; ştie că din perspectiva justiţiei, pentru el
nu mai este nici o şansă, fiindcă este în afara împărăţiei
lui Dumnezeu, împărăţia dreptăţii sau a iubirii,
de vreme ce nu aparţine nici uneia dintre ele. Dar, în
viaţa crudă, violentă şi schimonosită pe care o duce,
a învăţat un lucru de care Fariseul cel drept n-are habar.
Anume, a învăţat că într-o lume a competiţiei,
într-o lume a animalelor de pradă, într-o lume plină
de cruzime şi de neomenie, singura speranţă pe care
o mai poate aştepta cineva este un gest de milă, un
act de compasiune, un gest cu totul neaşteptat, care
să nu izvorască din datorie sau din relaţiile fireşti şi
care va suspenda acţiunea lumii crude, violente şi
nemiloase în care trăim. Tot ceea ce ştie, de pildă,
din propria lui experienţă de jecmănitor, de cămătar,
de hoţ şi-aşa mai departe, este că sunt momente în
care fără nici un motiv, fiindcă aceasta nu ţine de
gândul lumii, el a iertat o datorie, fiindcă dintr-o dată
inima sa a devenit fragedă şi vulnerabilă; sau că într-
o altă ocazie va renunţa să mai arunce pe cineva în
temniţă doar pentru că un chip îi va fi amintit de ceva
sau o voce îi va fi atins inima. Nu este nici o logică
în asta. Nu aşa gândeşte lumea şi nu acesta este
felul în care se poartă el în mod obişnuit. Este o izbucnire,
ceva cu totul lipsit de sens, o presiune căreia
nu-i poate rezista; şi poate că mai ştie şi cât de des a
fost el însuşi salvat de la o mare năpastă prin inter-
43
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
venţia neaşteptatei şi imposibilei compasiuni şi iertări.
Şi iată-1 stând în spate, ştiind că lumea dinlăuntrul
bisericii este una a dreptăţii şi a milei divine, faţă
de care el este un intrus şi în care nu poate intra. Cu
toate acestea, ştie din propria sa experienţă că imposibilul
este cu putinţă, şi de aceea spune: „Ai milă,
ridică porţile dreptăţii, desfa piedicile religiei, coboară-
Te în milostivirea Ta până la noi, cei care nu
avem nici un drept să fim iertaţi ori lăsaţi înăuntru".
Şi mă gândesc că acesta este locul din care ar trebui
să plecăm de fiecare dată.
Poate că îţi aminteşti de cele două pasaje din
Sfântul Pavel în care se spune: „Puterea Mea se arată
în slăbiciune"1. Slăbiciunea de care este vorba aici
nu este aceea pe care o manifestăm atunci când păcătuim
şi îl uităm pe Dumnezeu, ci acea slăbiciune prin
care te arăţi cu totul mlădios, pe deplin transparent,
cu desăvârşire predat în mâinile lui Dumnezeu. Căci
de obicei ne străduim să fim puternici şi să-L împiedicăm
pe Dumnezeu să-Şi manifeste puterea.
îţi mai aduci aminte cum ai fost învăţat să scrii
când erai mic. Mama ţi-a pus un creion în mână, ţi-a
luat mâna ta în a ei şi a început S-Q mişte. Iar fiindcă
nu aveai nici o idee în legătură cu ceea ce voia să facă,
ţi-ai lăsat mâna complet liberă în mâna ei. Acesta
este lucrul pe care-1 înţeleg prin puterea lui Dumnezeu
ce se arată în slăbiciune. Te poţi gândi la asta ţi-
2 Cor. 12,9-10;13,4.
44
ŞCOALA RUGĂCIUNII
nfliul cont de felul în care lucrează pânza unei ambarcn|
iuni. O pânză poate prinde vântul şi poate fi folosi-
(A pentru manevrarea unei bărci numai pentru că este
HtAt de moale. Dacă în loc de o pânză pui o scândură
ture, nu vei mai reuşi să-ţi conduci barca; slăbiciunea
pân/ci este cea care o face atât de receptivă faţă de
Vftnl. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mănuşa de
•mi ură şi mănuşa chirurgicală. Cât de tare este prima,
şi cflt de subţire este a doua, şi totuşi, în nişte mâini
pricepute poate săvârşi minuni, tocmai pentru că este
Htflt de fragilă. Deci unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu
încearcă să ne înveţe este de a înlocui cantitatea
iinflgitoare şi minuţioasă de forţă turbulentă cu care
ne manifestăm în mod obişnuit, cu această slăbiciune
l predării, a abandonării în braţele lui Dumnezeu, îţi
Voi da un exemplu de astfel de situaţie.
Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten
t-il meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul
•liberării Parisului. Dintotdeauna, copiii săi mă urâ-
|Hri fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten,
dir după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de
ffline pentru că fusesem prietenul tatălui lor. Unul
din cei doi copii era o fată de cincisprezece ani, care
flîtr-0 zi a venit să mă vadă în cabinetul meu (înainte
de a deveni preot am fost medic) şi a descoperit
Ol, pe lângă tot instrumentarul medical, aveam pe
birou una din evanghelii. Şi, cu toată siguranţa pe
Oflrc fi-o dă tinereţea, îmi zise: „Nu pot să înţeleg
OUm este posibil ca cineva despre care se presupune
45
TROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
că este un intelectual poate crede în astfel de lucruri
prosteşti." I-am răspuns: „Ai citit-o?" Ea a negat.
Atunci am spus: „Să ţii minte că cei mai proşti oameni
sunt cei care judecă lucruri despre care nu ştiu
nimic". După aceasta, a citit Evangheliile şi a devenit
atât de interesată, încât toată viaţa i s-a schimbat;
căci a început să se roage, iar Dumnezeu i-a dăruit
să trăiască prezenţa Lui, din care un timp s-a
hrănit şi a trăit. Apoi s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă
şi mi-a trimis o scrisoare pe când devenisem
deja preot şi mă aflam în Anglia, zicându-mi:
„De când trupul meu a început să slăbească şi să se
stingă, duhul mi s-a făcut mai viu decât oricând, şi
simt prezenţa divină cu multă uşurinţă şi bucurie".
Dar eu i-am răspuns: „Nu te aştepta să dureze. După
ce îţi vei pierde încă un pic din tăria pe care o ai
acum, vei vedea că nu vei mai fi în stare să te întorci
şi să te arunci înaintea lui Dumnezeu şi atunci vei
simţi că nu mai poţi ajunge la El nicidecum". După
un timp mi-a scris din nou: „Da, mă simt atât de slabă
acum, încât nu mai pot face efortul de a mă îndrepta
spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit şi El
m-a părăsit", însă eu i-am răspuns: .„Acum este timpul
să faci altceva, încearcă să înveţi umilinţa în sensul
adevărat şi adânc al acestui cuvânt".
Cuvântul „umilinţă" vine de la cuvântul latin „humus",
care înseamnă pământ roditor. Pentru mine,
umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel
mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să
46
ŞCOALA RUGĂCIUNII
ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin
care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru
artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conţftienţi
de asta. Umilinţa împărtăşeşte statutul pământului.
Pământul este întotdeauna acolo, ca şi cum ar
II de la sine înţeles, niciodată amintit, întotdeauna
călcat în picioare, locul în care aruncăm şi vărsăm tot
ceea ce respingem şi tot ceea ce este de prisos. El
este acolo, tăcut şi acceptând totul şi, într-un mod
miraculos, prefăcând tot acest refuz într-o nouă bogăţie,
în ciuda degradării, transformând stricăciunea
însăşi într-o putere a vieţii şi într-o nouă sursă de
rodnicie, deschis către soare, deschis către ploaie,
guta să primească orice sămânţă o plantăm pentru a
da înapoi de treizeci de ori, de şaizeci de ori şi de o
sută de ori mai mult pentru fiecare. I-am spus acestei
femei: „învaţă să fii la fel înaintea lui Dumnezeu;
abandonată, predată, neaşteptând să primeşti nimic
de la oameni şi totul de la Dumnezeu". Şi într-ade-
Văr, nu mare lucru a primit de la oameni: după încă
şase luni, soţul ei se satură să mai aibă o soţie muribundă
şi o abandonă, aşa încât a avut parte de respingeri
generoase; dar Dumnezeu şi-a aprins strălucirea
deasupra ei şi a revărsat ploaia Lui asupra acestei femei,
fiindcă după puţin timp mi-a scris, zicându-mi:
„Sunt sfârşită. Nu mă mai pot mişca spre El, ci El
este cel care coboară la mine".
Aceasta nu este doar o povestioară care ilustrează
cele spuse, ci o realitate; este slăbiciunea în care
47
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Dumnezeu îşi poate manifesta puterea şi este situaţia
în care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţa
lui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu,
însă de fiecare dată când stăm, precum Vameşul sau
precum această fată, dincolo de împărăţia „dreptăţii",
doar în cea a milei, îl putem întâlni pe Dumnezeu.
încearcă să te gândeşti la absenţa lui Dumnezeu
şi să înţelegi înainte de a putea bate la uşă - şi
aminteşte-ţi că aceasta nu este doar uşa împărăţiei
înţeleasă la modul general, ci că Hristos spune în
mod concret „Eu sunt uşa" - că te afli în afara ei.
Dacă îţi petreci timpul imaginându-ţi că, într-un
mod nefiresc, te şi afli în împărăţia lui Dumnezeu,
desigur că nu are nici un rost să mai baţi la uşă
pentru a ţi se deschide. Negreşit, te uiţi în jur încercând
să vezi unde sunt îngerii şi sfinţii şi unde e locaşul
care îţi aparţine, şi când nu vezi altceva decât
întuneric sau ziduri, poţi fi surprins, pe drept cuvânt,
că raiul este atât de neatrăgător. Trebuie deci
să înţelegem că încă nu ne aflăm în rai, că suntem
încă străini de împărăţia lui Dumnezeu şi că, prin
urmare, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: unde
este uşa şi cum trebuie să batem în ea?
în capitolul următor vom* încerca să adâncim
această temă a bătăii în uşă şi a încercării de a intra,
de a deveni casnici ai raiului, ai locului în care rugăciunea
este cu putinţă.
II
A bate la uşă
icj^c
"N^1^•ÎK^4^
bupă cum am arătat când am vorbit despre
felul în care percepem absenţa lui Dumnezeu
- care este evidentă nu în mod obiectiv,
ei subiectiv -, dacă nu suntem conştienţi de faptul
Cfl ne aflăm în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi că
trebuie să batem la o uşă pentru a fi lăsaţi să intrăm,
no vom petrece o mare parte din vieţile noastre
liruiginându-ne că ne aflăm înăuntru, purtându-ne ca
|l cum am fi acolo, dar fără a ajunge vreodată la
idflncimile la care împărăţia lui Dumnezeu se arată
în toată frumuseţea, adevărul şi slava ei.
Când spun că suntem străini de împărăţie, nu
Vreau să spun doar că există o situaţie în care ne
iflăm fie cu totul în afară, fie cu totul înăuntru. Ar
frcbui să ne gândim mai curând în termenii unei
înaintări neîncetate către o tot mai mare adâncime,
IIU către o tot mai mare înălţime, cum preferaţi, astfol
încât la fiecare pas vom avea ceva care este deja
bogat şi adânc şi cu toate acestea să continuăm să
dorim şi să ne mişcăm către ceva care este şi mai
bogat, şi mai adânc. Acesta este un lucru foarte important
de reţinut, fiindcă, într-adevăr, suntem neipus
de bogaţi chiar şi atunci când suntem în afară.
M upă cum am arătat când am vorbit despre
l \ felul în care percepem absenţa lui Dumne-
Jkx zeu - care este evidentă nu în mod obiectiv,
el subiectiv -, dacă nu suntem conştienţi de faptul
CA ne aflăm în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi că
trebuie să batem la o uşă pentru a fi lăsaţi să intrăm,
ne vom petrece o mare parte din vieţile noastre
Imiiginându-ne că ne aflăm înăuntru, purtându-ne ca
|i cum am fi acolo, dar fără a ajunge vreodată la
idflncimile la care împărăţia lui Dumnezeu se arată
în toată frumuseţea, adevărul şi slava ei.
Când spun că suntem străini de împărăţie, nu
Vreau să spun doar că există o situaţie în care ne
•flâm fie cu totul în afară, fie cu totul înăuntru. Ar
frebui să ne gândim mai curând în termenii unei
înaintări neîncetate către o tot mai mare adâncime,
IAU către o tot mai mare înălţime, cum preferaţi, astfel
încât la fiecare pas vom avea ceva care este deja
bogat şi adânc şi cu toate acestea să continuăm să
dorim şi să ne mişcăm către ceva care este şi mai
bogat, şi mai adânc. Acesta este un lucru foarte important
de reţinut, fiindcă, într-adevăr, suntem neipus
de bogaţi chiar şi atunci când suntem în afară.
51
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Dumnezeu ne dă atât de mult, suntem atât de bogaţi
din punct de vedere intelectual şi afectiv, vieţile
noastre sunt atât de pline, încât ne putem imagina
că nu ar putea exista ceva superior acestor înzestrări,
că am aflat împlinirea şi plenitudinea, că am
găsit capătul căutărilor noastre. Dar trebuie să învăţăm
că întotdeauna este mai mult. Trebuie să ne
bucurăm că, deşi săraci, suntem atât de bogaţi; trebuie
să tânjim după adevăratele bogăţii ale împărăţiei,
fiind atenţi ca nu cumva să ne lăsăm înşelaţi că
le-am dobândit deja şi astfel să ne întoarcem de la
ceea ce se află înaintea noastră.
Trebuie să ne amintim că toţi avem un dar. Prima
Fericire este a sărăciei, şi numai dacă trăim potrivit
acestei Fericiri putem intra în împărăţia lui
Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai
întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm
nici un lucru pe care 1-am putea păstra, fie că o
vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului
că sunt nimic şi că nu am nimic - o sărăcie
totală, fără leac şi fără speranţă. Existăm pentru că
existenţa noastră a fost voită şi pentru că am fost
aduşi la existenţă. Nu am avut nici o contribuţie la
asta, nu este vorba deci de un act al voinţei noastre
libere. Noi nu ne deţinem viaţa în aşa fel încât i-ar
fi cuiva cu neputinţă să o ia de la noi, şi tot ceea ce
suntem şi avem este efemer în felul acesta. Avem
un trup - care va muri. Avem o minte - dar este
destul ca un vas de sânge să plesnească în creier ca
52
ŞCOALA RUGĂCIUNII
cea mai prestigioasă minte să fie anulată dintr-o
dată. Avem o inimă, sensibilă şi vie — şi totuşi acum
am vrea să ne revărsăm toată compătimirea şi înţelegerea
pentru cineva aflat în nevoie şi simţim că în
piept avem o piatră.
Aşa că, într-un fel, putem spune că nu avem nimic,
pentru că nimic nu este în posesia noastră, iar
noi suntem stăpâni doar peste acest nimic. Iar
aceasta ne-ar putea conduce nu la sentimentul de
apartenenţă la împărăţia lui Dumnezeu şi la a ne
bucura de ea, ci la disperare - dacă nu ne amintim
că, deşi nici unul din lucrurile acestea nu ne aparţine,
în sensul că ne pot fi luate, totuşi noi suntem în
posesia lor. Acesta este al doilea aspect al Fericirii.
Suntem bogaţi, şi tot ce avem este un dar şi un
semn al iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii oamenilor,
este un dar nesfârşit al iubirii divine; şi atâta vreme
cât nu avem nimic, iubirea divină este manifestată
întreagă şi fără încetare. Dar orice am cuprinde în
mâinile noastre pentru a poseda este desprins de
domeniul iubirii. Negreşit, lucrul acela devine al
nostru, dar iubirea este pierdută. Numai cei care dăruiesc
totul devin conştienţi de adevărata, totala, finala,
iremediabila sărăcie spirituală; aceştia sunt cei
care au primit iubirea lui Dumnezeu arătată în toate
darurile Lui. Unul din teologii noştri a zis: „Toată
hrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dumnezeiască
prefăcută în bucate". Cred că acesta este
un lucru adevărat, şi că în momentul în care încer-
53
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
cam să fim bogaţi prin reţinerea grijulie a vreunui
lucru în mâinile noastre, noi suntem pierzătorii, fiindcă
atât timp cât nu strângem ceva în mâini, putem
lua, lăsa, putem face orice dorini.
împărăţia aceasta este puterea de a fi liberi de
posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relaţie
în care totul este iubire - iubire omenească şi
iubire dumnezeiască.
Dacă vom cugeta în felul acesta, vom putea
transfera această idee la ce a fost spus mai devreme.
Da, suntem bogaţi. Cu toate acestea, nu trebuie să
ne lăsăm păcăliţi de ceea ce avem, crezând că
de-acum ne putem strica vechile hambare pentru a
ne construi altele noi, mai încăpătoare, în care să ne
îngrămădim şi mai multe din bogăţiile noastre. Nimic
nu poate fi păstrat - nimic, cu excepţia împărăţiei
lui Dumnezeu. Aşa că renunţăm la lucrurile
noastre, unul câte unul, pentru a putea merge liberi
- eliberaţi de povara de a fi bogaţi. Nu aţi observat
niciodată că a fi bogat înseamnă, la un alt nivel, o
sărăcire? Este destul să spui „am ceasul acesta, este
al meu" şi să-1 închizi în pumn, pentru a fi în posesia
unui ceas, dar mai sărac cu-o mână. Iar dacă-ţi
strângi bogăţiile în minte, dacă-ţi zăvorăşti inima
pentru a păstra în siguranţă ceea ce se află înlăuntrul
ei, pentru a nu-ţi pierde niciodată bogăţiile,
atunci mintea şi inima ta devin tot atât de mici precum
lucrurile printre care te-ai închis.
54
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Iar dacă ce am spus este adevărat, în clipa în care
î|i dai seama cât de lipsit eşti în realitate de orice,
«lunci te afli chiar la marginea împărăţiei lui Dumnc/
eu, aproape că simţi că Dumnezeu este iubire şi
cfl te susţine prin iubirea Lui. în acel moment poţi
fiice două lucruri deodată. Te poţi ruga din mijlocul
necazurilor, izolării şi al sărăciei tale radicale şi,
totodată, te poţi bucura pentru că eşti atât de bogat
în dragostea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate
decât în măsura în care ai ajuns în acel punct în care
eu poate fi descoperită, fiindcă atât timp cât îţi închipui
că eşti bogat nu ai nici un motiv să-i mulţumeşti
lui Dumnezeu şi deci nu-ţi poţi da seama că
eşti iubit. Prea adesea felul de mulţumire pe care îl
aducem este mai degrabă o mulţumire generală, ab-
•tractă, după cum este şi pocăinţa noastră.
Am făcut odată această experienţă, într-un mod
foarte puţin romantic şi spiritual, îmi amintesc că,
pe când eram adolescent, urma să mă duc la cineva
fi mi-am calculat drumul cu multă atenţie, căci spefim
să ajung în momentul în care familia aceea va
fl la masă; eu îmi făcusem socoteala că, dacă ajungeam
la timp, ar fi fost exclus să fiu ţinut să aştept
tntr-o cameră alăturată, fără a fi invitat să mănânc şi
eu ceva. Numai că, după cum era de aşteptat, trenul
meu a întârziat, aşa că am ajuns după prânz, cu o
fotme de lup. Eram cu un prieten şi, pentru că
ifectiv ne era prea foame ca să ne continuăm drumul,
am întrebat dacă mai aveau ceva de mâncare.
55
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
„Avem o jumătate de castravete", au răspuns ei.
Ne-am uitat la castravete, iar apoi ne-am uitat unul
la celălalt, gândindu-ne: „Asta-i tot ce are Dumnezeu
pentru noi?" Atunci prietenul meu a zis: „Bine,
hai să ne rugăm". „Să ne rugăm pentru un castravete!"
mă gândii eu. Prietenul meu era un credincios
mai bun şi mai evlavios decât mine, aşa că am
citit Ceasul al nouălea împreună, apoi am mai citit
câteva rugăciuni, iar, la sfârşit, rugăciunea pentru
binecuvântarea bucatelor, şi în tot timpul acesta
mi-a fost greu să mă desprind de jumătatea de castravete,
din care, de fapt, numai un sfert urma să fie
al meu; în fine, am rupt în două castravetele şi 1-am
mâncat. Niciodată în viaţa mea nu am mai fost atât
de recunoscător lui Dumnezeu pentru oricât de
multă mâncare am primit. Am mâncat aşa cum cineva
ar mânca o mâncare sacră. L-am mâncat cu
grijă, atent să m pierd ceva din gustul bogat al
acestui castravete proaspăt, iar după ce 1-am isprăvit
nu am avut nici o ezitare să spun „acum, să mulţumim
Domnului" şi am început din nou să ne rugăm
cu recunoştinţă.
Nu putem duce o viaţă de rugăciune, nu ne putem
îndrepta spre Dumnezeu decât în măsura în
care ne eliberăm de stăpânire, pentru a avea astfel
două mâini libere, pentru a oferi şi o inimă cu totul
deschisă - nu ca şi cum ar fi o pungă pe care ne-am
teme s-o ţinem deschisă ca nu cumva să ne curgă
banii din ea, ci ca şi cum ar fi o pungă deschisă şi
56
ŞCOALA RUGĂCIUNII
goală - şi, de asemenea, pentru a păstra şi o inteligenţă
cu totul deschisă faţă de necunoscut şi neprevfl/
ut. Acesta este felul în care suntem bogaţi şi în
iicclaşi timp cu totul liberi de bogăţie. Acesta este
punctul în care putem spune că ne aflăm în afara
împărăţiei şi totuşi suntem atât de bogaţi înăuntrul
ci si atât de liberi.
Aceasta se întâmplă cu adevărat, de pildă, când
postim. Prin postire şi abstinenţă nu am în vedere
ttcca activitate care afectează numai stomacul, ci
«cea atitudine trează care îţi permite (sau te constrânge)
să nu te laşi înrobit de nimic. Aceasta este
o problemă care vizează felul în care ne trăim şi ne
organizăm viaţa la toate nivelurile. Mai întâi ne
afectează imaginaţia, fiindcă acesta este un loc în
enre păcatul începe să lucreze. Unul dintre scriitorii
noştri ortodocşi scria, prin secolul al IX-lea, că păcatele
cărnii sunt păcatele pe care duhul omului le
lăvârşeşte împotriva cărnii. Nu carnea este respon-
•abilă, şi cred că de aceea trebuie să învăţăm să ne
controlăm imaginaţia. Cât timp imaginaţia nu a pus
stăpânire asupra noastră, lucrurile ne sunt exterioare;
din momentul în care imaginaţia ni s-a încurcat
cu lucrurile şi s-a predat lor, noi ne-am alipit lucrurilor.
Ştiţi că există astfel de lucruri precum carnea,
legumele, cremele şi aşa mai departe. Ştiţi asta
ca pe un lucru obiectiv. Dacă aţi sta puţin şi v-aţi
întreba: „De fapt, nu îmi este foame, dar uite cât de
multe bunătăţuri sunt aici, oare ce mi-aş alege?", în
57
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ ŞCOALA RUGĂCIUNII
cel mult cinci minute v-aţi trezi că v-aţi proiectat
tentaculele asupra unui mare număr de bucate. Aţi
fi precum Gulliver, ţintuit de pământ de câte un fir
de păr, apoi de un altul, şi apoi de încă unul; luate
în parte, fiecare fir de păr nu înseamnă ceva, dar
toate laolaltă vă ţin strâns legaţi de pământ. O dată
ce i-aţi permis imaginaţiei să zburde în voie, totul
devine dificil. De aceea trebuie să fim treji şi să
luptăm pentru libertate. Este o mare diferenţă între
ataşament şi iubire, între foame şi lăcomie, între
interesul viu şi curiozitate, şi aşa mai departe. Orice
înzestrare a noastră naturală are un corespondent
care este marcat de rău şi care reprezintă unul din
modurile prin care putem fi înrobiţi. La asta mă
refer când vorbesc despre retragerea tentaculelor.
Mai întâi de toate, spuneţi „nu". Dacă aţi spus „nu"
la timp, sunteţi gata de luptă. Dar apoi să fiţi nemiloşi,
deoarece cugetul liber şi desprinderea de lucruri
sunt mai preţioase decât plăcerea pe care o
primiţi ca sclavi.
JTI cum, dacă tot ceea ce am spus până aici este
Xj adevărat, trebuie să batem la o uşă. în acest
V l punct anumite probleme devin extrem de
grave. Dacă uşa ar fi cea a unei biserici oarecare, ar
fi foarte simplu, ne-am duce şi am bate. Necazul
este că de obicei nu ştim unde ar trebui să batem.
Cât de des se întâmplă ca oameni care doresc să se
roage să se întrebe: „Care este lucrul asupra căruia
Nrt mă concentrez în rugăciunea mea? încotro ar trebui
să se îndrepte atenţia şi inima mea?" Dacă eşti
musulman, este simplu. Te întorci către Mecca.
Dar, chiar şi aşa, ce vei face după ce te-ai îndreptat
N p re răsărit? Nu te poţi concentra asupra a ceea ce
este mai puţin decât Dumnezeu. Din momentul în
care încerci să te concentrezi asupra unui dumnezeu
imaginar, unul pe care ţi 1-ai putea plăsmui, te afli
în marele pericol de a aşeza un idol între tine şi
Dumnezeul adevărat. Acesta este un gând care a
fost exprimat încă din secolul al IV-lea de Sfântul
(irigorie de Nazianz. El a spus că din clipa în care
punem un semn vizibil înaintea noastră, fie că
nccsta este un crucifix, un chivot, o icoană sau o
imagine nematerială - Dumnezeu, aşa cum ni-L
imaginăm sau Hristos, aşa cum îl vedem pictat - şi
ne concentrăm atenţia asupra acestui semn, am aşezat
o barieră între noi şi Dumnezeu, fiindcă confundăm
imaginea pe care ne-am format-o cu persoana
Căreia îi adresăm rugăciunea noastră. Ceea ce trebuie
să facem este să adunăm toată cunoaşterea lui
Dumnezeu pe care o avem pentru a putea ajunge în
prezenţa Lui, dar apoi să ne amintim că tot ceea ce
ştim despre Dumnezeu ţine de trecutul nostru, se
«Hă într-un fel în urma noastră, şi că stăm faţă către
fu ta cu Dumnezeu în toată complexitatea şi-n toată
simplitatea Lui, înaintea unui Dumnezeu atât de
aproape de noi şi totuşi atât de necunoscut. Numai
chică stăm complet deschişi faţă de necunoscut, ne-
58 59
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
cunoscutul ni se poate arăta El însuşi, aşa cum hotărăşte
să se reveleze nouă, celor de astăzi. Deci,
având această sinceritate şi receptivitate, trebuie să
stăm înaintea lui Dumnezeu fără a încerca să-i dăm
o anumită formă ori să-L închidem în concepte şi
imagini, şi să batem la o uşă.
Unde anume? Evanghelia ne spune că împărăţia
lui Dumnezeu se află mai întâi înlăuntrul nostru.
Dacă nu putem găsi împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul
nostru, şansele noastre de a-L întâlni pe
Dumnezeu în afara noastră sunt foarte mici. Când
Gagarin s-a întors din spaţiu şi a exprimat acea celebră
frază a lui, că nu L-a văzut pe Dumnezeu în
ceruri, unul din preoţii noştri din Moscova a făcut
această observaţie: „Dacă nu L-ai întâlnit pe pământ,
nu-L vei întâlni nici în ceruri". Lucrul acesta
este adevărat şi în legătură cu ceea ce vă spun
acum. Dacă nu putem găsi o legătură cu Dumnezeu
chiar sub pielea noastră, adică în această mică lume
care sunt eu, atunci sunt şanse foarte mici de a-L recunoaşte
chiar dacă L-am întâlni faţă către faţă.
Sfântul loan Gură de Aur a zis: „Află uşa inimii tale
şi vei descoperi că este poarta împărăţiei lui Dumnezeu".
Aşa că trebuie să ne întdarcem spre înlăuntrul
nostru, şi nu în afară - dar înlăuntru într-un
anumit fel. Nu spun că trebuie să devenim introspectivi.
Nu mă refer la faptul că trebuie să intrăm
înlăuntrul nostru asemenea psihanalizei sau psihologiei.
Nu este vorba despre o călătorie către pro-
60
ŞCOALA RUGĂCIUNII
pria mea interioritate, ci o călătorie prin şinele meu,
pentru a mă putea ridica de la cel mai adânc nivel al
sinelui până la locul în care se află El, moment în
care eu şi Dumnezeu ne întâlnim.
Deci această problemă a rugăciunii de început
are două aspecte: mai întâi acela de a merge înlăuntru,
iar apoi cel legat de cuvintele pe care le folosim
în rugăciune şi direcţia spre care le îndreptăm.
Voi vorbi acum despre cel de-al doilea aspect.
Către ce, înspre cine îmi voi îndrepta vârful ascuţit
al rugăciunii mele? Foarte des oamenii caută să
strige spre cer, fiind extrem de surprinşi să descopere
că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vine
înapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pe
care-1 dorim. Un scriitor duhovnicesc din secolul al
Vll-lea, Sfântul loan Scărarul, a scris că rugăciunea,
cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată.
Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să
loveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardă
tare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-1
încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-1 poţi încorda,
săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajunge
la ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţul
puternic. Acum, presupunând că săgeata reprezintă
cuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adânc
punct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrul
nostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrul
nostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc de
maximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate
61
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere.
Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inima
noastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nu
este sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacă
vreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea.
Sunt momente în care putem încerca să ajungem
în adâncurile propriei fiinţe strigându-L pe
Cel care stă la rădăcina şi în miezul tuturor lucrurilor;
atunci veţi vedea foarte bine încotro vă mişcaţi
şi în ce direcţie v-aţi îndreptat rugăciunea: nu înapoi,
nici înainte, ci tot mai în adânc - străpungând
orice rezistenţă care vă stă în cale, orice greşeală
protectoare, îndreptând-o împotriva oricărui lucru
care v-ar împiedica să străbateţi până la acea adâncime,
în felul acesta rugăciunea va deveni ceva cu
totul realizabil, chiar dacă va rămâne un exerciţiu
cutezător şi ostenitor.
Aşa că, înainte de toate, trebuie să alegem o rugăciune.
Acesta este un lucru deosebit de important.
După cum este important să folosim cuvintele potrivite
în relaţia cu cineva, tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea.
Indiferent ce rugăciune am alege, ea trebuie
să fie semnificativă pentru noi -şi să nu ne stânjenească.
Trebuie să recunosc că cercetarea manualelor
de rugăciune mă lasă adesea nedumerit. Simt
că dacă Dumnezeu ar fi fost cu adevărat prezent,
dacă ar fi fost efectiv acolo în faţa mea, cu siguranţă
nu aş fi îndrăznit să înşir acele vorbe goale despre
El şi să-I spun despre El lucruri pe care El le ştia cu
62
ŞCOALA RUGĂCIUNII
mult înainte ca eu să ajung pe lume. Deci cu adevărat
avem nevoie de alegere, căci, dacă te simţi ruşinat
de rugăciunea ta, Dumnezeu s-ar putea simţi
stânjenit de tine, iar rugăciunea, de asemenea, ţi s-ar
putea împiedica, aşa încât nu vei mai fi în stare să o
aduci la Dumnezeu în plinătatea inimii. Mai întâi de
toate, aşadar, trebuie să cauţi cu adevărat acele cuvinte
ale rugăciunii care sunt vrednice de tine şi
vrednice de Dumnezeu. Spun „vrednice de tine şi
vrednice de Dumnezeu" pentru că, dacă ele sunt destul
de bune pentru tine, atunci Dumnezeu le va primi,
însă dacă nu sunt destul de bune pentru tine lasă-
L pe Dumnezeu în pace, căci a ascultat lucruri
mai bune decât ce voiai să-i spui. Cu toate acestea,
nu trebuie să ne străduim să căutăm nişte cuvinte
ieşite din comun; una dintre primejdiile care apar în
rugăciune este aceea de a căuta cuvinte care să fie
cumva deopotrivă cu Dumnezeu. Din nefericire, de
vreme ce nimeni dintre noi nu este la acelaşi nivel cu
Dumnezeu, eşuăm şi ne risipim o mare parte din
timpul nostru încercând să găsim cuvintele potrivite.
Fără a încerca să epuizez toate variantele posibile,
aş dori numai să vă ofer o imagine a vredniciei
unui act de închinare sau a cuvintelor unei închinări,
în folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise
există o întâmplare deosebită. Moise întâlneşte în
deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi,
îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede
pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o stra-
63
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
chină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată
la o oarecare distanţă. Moise îl întreabă pentru ce a
făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este
laptele lui Dumnezeu". Moise este nedumerit, aşa
că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde:
„întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe
care-1 aduc ca o jertfa lui Dumnezeu". Moise, care
este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa
lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl
bea?" „Da, răspunde păstorul, îl bea". Atunci Moise
se simte îndemnat să-1 lumineze pe sărmanul păstor
şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă
absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este
foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat
puţin pe tema asta, până când Moise îi propune
păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a
vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele,
în timp ce el se va duce în deşert ca să se roage.
Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina
lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert;
vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care
se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la
loc în deşert, în dimineaţa următoare, Moise îl găseşte
pe pastor trist şi descurajat. ,',Cum a fost?!", îl
întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate,
Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele
meu". Moise este mirat că păstorul este atât de abătut,
îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii
mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte".
64
ŞCOALA RUGĂCIUNII
„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru
pe care-1 puteam face pentru a-mi exprima iubirea
pentru El mi-a fost luat". Moise pricepe. Se retrage
în deşert şi se roagă fierbinte, în plină noapte, are o
vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i:
„Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu
toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele
pe care mi-1 dădea păstorul acela, ca semn al iubirii
lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am
trebuinţă de lapte, aşa că-1 împărţeam cu acea vulpe
micuţă căreia îi place laptele atât de mult".
Am încercat să subliniez în primul rând că rugăciunile
tale trebuie să fie orientate spre înlăuntrul
tău, nu către un Dumnezeu din ceruri, nu către unul
îndepărtat, ci către acest Dumnezeu care îţi este mai
apropiat decât ai putea bănui; în al doilea rând, am
vrut să arăt că primul gest al rugăciunii este de a
găsi acele cuvinte care se potrivesc deplin cu ceea
ce eşti, cuvinte de care să nu-ţi fie ruşine că ar fi
prea naive sau prea îndrăzneţe, ci care să te exprime
cu adevărat şi care să fie vrednice de tine - şi
de-abia atunci să le oferi lui Dumnezeu cu toată puterea
de înţelegere de care eşti în stare, în egală măsură,
trebuie să-ţi pui toată inima şi întregul suflet
într-un act de închinare, într-un act de recunoaştere
şi de preţuire a lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul
înţeles al iubirii: o acţiune în care te-ai angajat
cu mintea şi cu sufletul tău şi, de aceea, o acţiune
care corespunde pe deplin cu ceea ce eşti.
65
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Prin urmare, primul lucru pe care îl sugerez este
că ar trebui să te întrebi care cuvinte ale rugăciunii
au rost pentru tine, astfel încât să i le oferi lui Dumnezeu,
fie că ele îţi aparţin, fie că le-ai împrumutat
de la cineva. Caută să vezi şi cât de mult aceste cuvinte
ţi-ar putea atinge inima şi cât de mult ţi-ai
putea concentra mintea asupra lor - căci, dacă tu nu
poţi să fii atent la cuvintele pe care le rosteşti, de ce
ar fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semn
al iubirii tale dacă ţi-ai lăsat inima în afara lor, dacă
nu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstire
împreună cu o anumită doză de nepăsare?
Dacă vei învăţa să foloseşti o rugăciune pe care ai
ales-o în momentele în care poţi acorda întreaga ta
atenţie prezenţei dumnezeieşti şi să-i dăruieşti lui
Dumnezeu această rugăciune, treptat conştiinţa prezenţei
lui Dumnezeu creşte în tine tot mai mult şi, fie
că eşti printre oameni, ascultându-i şi vorbindu-le,
fie că eşti singur în lucrul tău, această conştiinţă este
atât de puternică, încât chiar şi arunci când vei fi
printre oameni te vei putea ruga. Analogia oferită de
unii dintre scriitorii noştri duhovniceşti funcţionează
la două niveluri diferite: unui este mai simplu şi mai
direct, şi sunt de părere că exprimă foarte bine ceea
ce încearcă ei să spună, iar celălalt este mai elevat.
Cel simplu şi direct se referă la ceea ce spune
Teofan Zăvorâtul, unul din marii noştri îndrumători
duhovniceşti: „Gândul la Dumnezeu să-ţi fie atât de
limpede precum o durere de măsele". Când ai o ase-
66
ŞCOALA RUGĂCIUNII
menea durere nu o poţi uita orice ai face. Fie că
vorbeşti, că citeşti, că deretici prin casă, cânţi sau
orice altceva ai face, durerea este prezentă, te însoţeşte
fără încetare şi nu poţi scăpa de înţepătura pre-
/cnţei ei. Sfântul Teofan spune că în acelaşi fel ar
trebui să facem să apară o înţepătură, o străpungere
şi în inimile noastre. Nu mă refer la inima fizică, ci
la o durere care apare în străfundul fiinţei noastre şi
care ar fi un puternic dor după Dumnezeu, simţământul
că „sunt singur, Doamne, Tu unde eşti?" pe
care îl ai chiar în momentul în care, rugându-te, ai
pierdut legătura cu El.
Modul mai elevat de prezentare a acestor lucruri
este, desigur, acela de a spune că atunci când o mare
bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi,
nu o uităm curând, în cursul unei zile. Suferinţa
pierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea care
ne umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi ascultăm
pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, în
timp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit. La fel ar
trebui să fie şi cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.
Şi dacă sentimentul prezenţei lui Dumnezeu
este la fel de limpede ca şi celelalte, atunci ne putem
ruga şi în timp ce suntem ocupaţi cu alte lucruri.
Te poţi ruga atunci când munceşti fizic, după
cum te poţi ruga şi atunci când te afli împreună cu
alţii, ascultându-i sau fiind angajat într-o anumită
conversaţie sau relaţie. Dar, după cum am spus, nu
67
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
acesta este primul lucru care ni se întâmplă, de aceea
cred că mai întâi de toate ar trebui să ne învăţăm
să deprindem o atitudine de atenţie rugătoare şi o
stare de inimă zdrobită în acele condiţii care îngăduie
dobândirea unei astfel de stări, fiindcă este atât
de uşor să devii neatent, să aluneci din trezvie într-o
rugăciune somnolentă. Să începem să deprindem
acest fel de atenţie rugătoare, de neclintită statornicie
şi de predare lui Dumnezeu în acele momente în
care o putem face cu o minte şi o inimă neîmprăştiate,
iar apoi putem încerca şi în alte situaţii.
în capitolul următor vom continua cu acest subiect,
arătând felul în care putem lua una sau două
rugăciuni pe care să le folosim pentru a răzbate
până în străfundul fiinţei noastre, către sălaşul lui
Dumnezeu, în afară de asta, voi încerca să explic
cum poate merge cineva înlăuntrul său, căci acesta
este un lucru diferit. Să nu uitaţi de micuţa vulpe,
care poate fi de mare folos pentru viaţa voastră de
rugăciune. Şi dacă tot vorbim despre vulpi, dacă
vreţi să ştiţi cum vă puteţi împrieteni cu Dumnezeu,
căutaţi să aflaţi despre o altă vulpe din cartea lui
Saint-Exupery, Micul Prinţ, despre modul în care te
poţi împrieteni cu cineva care este foarte sensibil,
vulnerabil şi sfios.
III
A păşi înlăuntru
icixc
Vi m spus că una din problemele pe care tre-
AJ buie să le înfruntăm cu toţii este aceasta: în-
V * cotro ar trebui să-mi îndrept rugăciunea?
Răspunsul pe care-1 sugerasem era că ar trebui să o
aţintim către noi înşine. Dacă rugăciunea pe care
doreşti s-o aduci lui Dumnezeu nu este importantă
şi semnificativă pentru tine în primul rând, nu o vei
putea prezenta Domnului. Dacă eşti neatent faţă de
cuvintele pe care le pronunţi, dacă inima ta nu le resimte
sau dacă viaţa nu îţi este îndreptată în aceeaşi
direcţie cu rugăciunea ta, aceasta nu va putea ajunge
până la Dumnezeu. De aceea, primul lucru pe
care trebuie să-1 faci este, după cum am spus, să găseşti
o rugăciune pe care să o poţi spune cu toată
mintea ta, cu toată inima şi cu toată voinţa ta - o rugăciune
care nu trebuie să fie neapărat un mare
exemplu de subtilitate liturgică, ci una care să fie
adevărată, una care să nu eşueze în ceea ce doreşte
să exprime. Trebuie să înţelegi această rugăciune,
cu toată bogăţia şi precizia pe care le cuprinde.
în ce priveşte cuvintele, sunt trei lucruri pe care
le putem face. Putem folosi rugăciunea spontană,
adică acel gen de rugăciune care ţâşneşte dintr-o
71
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
dată din sufletele noastre; putem folosi scurte rugăciuni
exprimate cu voce tare, care sunt foarte scurte,
deosebit de intense în conţinutul lor şi atât de largi,
încât pot cuprinde cât mai multe înţelesuri cu putinţă;
şi mai putem folosi ceea ce este numit, uneori
cu neplăcere, rugăciuni gata făcute, care variază de
la cele mai mediocre compoziţii ale unor oameni
care încearcă să născocească rugăciuni pentru toate
ocaziile posibile până la expresiile celor mai profunde
experienţe ale sfinţilor, exprimate în rugăciuni
pe care nu ei le-au inventat, ci pe care Duhul
Sfanţ le-a turnat în vieţile şi inimile lor. Aş vrea să
spun câte ceva despre fiecare din aceste categorii.
Rugăciunea spontană este posibilă în două situaţii:
fie în momentele în care, având o puternică conştiinţă
a prezenţei lui Dumnezeu, se trezeşte în noi
un răspuns de rugăciune, de bucurie şi toate acele
forme de răspuns de care suntem în stare atunci când
suntem cu adevărat noi înşine şi stăm înaintea Dumnezeului
Cel viu, fie atunci când devenim brusc conştienţi
de pericolul de moarte în care ne aflăm când
venim la Dumnezeu, momente în care strigăm dintr-
o dată din adâncul disperării şi al părăsirii, simţind
că pentru noi nu este altă nădejde de salvare decât la
Dumnezeu.
Aceste două situaţii sunt cei doi poli - a ne vedea
în situaţia disperată în care ne aflăm, lipsiţi de
Dumnezeu, singuri, dorind o vindecare, dar nepu-
72
ŞCOALA RUGĂCIUNII
tincioşi în a birui această stare; sau minunea de a ne
descoperi în mod neaşteptat faţă către faţă cu Dumnezeu
atunci când ne putem ruga spontan, fără să
conteze ce cuvinte vom folosi. Am putea spune
doar atât, întruna: „Bucuria mea, bucuria mea". Putem
rosti cuvinte pentru că, propriu-zis, acestea nu
contează, cuvintele sunt doar un mod de a susţine o
stare, de a vorbi nesocotit, nebuneşte, despre iubirea
noastră ori despre deznădejdea noastră. Vă amintiţi
despre pasajul din Evanghelie legat de Schimbarea
la Faţă, în care Petru îi spune lui Hristos: „Bine este
să fim noi aici; să facem trei colibe: una Ţie, una lui
Moise şi una lui Ilie" (Le. 9, 33). Evanghelia ne
spune că Petru vorbea nechibzuit, pentru că era înspăimântat.
A fost confruntat cu ceva atât de copleşitor,
încât a zis primul lucru care i-a venit în minte,
a rostit ceva care-i exprima sentimentele.
Acum, dacă ne închipuim că am putea păstra rugăciunea
spontană de-a lungul întregii vieţi, ne
aflăm într-o amăgire copilărească. Acest fel de rugăciune
trebuie să ţâşnească din sufletele noastre,
nu avem cum să răsucim un robinet pentru ca ea să
curgă de la sine. Nu stă neîncetat la dispoziţia noastră,
ca să ne putem folosi de ea oricând. Rugăciunea
aceasta vine din adâncurile sufletului, fie dintr-o fericită
uimire, fie dintr-o mare întristare, niciodată
dintr-o stare neutră, intermediară, în care nu suntem
copleşiţi nici de prezenţa divină, nici de înţelegerea
73
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
a ceea ce suntem şi a stării noastre. Aşa că a încerca
în alt fel de momente să ne rugăm în mod spontan
nu poate fi decât o strădanie vană. Sunt perioade
mari de timp în care nu te afli nici pe fundul mării,
nici pe vârful muntelui, dar în care trebuie să te rogi
cumva, iar aceasta este perioada în care nu te poţi
ruga cu spontaneitate, ci din convingere. Acesta
este un lucru foarte important, fiindcă mulţi oameni
care încep o perioadă de rugăciune consideră că
numai în măsura în care sunt puternic pătrunşi de
cuvintele şi expresiile pe care le folosesc sunt sinceri
în rugăciune. Aceasta este o greşeală. Uneori
poţi fi absolut sincer prin luciditatea minţii şi hotărârea
voinţei, deşi într-un anume moment aceste cuvinte
sau gesturi pot să nu exprime exact ceea ce
simţi.
Mă gândesc la următorul exemplu. Atunci când
trăieşti în familia ta şi depui o muncă fizică mai
grea, se întâmplă să ajungi acasă epuizat. Dacă în
momentul acela mama ta, sora, tatăl tău sau oricine
altcineva te întreabă „mă iubeşti?" tu zici „da". Iar
dacă persoana respectivă continuă să te întrebe:
„Mă iubeşti cu adevărat în momentul acesta?", ai
putea răspunde cu îndreptăţire, zicând: „Nu, nu simt
nimic altceva decât că mă doare spatele şi tot corpul".
Dar ai perfectă dreptate să zici „te iubesc",
fiindcă ştii că dincolo de toată oboseala există o putere
iubitoare vie. Iar când Hristos spune „cei care
74
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Mă iubesc păzesc poruncile Mele"1, El nu spune că
„dacă Mă iubeşti, vei trece dintr-un sentiment într-
altul, dintr-o stare de extaz în alta, dintr-o viziune
teologică în alta"; Hristos nu spune decât „dacă într-
adevăr crezi cuvintelor Mele, fii vrednic de ele",
acest „a fi vrednic" însemnând să trăieşti oarecum
peste posibilităţile tale - să faci mai mult decât ai fi
putut face în mod spontan.
Aşa că avem nevoie de un gen de rugăciune care
nu este spontană, ci cu adevărat înrădăcinată în convingere.
Pentru a o găsi, o poţi lua dintr-un mare
număr de rugăciuni existente. Avem deja o bogată
panoplie de rugăciuni, făurite de către Duhul Sfânt
în chinurile naşterii credinţei. De pildă, avem psalmii
şi mai putem lua şi din tezaurul liturgic al tuturor
bisericilor, în care se găsesc atât de multe alte
rugăciuni scurte şi lungi. Este important deci să învăţăm
şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni,
pentru ca în momentul respectiv să poţi
rosti rugăciunea potrivită. Se pune aşadar problema
învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni,
fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor. Fiecare
dintre noi este sensibil la anumite pasaje, însemnează
acele pasaje care îţi pătrund adânc în inimă, care
te mişcă profund, care îţi spun ceva în mod deosebit,
care exprimă ceva care ţine deja de experienţa
ta, fie că aceasta este o experienţă a păcatului sau una
In. 14, 15; 14,21; 15, 10.
75
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
a fericirii dumnezeieşti, ori una a luptei tale împotriva
celei dintâi pentru a o dobândi pe cea din urmă,
întipăreşte-ţi aceste pasaje în memorie, fiindcă
într-o zi în care te vei găsi prăbuşit, atât de deznădăjduit
încât orice zvâcnet spontan al sufletului tău
este cu neputinţă, când nici măcar o silabă nu va
mai ţâşni din inima ta, atunci vei descoperi că tocmai
cuvintele rugăciunilor deprinse îţi vor veni în
ajutor şi ţi se vor oferi ca un dar dumnezeiesc, ca un
dar al Bisericii, ca un dar al sfinţeniei, ajutând neputinţei
noastre. Ceea ce înseamnă că ai cu adevărat
nevoie de rugăciunile pe care le-ai învăţat şi pe care
le-ai făcut parte din tine însuţi.
în Biserica ortodoxă avem rugăciuni de dimineaţă
şi de seară, care sunt, de regulă, mai lungi decât
cele folosite în mod obişnuit în Occident. Citirea lor
ţine cam o jumătate de oră dimineaţa şi cam tot atâta
seara. Credinciosul va încerca să le înveţe pe de
rost, astfel încât să se poată folosi de ele şi cu alte
prilejuri. Totuşi nu este suficient să le învăţăm pe
dinafară. O rugăciune spune ceva doar în măsura în
care este trăită. Altfel, dacă nu sunt trăite, dacă viaţa
şi rugăciunea nu sunt cu totul întreţesute, rugăciunile
devin un soi de moment artistic ceremonios
pe care i-1 oferi lui Dumnezeu în momentele în care
îţi faci timp şi de El.
Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie,
trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot
76
ŞCOALA RUGĂCIUNII
restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa
cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie
să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit
o expresie care are sens pentru tine — în paginile
Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile
Liturghiei - să o aplici fără şovăire, pe cât de mult
poţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la
nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit
de greu. Dacă ai putea păzi o singură propoziţie
a unei rugăciuni timp de o oră fără a încălca regula,
eşti mare, dar fă-o! Spune: „Am citit această rugăciune,
inima mea este pregătită, pentru o jumătate
de ceas mă voi strădui ca inima mea să fie deschisă
către Dumnezeu şi gata să asculte de voia Lui". O
jumătate de ceas, nu mai mult, apoi îngăduie-ţi un
răgaz şi întoarce-te la altceva, fiindcă, dacă încerci
să rămâi concentrat asupra unei propoziţii care este
totală şi dificilă, în cele din urmă îţi vei spune că
„îmi este peste puteri" şi vei sfârşi prin a nu fi realizat
nimic. Dar dacă îţi zici că „am trei, sau patru,
sau cinci propoziţii ca devize pentru această zi, şi
voi încerca să o aplic pe aceasta din momentul în
care am citit-o până la ora 10 dimineaţa, iar apoi pe
următoarea şi apoi pe cealaltă", atunci toate gândurile
şi simţirile pe care sfinţii le-au exprimat în rugăciunile
lor se însufleţesc în tine, încep să sfredelească
adânc în voinţa ta şi să-ţi modeleze voinţa şi
trupul, căci trupul tău este cel asupra căruia trebuie
să aplici poruncile.
77
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Cu toate acestea, ai putea spune că „nu simt ceva
deosebit în legătură cu aceste cuvinte". Dacă aceste
cuvinte exprimă o convingere esenţială, dar tu nu
simţi nimic în legătură cu ele, îndreaptă-te spre
Dumnezeu cu pocăinţă şi spune-I: „Aceasta este
credinţa mea creştină fundamentală şi, iată, nu simt
nimic pentru ea", şi din momentul acela ai putea
descoperi că ai izbucnit dintr-o dată în rugăciunea
spontană, îi poţi vorbi lui Dumnezeu de apăsarea ta,
de ticăloşia ta, de sila pe care o simţi pentru tine,
ajungând la voinţa hotărâtă de a-I spune lui Dumnezeu
care este adevărul în legătură cu tine şi că
voinţa ta este unită cu voinţa Lui.
Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea,
mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii
rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca
un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre. Mă gândesc
aici la ceva care este întrebuinţat mai ales de
ortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea lui
lisus", o rugăciune centrată pe numele lui lisus.
„Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul." Această rugăciune
este folosită de călugări şi de maici, dar.şi de laici.
Este rugăciunea statorniciei, fiindcă nu este discursivă
- nu trecem de la un gând la altul -, ci o rugăciune
care ne pune faţă către faţă cu Dumnezeu
printr-o mărturisire de credinţă care-L priveşte pe
El şi defineşte o situaţie care ne priveşte pe noi.
Este mărturisirea de credinţă care, potrivit judecăţii
78
ŞCOALA RUGĂCIUNII
majorităţii nevoitorilor şi misticilor ortodocşi, este
un rezumat al Evangheliilor în ansamblul lor. Mărturisim
Stăpânirea lui Hristos, dreptul lui suveran
asupra noastră, faptul că El este Domnul şi Dumnezeul
nostru, iar aceasta presupune că toată viaţa
noastră ţine de voinţa Lui şi că ne încredinţăm voii
Lui şi nu altcuiva. Aceasta înseamnă pentru noi numele
„lisus", prin care mărturisim realitatea întrupării
şi tot ceea ce reprezintă ea. în Hristos vedem
Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu în legătura dintre
Vechiul şi Noul Testament, pe Unsul lui Yahwe.
Urmează desăvârşita mărturisire de credinţă, a ceea
ce este El: Fiul lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar
o mărturisire de credinţă în lisus Hristos, ci şi una
în Treime, fiindcă El este Fiul Tatălui şi nimeni nu
poate recunoaşte în profetul din Galileea pe Fiul întrupat
al lui Dumnezeu dacă nu-1 învaţă Duhul
Sfânt să vadă, să înţeleagă şi să se încredinţeze
acestei descoperiri. Aşa că aici avem o a patra mărturisire
care ne îngăduie să stăm faţă către faţă cu
Dumnezeu întru adevăr şi să mărturisim în duh (In.
4, 23). Şi la urmă vine „miluieşte-ne pe noi". „Miluieşte-
ne" este termenul românesc pentru „eleison".
Când spunem, la unele slujbe, „kyrie eleison"
spunem de fapt tocmai asta: „Doamne miruieşte".
Motivul pentru care doresc să insist asupra
acestor cuvinte pe care le folosim în rugăciune
se datorează faptului că, spre deose-
79
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
bire de limbile vechi, în toate limbile moderne cuvintele
au căpătat semnificaţii specializate şi limitate.
Adeseori folosim în rugăciune cuvinte care
sunt deosebit de bogate, dar nu remarcăm adâncimea
a ceea ce spunem, pentru că ne raportăm la
sensul obişnuit al acestor cuvinte, deşi ele ar fi putut
avea ecouri adânci în inimile noastre dacă le-am
fi legat de alte lucruri pe care le ştim.
ş dori să vă dau un exemplu care i-ar putea
şoca pe cunoscătorii limbilor clasice, pentru
că filologia presupusă de acest exemplu
este de o calitate îndoielnică, dar pentru că acest
exemplu este construit pe un calambur exprimat cu
secole în urmă de Părinţii greci care-şi cunoşteau
limba şi nu se jenau să facă un joc de cuvinte, voi
profita şi eu de asta. Cei mai mulţi dintre noi întrebuinţăm
cuvintele „Kyrie eleison", sau „Doamne
miluieşte" în anumite momente ale vieţii. Suntem
cel puţin conştienţi că ele există şi ştim cu aproximaţie
ce înseamnă, în general, este vorba de un apel
la Dumnezeu pentru milă, compasiune, pentru bunătatea
inimii. Acum, motivul pentru care cunoscătorul
de limbi clasice îmi poate găsi cusur şi mie,
şi Părinţilor greci este că unii dintre ei au derivat
„eleison" din aceeaşi rădăcină a termenilor greceşti
pentru „măslin", „măslină", „ulei de măsline". Să
lăsăm însă disputa pe seama specialiştilor, iar noi să
80
ŞCOALA RUGĂCIUNII
cercetăm ce ne-ar putea spune cuvântul din perspectiva
Scripturilor. Când spunem „Kyrie eleison"
ne-am putea mulţumi cu gândul că este vorba de o
cerere generală adresată lui Dumnezeu pentru milă.
Dacă ar fi doar atât, formula nu ne va satisface, fiindcă
nu ne putem preda viaţa în toate aspectele ei
acestui „Doamne miluieşte", plus că în vorbirea
obişnuită cuvintele acestea nu mai înseamnă mare
lucru. Dar dacă ne gândim la măslin, la cel din Vechiul
şi din Noul Testament, veţi înţelege următorul
lucrul: prima dată când măslinul şi ramura de măslin
sunt menţionate este la sfârşitul Potopului, când
rămurica este adusă lui Noe de un porumbel. (Să fie
acelaşi porumbel care se rotea deasupra lui Hristos
în ziua botezului său?) Această ramură înseamnă că
mânia lui Dumnezeu s-a sfârşit, că iertarea este oferită
în dar şi că ne aşteaptă înainte un timp şi nişte
situaţii noi. Aceasta a fost prima menţionare a măslinului.
Numai că nu putem interpreta întotdeauna
în felul acesta, pentru că nu este destul să avem un
timp şi nişte posibilităţi noi la dispoziţie, dacă suntem
împietriţi cu inima, dacă voinţa ne este paralizată
sau dacă suntem neputincioşi cu mintea sau cu
trupul atât în a discerne, cât şi în a urma această
cale. Avem nevoie de vindecare, aşa că aminteşte-ţi
acum de untdelemnul pe care Bunul samaritean 1-a
turnat peste rănile celui căzut între tâlhari. Puterea
vindecătoare a lui Dumnezeu va face cu putinţă
81
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
pentru noi să ne folosim de încetarea mâniei Lui, de!
darul iertării ce ne este oferit şi cu adevărat de darul
timpului şi spaţiului şi al veşniciei.
O altă imagine este cea a ungerii preoţilor şi regi- j
lor, a celor dintre israeliţi care erau chemaţi să stea i
pe pragul dintre lumea divină şi cea omenească, între
unitatea şi armonia voinţei lui Dumnezeu şi diversitatea
şi complexităţile - ca să nu mai pomenim tensiunile
şi opoziţiile - lumii oamenilor. Pentru a fi în
stare să stea în acel loc, omului îi trebuie ceva mai
mult decât înzestrările proprii: îi trebuie un dar divin.
Aceasta era semnificaţia ungerii preoţilor şi regilor.
Dar în Noul Testament toţi suntem preoţi şi regi, iar
vocaţia noastră de fiinţe umane şi de creştini întrece
tot ceea ce ar putea omul să împlinească. Suntem
chemaţi să devenim şi să fim mădulare vii ale Trupului
lui Hristos, temple construite pe un loc sfânt şi
vrednic de Duhul Sfânt, şi părtaşi ai firii dumnezeieşti
1. Acestea sunt lucruri care întrec puterile omeneşti,
şi totuşi trebuie să fim pe de-a-ntregul umani,
în modul profund în care creştinul se gândeşte la
umanitate raportându-se la Fiul întrupat al lui Dumnezeu.
Iar pentru a face aceasta avem neyoie de harul
şi de ajutorul lui Dumnezeu. Toate acestea ne-au fost
arătate prin actul întrupării.
Acum, dacă ne-am gândi cu aceeaşi simplitate -
nu e nevoie decât de un dicţionar, o Biblie şi puţină
2 Petru, 1,4.
82
ŞCOALA RUGĂCIUNII
reflecţie - şi dacă ne-am apleca la fel de simplu şi
de direct şi asupra altor cuvinte pe care le folosim
în rugăciune, atunci ele s-ar umple de sens. în felul
acesta am putea deveni mai atenţi la ceea ce spunem,
iar rugăciunea noastră nu va fi doar o înşiruire
de vorbe goale sau de vorbe care nu mai sunt decât
un simbol al unor înţelesuri pierdute, în chipul
acesta, ne vom fi gândit la situaţia în care ne aflăm
înainte de a rosti „Kyrie eleison", adică „Doamne
miluieşte, Doamne îndură-te de mine, Doamne toarnă
dragostea Ta şi milostivirea Ta în mine". Am căzut
în cea mai adâncă prăpastie? Ne întâlnim cu posibilităţi
nesfârşite, dar fără a putea urma nici una
din ele fiindcă suntem răniţi atât de grav? Suntem
vindecaţi, dar totodată confruntaţi cu o vocaţie atât
de mare, încât nu îndrăznim să ne gândim la ea fiindcă
suntem atât de mici? însă orice vocaţie poate
fi împlinită, în măsura în care Dumnezeu ne dă puterea
să o urmăm. Iar aceasta presupune o atentă
chiveraisire a cuvintelor, precum şi o astfel de întrebuinţare
a lor, încât ele să devină icoane ale simţămintelor
noastre; pentru a izbuti, trebuie să aducem
şi să adunăm în jurul cuvintelor întreaga intensitate
şi adâncime a vieţii noastre personale. Dar
dacă cuvintele pe care le folosim nu sunt făcute
adevărate prin felul în care trăim, vor rămâne lipsite
de noimă şi nu vor duce nicăieri, fiindcă vor fi precum
un arc care nu poate trage fiindcă îi lipseşte
83
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
coarda. Este cu totul lipsit de rost să-i cerem lui f
Dumnezeu ceva pentru care suntem nepregătiţi.
Dacă spunem „Oh, Doamne, scapă-mă din ispita f
cutare sau cutare" în timp ce căutăm prin orice mij- f
loc posibil să săvârşim păcatul respectiv, sperând că
Dumnezeu a căpătat controlul situaţiei prin rugăciunea
noastră şi astfel ne va scoate din ispită, nu vom
avea prea mari şanse de succes. Dumnezeu ne dă
putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în
rugăciunile noastre, îi cerem lui Dumnezeu puterea
de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui
Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că
noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem
noi cu puterea Lui.
Vieţile sfinţilor sunt lămuritoare în această privinţă,
şi în viaţa Sfanţului Filip Neri1 este descrisă
tocmai o astfel de situaţie. Sfântul Filip era un om
mânios, care se certa din nimic şi care avea puternice
izbucniri de mânie, în schimbul cărora avea,
desigur, de îndurat muştruluiala zdravănă a confraţilor
săi. într-o zi a simţit că nu mai putea continua l
astfel. Din relatarea vieţii lui nu aflăm 'dacă aceasta l
s-a datorat virtuţii lui sau faptului că nu-i mai putea j
suporta pe fraţi. Cert este că se repezi dintr-o dată
spre capelă, îngenunche înaintea unei statui de-a lui 1
1 Preot şi duhovnic italian din secolul al XVI-lea, dedicat l
promovării sfinţeniei vieţii preoţilor catolici şi a importanţei J
predicii în cultul creştin. («. tr.)
84
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Hristos şi-L rugă să îl izbăvească de mânie. Apoi
ieşi afară, plin de nădejde. Prima persoană pe care o
întâlni fu unul dintre fraţi care nu-1 supărase niciodată
cu nimic, dar care tocmai acum se arătă duşmănos
şi supărător. Aşa că Filip izbucni în mânia
lui obişnuită şi se duse mai departe, plin de năduf,
pentru a-1 întâlni pe un alt confrate, care întotdeauna
fusese pentru el un izvor de mângâiere şi odihnă.
Dar până şi acesta îi răspunse în doi peri. Atunci
Filip dădu fuga înapoi la capelă, se aruncă înaintea
statuii lui Hristos şi spuse: „Oh, Doamne, oare nu
ţi-am cerut să mă izbăveşti de mânia aceasta?" Iar
Domnul i-a răspuns: „Ba da, Filipe, şi tocmai de
aceea am înmulţit ocaziile în care tu să înveţi să dobândeşti
pacea".
Cred că este foarte important să înţelegem că
Dumnezeu va lucra în felul acesta. Nu va sta pe
cruce pentru tine la nesfârşit. Există un moment în
care trebuie să-ţi iei propria ta cruce. Fiecare dintre
noi trebuie să ne luăm crucea, iar atunci când cerem
ceva în rugăciunile noastre presupunem prin implicaţie
că o vom face cu toată însufleţirea pe care-o
putem da acţiunilor noastre şi cu tot curajul şi energia
pe care le avem. Şi mai ales, cu toată puterea pe
care ne-o va dărui Dumnezeu. Dacă nu vom proceda
astfel, rugăciunea noastră nu va fi decât o pierdere
de timp. Aceasta înseamnă că şi „Kyrie eleison"
şi oricare alte cuvinte de felul acesta pe care
85
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
le-am rosti trebuie să fie îndreptate către noi înşine.
Mintea noastră trebuie să fie formată, plămădită potrivit
cuvintelor noastre, plină de ele şi în armonie
cu acestea. Inima noastră trebuie să le accepte cu
deplină convingere şi să le exprime cu toată puterea
de care suntem capabili, iar voinţa noastră trebuie
să le cuprindă şi să le prefacă în lucrare. De aceea,
rugăciune şi lucrare trebuie să devină două expresii
ale aceleiaşi situaţii faţă de Dumnezeu şi faţă de tot
ceea ce ne înconjoară. Dacă acestea lipsesc, ne pierdem
timpul. Care este rostul de a-I vorbi lui Dumnezeu
despre problemele noastre, dacă atunci când
ne dă puterea să le combatem noi aşteptăm cu mâinile
în sân până când El le va rezolva în locul nostru?
Ce sens poate fi în repetarea unor cuvinte care
au ajuns într-atât de tocite, atât de subţiate, de nesemnificative
încât nu ne mai pot folosi decât la
păstrarea unei relaţii cu Dumnezeu, care a ajuns atât
de fragilă precum o pânză de păianjen?
Prin urmare, alege cuvintele potrivite, alege-le şi
adună-ţi întreaga atenţie în ele, fiindcă acestea sunt
cuvinte ale adevărului şi cuvintele pe care Dumnezeu
le va auzi pentru că sunt adevărate. Pune-ţi
toată inima în ele. Fiindcă sunt adevărate, fă ca
aceste cuvinte să fie vii în mintea ta, şi fă-le să străpungă
până în străfundurile inimii tale.
Cuvintele de rugăciune sunt întotdeauna cuvinte
ale dedicării. Nu poţi să rosteşti o rugăciune fără a
86
ŞCOALA RUGĂCIUNII
socoti că „dacă spun acest lucru, atunci asta este
ceea ce am de făcut în situaţia respectivă". Atunci
când Ii spui lui Dumnezeu: „Orice-ar fi, cu orice
preţ, mântuieşte-mă, Doamne", trebuie să-ţi aminteşti
că este necesară şi voinţa în cererea ta, fiindcă
într-o zi Dumnezeu va spune: „Acesta este preţul".
Scriitorii din vechime spuneau: „Dă-ţi sângele şi
Dumnezeu ţi-L va da pe Duhul". Acesta este preţul.
Lasă-le pe toate, şi vei primi împărăţia. Părăseşte
robia, şi vei primi libertatea. După cum voinţa ta
este deja angajată nu doar în actul de rugăciune, ci
şi în toate urmările acelei rugăciuni, tot astfel trebuie
să fie şi trupul tău, fiindcă o fiinţă omenească
nu este numai un suflet care are de vieţuit pentru o
vreme într-un trup. El este o fiinţă care este trup şi
suflet, o unică fiinţă, pe care o numim Om.
în rugăciune avem de făcut deci şi un efort fizic
care ţine de atenţia fizică şi de modul fizic în care te
rogi. Postirea, atunci când mâncarea te-a îngreunat
pentru rugăciune, este de asemenea necesară. Dacă
vei face toate acestea, te vei afla bătând la uşă.
JTT cum, dacă vrem să adâncim aceste cuvinte,
/ţ\ să pătrundem înăuntrul lor, aşa cum cineva
V l ar sfredeli pământul pentru a ajunge la bogăţiile
din adânc, atunci trebuie să ne asumăm un risc,
iar acest risc este cel care însoţeşte de fiecare dată
efortul de a pătrunde în adâncuri. Pare simplu. Cu
87
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
toţii suntem de părere că suntem profunzi şi deci, cu
cât ajungem mai în profunzimea noastră, cu atât
peisajul va fi mai încântător. Nu este chiar atât de
simplu. Este adevărat că atunci când am atins un
anumit nivel de profunzime, lucrurile sunt în regulă,
însă călătoria într-acolo seamănă destul de mult cu
povestirile despre dobândirea Graalului. Sunt tot felul
de monştri pe care-i întâlnim pe drum, monştri
care nu sunt demoni, care nu sunt oamenii din jurul
nostru, ci chiar noi înşine. Lucrul acesta face călătoria
mult mai respingătoare şi mai dificil de întreprins.
în mod obişnuit, ceea ce ne face să vieţuim în
afara noastră sunt lăcomia, teama şi curiozitatea. Un
savant francez, Alexis Carrell, a spus într-o carte
numită Omul, un necunoscut că dacă te vei întreba
unde sfârşeşte personalitatea ta vei vedea că limba
unui individ lacom este proiectată ca nişte tentacule
către toate bunurile lumii; ochii unui individ curios
sunt precum nişte tentacule proiectate şi lipite de
toate cele din jur; urechile celor atenţi la orice zvon
şi orice şoaptă se măresc şi ar vrea să se suprapună
peste lume. Dacă te-ai putea desena aşa cum arăţi în
felul acesta, vei constata că prea puţin a ,mai rămas
din tine, de vreme ce îţi eşti aproape cu totul exterior.
De aceea, primul lucru pe care îl ai de făcut
este să-ţi retragi tentaculele. Nu poţi păşi înlăuntrul
tău când îţi eşti cu totul exterior.
Fă o probă şi te vei putea convinge, vei descoperi
un număr de alte lucruri folositoare de-a lungul
88
ŞCOALA RUGĂCIUNII
drumului, încercă să-ţi faci timp să stai singur cu
tine însuţi: închide uşa şi zăboveşte în camera ta într-
un moment în care nu ai altceva de făcut. Spune:
„Acum sunt cu mine însumi", şi nu fa nimic altceva.
După un timp uimitor de scurt te vei simţi
aproape cu siguranţă plictisit. Aceasta ne învaţă un
lucru de mare folos. Ne atrage atenţia asupra faptului
că, dacă după zece minute de stat singuri cu noi
înşine ne simţim în felul acesta, nu este nici o mirare
că şi alţii se vor simţi la fel de plictisiţi în compania
noastră! De ce? Pentru că avem atât de puţin de
oferit nouă înşine ca hrană pentru mintea, pentru
sensibilitatea şi pentru viaţa noastră. Dacă-ţi vei privi
viaţa cu minuţiozitate vei descoperi curând că
trăim atât de rar din ceea ce avem în noi înşine; în
schimb, răspundem la tot felul de aţâţări şi excitaţii.
Cu alte cuvinte, trăim prin oglindire, prin reacţie la
stimuli. Ceva se întâmplă şi noi ripostăm, cineva
vorbeşte, iar noi răspundem. Dar atunci când suntem
lipsiţi de orice ne-ar putea stimula să gândim,
să vorbim ori să acţionăm, ne dăm seama că, de
fapt, în noi nu ar mai fi rămas ceva care să ne îndemne
să acţionăm în vreun fel anume. Iar aceasta
este pe drept cuvânt o descoperire dramatică. Suntem
cu totul deşerţi, nu mai acţionăm dinspre noi
înşine, ci acceptăm ca viaţă a noastră o viaţă care în
realitate se hrăneşte cu ceea ce ne este străin şi exterior;
ne-am obişnuit ca lucrurile să se petreacă într-
un anumit fel, care ne constrânge să facem alte
89
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
lucruri. Cât de rar putem trăi însă numai datorită]
adâncimii şi bogăţiei despre care presupunem că se'
află în noi înşine!
în romanul lui Dickens Pickwick Papers există]
un fragment care este o foarte bună descriere a vie-1
ţii mele şi probabil şi a vieţii tale. Pickwick se duce
la club. Opreşte o birjă şi pe drum pune o mulţime
de întrebări. Printre altele, el întreabă: „Spune-mi,
cum este posibil ca un cal atât de prăpădit să poată
trage aşa o trăsură de mare şi de grea?" Birjarul îi
răspunde: „Nu este o chestiune de cal, Şir, ci una de
roţi", la care dl Pickwick întreabă iarăşi: „Ce vrei să
spui?" Atunci birjarul îi explică: „Ştiţi, trăsura are
nişte roţi excelente, care sunt atât de bine unse, încât
este suficient ca mârţoaga să tragă puţin, cât să
se mişte roţile, pentru ca apoi bietul animal să trebuiască
să gonească pentru a-şi salva viaţa". Cam
aşa este şi cu felul în care trăim cea mai mare parte
din timp. Noi nu suntem calul care trage, ci mârţoaga
care fuge de trăsura care ameninţă să vină
peste el şi să-1 strivească.
Neştiind încă în ce fel să acţionăm .qât timp suntem
lipsiţi de o determinare exterioară, descoperim
că nu ştim ce să facem cu noi înşine şi atunci devenim
tot mai plictisiţi. De aceea, mai întâi de toate
trebuie să înveţi să stai împreună cu tine însuţi şi să
înfrunţi plictiseala, extrăgând din această experienţă
orice semnificaţie posibilă.
90
ŞCOALA RUGĂCIUNII
După o vreme treaba asta se dovedeşte a fi încă
şi mai groaznică decât plictiseala, pentru că noi nu
suntem pur şi simplu plictisiţi într-un fel care ne
permite să spunem „Sunt o persoană activă şi de
folos pentru aproapele meu. Fac întotdeauna binele,
iar pentru mine a fi într-o stare de inactivitate în
care să nu fac nimic pentru nimeni este o încercare
serioasă", începem să aflăm şi altceva în plus. Suntem
plictisiţi atunci când încercăm să ieşim din plictiseală,
căutând în interiorul nostru pentru a vedea
dacă există ceva salvator în noi. Destul de curând
descoperim că nu există nimic, fiindcă toate lucrurile
la care ne-am putea gândi le-am gândit deja de
zeci de ori. Toată gama de emoţii pe care o avem în
noi a ajuns ca un pian pe care 1-am închis, fiindcă
nu mai avem nimic de-a face cu cântarul. Avem
nevoie de altcineva care să vină să cânte la clapele
lui. Nu avem niciodată chef de nimic, aşa că avem o
stare de nelinişte care ne poate duce la una de chin.
Dacă-i citeşti pe Părinţii Pustiei, care aveau o bună
experienţă a acestor lucruri, sau pe călugării care
şi-au petrecut întreaga viaţă în mănăstire, vei vedea
că există momente în care aceştia fugeau pur şi
simplu din chilie strigând după ajutor, încercând să
întâlnească ceva sau pe cineva, indiferent de lucrul
sau de persoana respectivă. Până şi diavolul însuşi
ar fi fost de preferat deşertăciunii contemplării de
sine. Unul din scriitorii duhovniceşti, Teofan Zăvo-
91
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
râtul, spune că „cei mai mulţi oameni sunt ca nişte
aşchii de lemn răsucite în jurul propriului gol".
Dacă suntem cu adevărat cinstiţi, trebuie să admitem
că aceasta este o descriere foarte potrivită a stării
în care practic ne găsim cu toţii.
Trebuie deci să fim în stare să ne luptăm cu acest
chin şi să spunem: „Nu mă voi lăsa biruit, ci voi
stărui până când voi ajunge în punctul în care
această stare mă va determina să fac ceea ce voinţa
bună este neputincioasă", într-adevăr, vine o clipă,
un moment de deznădejde şi groază, care ne face să
ne întoarcem încă şi mai adânc înlăuntrul nostru şi
să strigăm: „Doamne îndură-Te! Pier, Doamne, scapă-
mă!" Descoperim atunci că nu este nimic în noi
înşine care să ne poată da viaţă, sau mai curând,
care să fie viaţă; că tot ceea ce numeam viaţă şi ne
imaginam că era viaţa era în afara noastră şi că înlăuntrul
nostru nu era nimic.
Apoi privim în abisul de nimic şi simţim că pe
măsură ce mergem mai în adânc, tot mai puţin rămâne
din noi. Acesta este un moment periculos,
momentul în care trebuie să ezităm.
în acest punct am atins primul nivel al'adâncimii,
de la care începem efectiv să batem la uşă. Căci la
nivelul la care nu făceam altceva decât să ne desprindem
de aproapele nostru pentru a rămâne singuri
până când ajungeam să ne plictisim de noi înşine -
lucru care ne ofensa - şi la care ne pierdeam astâm-
92
ŞCOALA RUGĂCIUNII
părul şi ne nelinişteam, iar apoi ne simţeam puţin
apăsaţi, nu aveam încă nici un motiv să strigăm după
ajutor cu acea deznădejde care ne stăpâneşte întreaga
minte, inimă, voinţă şi trup cu sentimentul că, dacă
Dumnezeu nu Se grăbeşte, eu pier, nu mai am altă
nădejde, pentru că ştiu că, dacă aş ieşi din această
adâncime, m-aş întoarce la lumea de amăgire, de viaţă
oglindită, dar nu la viaţa adevărată.
Acesta este momentul în care putem începe să
batem la o uşă care este încă închisă, dar dincolo de
care se află nădejdea, acea nădejde pe care Bartimeu,
orbul de la porţile Ierihonului, a simţit-o în
ceasul celei mai adânci deznădejdi, pe când Hristos
trecea prin dreptul lui1.
Ştim din Evanghelii că Bartimeu se găsea pe
marginea drumului, orb fără vreo nădejde de vindecare,
lipsit de credinţă şi de speranţa în ajutorul
omului, limitat la a cerşi pentru a-şi duce viaţa, fără
să se aştepte propriu-zis la milostenie din dragoste,
ci la acel fel de milă care constă în a azvârli monede
cuiva fără a-i privi vreodată faţa. Şi, într-o zi, acest
om, care de-acum lepădase orice nădejde, care zăcea
în ţărână cu orbirea lui cu tot, a auzit de omul,
de noul proroc care săvârşea minuni prin toată Ţara
Sfântă. Să fi avut ochi sănătoşi, L-ar fi căutat poate,
colindând întreaga ţară în căutarea Lui, dar în stare
lui nu avea cum să dea de urma acestui vindecător
1 Marcu, 10, 46-52; Luca, 18, 35-43.
93
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
itinerant. Aşa că rămase acolo unde se găsea, iar
gândul că se afla undeva în apropiere cineva care
să-1 vindece, îi făcea deznădejdea şi mai mare, şi
mai ascuţită. Iar într-o zi a auzit trecând o mulţime
pe-acolo, o mulţime care răsuna ca nici o alta. Se
poate, aşa cum se întâmplă în cazul orbilor, ca el să
fi căpătat un simţ al auzului şi o sensibilitate mai
mari decât ale noastre, fiindcă a strigat: „Cine trece
pe-aici?" şi i s-a răspuns: „lisus din Nazaret". în
momentul acela, orbul ajunse în punctul de cea mai
puternică deznădejde şi cea mai puternică speranţă.
Cea mai puternică speranţă, pentru că Hristos trecea
prin apropiere, dar această speranţă era umbrită de o
teribilă deznădejde, fiindcă mai erau doar câţiva
paşi până ce El ar fi ajuns în dreptul lui Bartimeu,
iar apoi urmau alţi câţiva paşi şi Acela ar fi trecut,
fiind puţin probabil că mai avea să treacă vreodată
pe-acolo. Şi cu această nădejde fără de nădejde, începem
să plângem şi să strigăm: „lisuse, Fiul lui
David, miluieşte-mă!" Era o desăvârşită mărturisire
de credinţă. Iar în acel moment, tocmai datorită
unei deznădejdi atât de mari a putut să strângă o
speranţă atât de cutezătoare pentru a fi vindecat,
salvat, făcut întreg. Şi Hristos 1-a auzk.
Există un nivel al deznădejdii care este în legătură
cu speranţa deplină şi desăvârşită. Este punctul
în care, ajungând înlăuntrul nostru, suntem în stare
să ne rugăm; în acest punct, „Doamne miluieşte"
este îndeajuns. Nu avem trebuinţă să exprimăm nici
94
ŞCOALA RUGĂCIUNII
unul din acele cuvântări înflorite pe care le găsim în
manualele de rugăciuni. Este destul să strigăm deznădăjduiţi:
„Ajutor!", şi vom fi auziţi.
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are
destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă
tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este
destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună
cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim
ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem
ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu
în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate
pentru ceasul ultimei noastre încercări. Ne adresăm
celor mari ai lumii acesteia şi fiilor oamenilor, spunând:
„Doamne, dă-le lor puterea de a face acestea
pentru mine." Cât de rar se întâmplă să ne depărtăm
de la stăpânii acestei lumi şi de la fii oamenilor şi să
zicem: „Nu voi cere ajutorul nimănui, ci vreau ca
Tu să mă ajuţi". Când deznădejdea noastră vine din
adâncimea potrivită, dacă lucrul pe care îl cerem şi
după care strigăm este atât de important, încât reprezintă
toate nevoile vieţii noastre, de-abia atunci
vom găsi cuvinte de rugăciune şi vom putea atinge
esenţa rugăciunii, întâlnirea cu Dumnezeu.
Iar acum, încă ceva despre nelinişte. Legătura o
face şi în acest caz Bartimeu. El a strigat, dar ce ne
spune Evanghelia despre toţi ceilalţi din preajmă?
Că au încercat să-1 facă să tacă, şi aproape că-i putem
vedea pe toţi oamenii evlavioşi, cu ochii sănătoşi,
tari pe picioarele lor, plesnind de sănătate, în-
95
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
conjurându-1 pe Hristos şi dorind să discute lucruri
savante legate de împărăţia ce va veni, despre taine- f
le Scripturii etc., ei bine, toţi aceştia se întorc spre
Bartimeu spunându-i: „Ce tot pofteşti, nu poţi să
taci o dată? Ce tot îi dai cu «ochii tăi, ochii tăi», de
parcă asta ar putea conta atunci când vorbeşti despre
Dumnezeu?" Bartimeu era ca cineva care apare
din senin pentru a-I cere lui Dumnezeu un lucru de
care are o disperată nevoie chiar în toiul unei ceremonii,
întrerupând astfel buna ei desfăşurare. Desigur,
unul ca acesta ar fi dat afară numaidecât. Ar fi
redus la tăcere. Numai că Evanghelia ne mai spune
şi că, în ciuda tuturor celor care voiau să-i închidă
gura, orbul continua să strige tocmai pentru că era
vorba de un lucru atât de preţios pentru el. Cu cât
aceia încercau mai mult să-1 facă să tacă, cu atât
striga el mai tare.
Iată ce vreau să spun. în Grecia este cinstit un
sfânt pe nume Maxim, un tânăr care, intrând într-o
zi în biserică, a auzit citindu-se din locul acela din
Evanghelie în care se spune că trebuie să ne rugăm
neîncetat1. Cuvintele acelea îl impresionară în mod
deosebit, iar el se frământa, gândindu.-se că îi va fi
cu neputinţă să împlinească această poruncă. Ieşind
din biserică, se duse în munţii învecinaţi şi începu
să se roage fără încetare. Nefiind decât un simplu
ţăran grec, nu ştia mai mult decât Rugăciunea Dom-
1 Ţes. 5, 17
96
ŞCOALA RUGĂCIUNII
nească şi alte câteva rugăciuni. Aşa că, după cum ne
povesteşte chiar el, a început să le spună pe acestea,
iarăşi şi iarăşi, fără oprire. Apoi se simţi foarte bine.
Se ruga, era cu Dumnezeu, se simţea deosebit de fericit,
torul îi părea atât de minunat, afară de faptul
că soarele începu să apună şi se făcea tot mai rece şi
mai întuneric, şi, pe măsură ce se lăsa noaptea, începu
să audă tot felul de zgomote îngrijorătoare -
ramuri ce pocneau sub apăsarea fiarelor sălbatice ce
umblau pe-acolo, scăpărări de ochi, ţipetele animalelor
mai mici ucise de cele mai mari, şi tot aşa.
Atunci simţi că era doar el, singur, o făptură slabă şi
fără apărare într-o lume a primejdiei, a morţii, a
uciderii, o lume în care nu putea avea nici o scăpare
şi nici un ajutor dacă Dumnezeu nu i 1-ar fi dăruit.
A încetat deci să mai spună Tatăl Nostru şi Crezul;
în schimb, a făcut precum Bartimeu, a început să
strige: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă!" Strigă în felul acesta toată
noaptea, deoarece fiarele şi ochii scăpărători din întuneric
nu-i dădură nici un răgaz pentru somn. Apoi
se făcu dimineaţă şi, de vreme ce toate fiarele se
duseră să se culce, se gândi: „Acum mă pot ruga
aşa cum începusem". Numai că i se făcu foame.
Aşa că voi să se ducă să culeagă nişte boabe oarecare,
însă pe când se îndrepta spre nişte tufişuri îşi
dădu seama că fiarele şi ochii aceia scăpărători trebuie
să se fi ascuns tocmai prin acele tufişuri. Deci
începu să calce cu mare grijă, şi la fiecare pas zicea:
97
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
3
„Doamne lisuse Hristoase, scapă-mă, ajută-mă, pa-f
zeşte-mă, izbăveşte-mă! O, Dumnezeule, ajută-mă j
scapă-mă", şi de bună seamă că pentru fiecare bo-l
biţă pe care o strângea se ruga astfel de câteva ori.
Timpul trecu şi, după mulţi ani, întâlni un foarte!
nevoitor bătrân şi încercat, care-1 întrebă cum mvă-1
ţase să se roage neîncetat. Maxim i-a răspuns:;
„Cred că diavolul e cel care m-a învăţat să mă rog
aşa". Celălalt i-a zis: „Cred că ştiu ce vrei să spui,
dar aş vrea să fiu sigur că te-am înţeles bine". Nicolae
îi explică felul în care se obişnuise treptat cu
toate acele zgomote şi primejdii din timpul zilei şi
din timpul nopţii. După acestea îi veniră ispite, ispite
ale trupului, ale minţii, ale inimii, iar apoi atacuri
şi mai puternice din partea diavolului. De atunci nu
mai trecu nici o clipă din zi ori din noapte în care să
nu strige către Dumnezeu: „Miluieşte-mă, miluieşte-
mă, scapă-mă, ajută, ajută, ajută". Iar într-o zi,
după ce paisprezece ani trecură în felul acesta, i se
arătă Domnul, şi din clipa aceea liniştea, pacea şi netulburarea
veniră peste el. Nu mai rămăsese nici o
umbră de teamă - nici de întuneric, nici de demoni -,
Domnul împăraţi peste el şi o risipi pe toată, j
„Atunci, zise Maxim, am înţeles că fără Domnul
sunt cu totul neputincios. De aceea, chiar şi când
mă aflam netulburat, împăcat şi fericit, continuam
să spun «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă»". Astfel, Maxim se încredinţase
că numai în milostivirea lui Dumnezeu se pot găsi
98
ŞCOALA RUGĂCIUNII
orice pace a inimii şi a minţii, orice linişte a trupului
şi orice dreptate a voinţei.
Aşadar, Nicolae învăţă să se roage nu în ciuda tulburărilor,
ci datorită lor şi pentru că tulburarea era
pricinuită de un pericol real. Dacă ne-am da seama
că noi ne aflăm în nişte primejdii şi mai mari, că diavolul
ne dă târcoale încercând să ne înhaţe şi să ne
nimicească şi că fiecare întâlnire este o judecată, o
criză, o situaţie în care suntem chemaţi fie să-L primim
pe Hristos, fie să fim vestitorul lui Hristos pentru
persoana cu care ne întâlnim, dacă am înţelege că
întreaga noastră viaţă are o asemenea concentrare de
înţelesuri, atunci am putea să strigăm şi să ne rugăm
fără încetare, iar tulburările nu ar fi o piedică, ci tocmai
condiţia şi mijlocul prin care am deprinde rugăciunea
atunci când suntem încă prea neştiutori pentru
a ne putea ruga din străfundul nostru fără nici un alt
imbold, fără a fi provocaţi să ne rugăm.
Şi totuşi, atunci când nu ştim nimic despre rugăciune,
când nu ne-am rugat deloc sau prea puţin în
viaţa noastră, cum am putea să învăţăm să ne rugăm
în condiţiile vieţii în care trăim? Am verificat
aceasta într-o varietate de situaţii, în anii de practică
medicală, vreme de cinci ani în timpul războiului,
ca preot, şi am văzut că este posibil. Este posibil, în
măsura în care eşti destul de simplu şi de deschis
pentru asta. Şi iată cum.
Trezeşte-te de dimineaţă, iar primul lucru pe
care-1 faci să fie cel de a-I mulţumi lui Dumnezeu
99
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
pentru ea, chiar dacă nu te simţi în mod deosebit fe-i
ricit pentru ziua care urmează. „Aceasta este ziua pef
care a facut-o Domnul, să ne bucurăm şi să fim;
mulţumitori întru ea."1 Sfârşind aceasta, acordă-ţi'j
răgazul de a pătrunde adevărul spuselor tale şi
ceea ce ele înseamnă de fapt - un înţeles care se găseşte
probabil la nivelul convingerii adânci şi nu la;
unul euforic. Apoi scoală-te, spală-te, îmbracă-te, fa
tot ceea ce mai ai de făcut şi întoarce-te din nou la
Dumnezeu, întoarce-te la El cu aceste două convingeri.
Prima afirmă că eşti al lui Dumnezeu, iar a
doua că şi ziua aceasta este a lui Dumnezeu, o zi pe
deplin nouă, cu totul proaspătă. Această zi nu a mai
existat până acum. Pentru a vorbi în termeni ruseşti,
este precum o întindere nemărginită acoperită de o
zăpadă imaculată. Nimeni nu a umblat încă prin ea.
Stă neatinsă şi pură înaintea ta. Deci ce urmează
acum? Ce urmează acum este să-i ceri lui Dumnezeu
să binecuvânteze această zi, ca tot ce se va întâmpla
în ea să fie binecuvântat şi orânduit de El. Iar apoi va
trebui să iei lucrurile în serios, fiindcă nu de puţine
ori spunem „binecuvântează-mă, Doa'mne", şi, primind
binecuvântarea, ne purtăm asemenea Fiului rătăcitor
- ne strângem toate bunurile şi o apucăm
într-aiurea, pentru a duce o viaţă destrăbălată.
Ps. 117, 24. (Traducerea a urmat versiunea textului englezesc-
n. tr.)
100
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Această zi este binecuvântată de Dumnezeu, este
a Lui, iar acum să intrăm şi noi în ea. Păşeşti în ziua
aceasta ca vestitor personal al lui Dumnezeu; pe
oricine ai întâlni, întâlneşti mergând pe drumul pe
care Dumnezeu ţi 1-a pregătit. Te afli acolo pentru a
fi prezenţa Domnului Dumnezeu, prezenţa lui Hristos,
prezenţa Duhului, prezenţa Evangheliei - acesta
este rostul tău în această zi anume. Dumnezeu nu
a spus niciodată că atunci când, lucrând în Numele
Lui, vei intra într-o situaţie grea, El va fi cel răstignit,
iar tu cel înviat. Trebuie să fii pregătit ca, în
Numele Lui, să intri în tot felul de situaţii, una după
alta, să umbli aşa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu:
printre umilinţe cu smerenie, totdeauna în adevăr şi
gata să fii prigonit, şi tot aşa. De obicei, atunci când
împlinim poruncile lui Dumnezeu ne aşteptăm să
vedem imediat un efect minunat, lucruri despre care
citim uneori în vieţile sfinţilor. De pildă, atunci
când, loviţi peste un obraz, îl întoarcem şi pe celălalt,
cu toate că nu ne aşteptăm deloc să fim loviţi
iarăşi, ci ne aşteptăm să-1 auzim pe agresor spunând
„oh, câtă smerenie!" - crezi că ţi-ai luat atunci
răsplata, iar celălalt şi-a dobândit mântuirea. Numai
că lucrurile nu se petrec în felul acesta. Trebuie să
plăteşti preţul, şi adeseori eşti lovit cu putere. Ceea
ce contează este să fii pregătit pentru asta. în ce priveşte
ziua de care vorbim, dacă primeşti că această
zi a fost binecuvântată de Dumnezeu, aleasă de El
101
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
cu mâna Lui, atunci orice ţi se întâmplă în ea este
un dar al Său, fie că este amar sau dulce, că-ţi place
sau nu. Este darul personal al lui Dumnezeu, şi dacă
îl primeşti în felul acesta atunci vei putea înfrunta
orice situaţie, însă în cazul acesta, trebuie să o întâmpini
consimţind că orice se poate întâmpla, indiferent
că-ţi place sau nu, iar dacă umbli astfel în
Numele lui Dumnezeu de-a lungul unei zile care a
ieşit nouă şi proaspătă din propriile Lui mâini şi
care a fost binecuvântată pentru ca tu să o poţi trăi,
atunci pe drept cuvânt îţi vei putea face rugăciunea
şi viaţa precum două feţe ale aceleiaşi monede. Vei
acţiona şi te vei ruga într-o singură respiraţie, fiindcă
toate situaţiile care vor urma una celeilalte au nevoie
de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cu ani în urmă am vorbit despre lucrurile acestea
la Taize şi am rămas în corespondenţă cu aproape
treizeci de băieţi şi fete de acolo. Unul din aceşti tineri
mi-a scris: „Am încercat să vă urmez sfatul.
M-am străduit din răsputeri. Nici măcar un minut
nu trecea fără să mă rog şi să fac ceva, rugăciune şi
făptuire şi tot aşa întruna, iar acum nu .mai pot auzi
cuvântul lui Dumnezeu, nu mai pot suporta acest fel
de rugăciune". I-am răspuns acestei fete: „Ai făcut
indigestie. Trebuia să fii realistă în rugăciune, tot
aşa cum avem simţul realităţii în viaţa obişnuită. Nu
se poate ca, fără să te fi rugat vreodată până atunci,
să începi un dialog cu Dumnezeu şi un program de
102
ŞCOALA RUGĂCIUNII
rugăciune de 18 ore pe zi fără încetare, în timp ce te
ocupi şi de alte lucruri. Dar poţi să pui cu uşurinţă
deoparte un moment sau două în care să-ţi angajezi
întreaga putere, întoarce-ţi numai ochii spre Dumnezeu,
zâmbeşte-I - începe în felul acesta. Există
momente în care-I poţi spune lui Dumnezeu «trebuie
să mă odihnesc, nu am putere să fiu cu Tine neîncetat
», ceea ce este perfect adevărat, încă nu eşti
în stare să înduri compania lui Dumnezeu în permanenţă.
Nu-i nimic, spune-I lucrul acesta. Dumnezeu
o ştie oricum foarte bine, indiferent cum vei proceda.
Du-te deoparte, spune pentru o clipă «vreau
doar un moment de odihnă. Pentru un timp, accept
să nu fiu chiar atât de sfânt»."
în felul acesta ne putem odihni şi privi la lucruri
care sunt de asemenea lucruri ale lui Dumnezeu -
copaci, clădiri -, iar apoi să ne întoarcem din nou la
El. Dacă încercăm să ne rugăm neîncetat, vom fi biruiţi
în scurt timp; dar dacă ne alegem în mod chibzuit
momentele de rugăciune, vom putea ajunge la
o astfel de rugăciune.
Dacă vei proceda aşa, te vei putea ruga. Poţi să
încerci şi mai mult, dar nu uita să fii întotdeauna cu
luare-aminte, fiindcă există un păcat, pe care Părinţii
duhovniceşti îl numesc „lăcomia duhovnicească",
care constă în a dori tot mai mult din Dumnezeu
într-un moment în care ar trebui să ţii regim şi
să guşti numai câte puţin şi atât cât îţi este potrivit.
103
IV
A ne chivernisi timpul
^n încordata viaţă modernă pe care o trăim, pro-
I blema chivernisirii timpului este una dintre
I cele mai importante. Nu am de gând să încerc
şi să te conving că dispui de foarte mult timp şi că
te poţi ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ţi vorbesc
despre administrarea timpului în tensiunile şi în
goana vieţii. Te voi scuti de orice descriere a felului
în care îţi poţi face timp; voi spune doar că, dacă
vom încerca să risipim mai puţin din el, vom avea
mai mult. Dacă am folosi farâmituri din timpul risipit
încercând să construim scurte momente pentru
reculegere şi reflecţie am putea descoperi că există
de fapt destul de mult timp. Dacă te gândeşti la numărul
de minute goale dintr-o zi, în care facem ceva
numai pentru că ne este teamă de vidul lor şi de
faptul de a rămâne singuri cu noi înşine, vei înţelege
că sunt o mulţime de perioade scurte care ne-ar
putea aparţine în acelaşi timp nouă şi lui Dumnezeu.
Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl
consider chiar mai important. Este vorba despre felul
în care putem controla şi opri timpul. Ne putem
ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiaţi
într-o stare de statornicie şi pace lăuntrică, în care
107
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
stăm faţă către faţă cu Dumnezeu, iar aceasta ne
desprinde de perceperea timpului - nu a timpului
obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-
ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul
fuge şi că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.
Mai întâi aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui
lucru pe care îl cunoaştem şi îl discutăm cu toţii.
Anume, că nu este deloc necesar să fugim după
timp ca să-1 prindem. Timpul nu fuge de noi, ci
fuge înspre noi. Fie că eşti atent la următorul minut
ce vine spre tine, fie că nu ai nici o idee despre asta,
el va veni peste tine. Viitorul, orice ai şti despre .el,
va deveni prezent, aşa că nu este nevoie să încerci
să sari din prezent în viitor. Putem să aşteptăm firesc
ca lucrul acesta să se întâmple, iar din punctul
acesta de vedere putem fi perfect statornici şi totuşi
să ne mişcăm în timp, fiindcă timpul este cel care se
mişcă. Trăieşti această situaţie atunci când eşti
într-o maşină sau în tren şi stai în scaun şi, dacă nu
conduci, te uiţi pe geam; sau poţi citi, te poţi gândi,
te poţi odihni, şi totuşi trenul aleargă, iar la un moment
dat ceea ce era viitor, fie că este vorba de staţia
următoare sau staţia ta de destinaţie, va fi prezent.
Cred că acesta este un lucru 'deosebit de important.
Greşeala pe care o comitem deseori faţă de
viaţa noastră interioară este să ne închipuim că dacă
ne grăbim vom ajunge mai iute în viitorul nostru -
oarecum asemenea celui care se zoreşte să ajungă
din ultimul vagon al trenului în primul, sperând că
108
ŞCOALA RUGĂCIUNII
distanţa dintre Londra şi Edinburgh va fi redusă în
felul acesta. Când avem de-a face cu un exemplu de
acest gen, vedem numaidecât cât este de absurd,
dar, arunci când ne străduim să trăim cu un milimetru
în avans faţă de noi înşine, nu simţim absurditatea
întreprinderii noastre. Tot ce facem este să ne
grăbim, dar fără a ne mişca mai repede din pricina
aceasta. Cu siguranţă că ai văzut nu o dată lucrul
acesta: cineva cu două geamantane grele se grăbeşte,
încercând să prindă un autobuz; se străduieşte
pe cât poate, aleargă pe cât de tare îi permit bagajele,
concentrându-se cu totul asupra locului în care
nu se află, dar urmează să ajungă.
Ştii însă ce se întâmplă când porneşti la drumeţie
într-o zi de vacanţă. Putem merge sprinten, vesel şi
grăbit sau, dacă avem o stare şi o vârstă corespunzătoare,
putem chiar alerga, fără a simţi totuşi că ne
grăbim, fiindcă ceea ce contează în asemenea momente
este mersul, nu sosirea. Acesta este genul de
lucruri pe care trebuie să-1 învăţăm şi în legătură cu
rugăciunea, să ne înrădăcinăm în prezent. De obicei
ne gândim sau ne purtăm de parcă prezentul ar fi
fost o linie imaginară, extrem de subţire, între trecut
şi viitor şi că ne rostogolim dinspre trecut spre viitor,
călcând întruna peste această linie, aşa cum ai
rostogoli un ou într-un ştergar. Dacă vei face aşa, se
va rostogoli neîncetat, nu va fi nicăieri în nici un
moment, nu există nici un prezent, pentru că prezentul
va fi întotdeauna în viitor.
109
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Nu toată lumea este destul de norocoasă să aibă
experienţe decisive, „situaţii iluminatoare", care să
ne înveţe despre lucruri, dar aş dori să-ţi împărtăşesc
în câteva cuvinte o experienţă extrem de folositoare
pe care am avut-o.
în timpul ocupaţiei germane din Franţa mă aflam
în mişcarea de Rezistenţă şi, coborând la metrou,
am fost prins de poliţie. Aceasta este una dintre cele
mai interesante experienţe pe care le-am avut. Lăsând
deoparte toate ornamentele romantice legate
de ce şi cum s-a întâmplat, voi reda întâmplarea
într-un mod mai filozofic, raportînd-o la timp. Iată
ce s-a întâmplat: am avut un trecut, am avut un viitor,
iar acum mă deplasam dintr-unul în celălalt,
coborând vioi treptele. La un moment dat cineva
mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis: „Stai, arată-mi
actele", în momentul acela s-au petrecut mai multe
lucruri. Mai întâi, am început să mă gândesc foarte
repede, să simt foarte intens şi să fiu conştient de
întreaga situaţie cu o relaxare şi cu o intensitate a
amănuntelor pe care nu le mai avusesem niciodată
pe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am înţeles
dintr-o dată că nu aveam nici om' trecut, pentru
că trecutul real pe care-1 aveam era lucrul pentru
care ar fi trebuit să fiu împuşcat. Deci acel trecut
dispăruse. Falsul trecut despre care eram gata să
vorbesc nu existase nicicând, aşa că mă aflam stând
acolo precum şopârla a cărei coadă fusese tăiată şi
fugise lăsându-şi coada undeva în urmă, aşa că şo-
110
ŞCOALA RUGĂCIUNII
paria se termina acolo unde-i fusese mai înainte
coada. Apoi am descoperit un alt lucru care era deosebit
de interesant (chiar dacă în momentul respectiv
nu am meditat prea mult la o filozofie a timpului),
dar ceea ce am simţit pe loc şi am priceput
treptat a fost că ai un viitor numai în măsura în care
poţi prevedea cu un minut înainte de a se întâmpla,
sau în măsura în care poţi atinge cu un milimetru
mai înainte ceea ce va urma - cu alte cuvinte nimic
nu urmează de vreme ce nu ai nici o idee despre
ceea ce ar putea urma, eşti ca cineva care se află în
întuneric într-o cameră necunoscută. Stai acolo şi
tot ceea ce există este un întuneric care-ţi apasă
ochii. S-ar putea ca înaintea ta să nu fie nimic ori să
ţi se deschidă nemărginitul, totuna-i. Tu sfârşeşti
acolo unde întunericul începe. Astfel am descoperit
că nu aveam nici trecut. Atunci am realizat că nici
trăirea în trecut, pe de o parte, şi nici trăirea în viitor,
pe de alta, nu erau practic posibile. Şopârla nu
avea coadă, iar întunericul îmi astupa faţa. Am descoperit
că eram presat în momentul prezent, şi că
tot trecutul meu, adică toate lucrurile care puteau fi
erau concentrate în momentul prezent cu o asemenea
intensitate, cu o coloratură care era extrem de
euforică şi care ulterior mi-a permis să scap!
Acum, în ce priveşte timpul, există unele momente,
fără a intra în prea multe detalii, când cineva
poate simţi că momentul prezent este acolo, că trecutul
este dus în mod ireversibil - el este lipsit de
111
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
orice valoare în afară de cazul în care este încă actual
în prezent - şi că viitorul este, de asemenea,-
irelevant, fiindcă se poate petrece sau nu. Aşa se
întâmplă, de pildă, atunci când trăieşti un accident,
când te afli într-un moment de pericol care solicită i
o acţiune extrem de promptă, în asemenea cazuri nu
ai timp să te rostogoleşti confortabil din trecut spre
viitor. Ceea ce trebuie să faci este să fii atât de total
în prezent, încât toate energiile tale şi întreaga ta
fiinţă să fie concentrate în cuvântul „acum". Descoperi
cu mare interes că tu eşti într-un „acum". Cunoşti
planul geometric foarte, foarte subţire, despre
care geometria ne învaţă că nu are nici o grosime.
Acest plan geometric, lipsit în mod absolut de grosime,
care este „acum", se mişcă de-a lungul liniilor
timpului sau mai degrabă este străbătut de timp ca
de un curent subteran, aducându-ţi „acum" tot ceea
ce vei avea nevoie în viitor. Aceasta este situaţia pe
care trebuie să o înţelegem, şi trebuie s-o înţelegem
într-un mod mai paşnic decât a trebuit s-o înţeleg
eu. Cred că trebuie să facem exerciţii de oprire a
timpului şi de stăruire în prezent, în acest „acum"
care este prezentul meu şi care este totodată intersecţia
veşniciei cu timpul.
Ce putem face? Iată primul exerciţiu. El poate fi
practicat în momentele în care nu ai absolut nimic
de făcut, când nimic nu te îndeamnă nici înapoi,
nici înainte şi când poţi folosi cinci minute, trei mi-
112
ŞCOALA RUGĂCIUNII
nute sau o jumătate de oră pentru odihnă şi pentru a
nu face nimic. Ia loc şi spune „şed, nu fac nimic, nu
voi face nimic pentru următoarele cinci minute", şi
apoi relaxează-te şi în tot acest timp (un minut sau
două vei putea îndura pentru început) gândeşte-te că
„mă aflu aici în prezenţa lui Dumnezeu, în propria
mea prezenţă şi în prezenţa acestui mobilier care
este în jurul meu, nemişcat, fără să mă duc undeva".
Există, desigur, încă un lucru pe care trebuie să-1
faci: trebuie să te hotărăşti că în aceste două, cinci
minute pe care le-ai dedicat învăţării faptului că
prezentul există, nu te vei lăsa smuls de soneria telefonului,
de un ciocănit în uşă, ori de vreun elan
brusc de a face numaidecât vreo treabă pe care ai
lăsat-o neterminată pentru ultimii zece ani. Deci te
linişteşti şi spui „sunt aici", şi rămâi acolo. Dacă
înveţi să faci aceasta în momentele irosite ale vieţii
tale, când ai învăţat să nu te mai faţâi pe dinăuntru,
ci să fii absolut calm şi fericit, statornic şi netulburat,
prelungeşte apoi cele câteva minute la un timp
mai îndelungat, iar apoi la unul puţin chiar mai
lung. Va veni desigur un timp în care vei avea nevoie
de anumite scuturi de apărare, căci poţi sta liniştit
pentru două minute chiar dacă sună telefonul
sau bate cineva la uşă, pe când cincisprezece minute
poate fi prea mult atât pentru cel care sună la telefon
ori pentru cel care bate la uşă. în acest caz gândeşte-
te că dacă n-ai fi fost acasă nu ai fi deschis
113
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
uşa şi nici nu ai fi răspuns la telefon. Ori dacă aii
mai mult curaj, sau dacă eşti mai convins în legă-J
tură cu ceea ce faci, poţi face ce-a făcut tatăl meu. l
Punea un bileţel pe uşă, pe care scria: „Nu te obosii
cu bătutul. Sunt acasă, dar nu voi deschide uşa".|
Acesta este un mod mult mai tranşant, pentru căi
lumea îl înţelege pe loc, pe când dacă scrii „fiţi bun|
şi aşteptaţi cinci minute", „bunătatea" celuilalt se]
duce cam în două minute!
Iar după ce ai deprins această statornicie, această j
netulburare, va trebui să înveţi să opreşti timpul nu j
doar în momentele când de-abia se scurge sau când j
s-a oprit singur, ci şi în momentele în care fugej
când te presează cu solicitări. Iată cum trebuie săj
procedezi. Faci vreun lucru pe care îl consideri fo-|
lositor; simţi că, dacă treaba ta nu este dusă la bunj
sfârşit, lumea se va clătina, însă, dacă la un moment!
f dat vei spune „mă opresc", vei descoperi multe Iu-J
cruri. Mai întâi, vei descoperi că lumea nu se clatină]
şi că întreaga lume - dacă ţi-o poţi imagina - poatel
aştepta cinci minute în care să nu te ocupi de eaJ
Este important să înţelegem asta, pen'tru că de obi-'
cei ne înşelăm pe noi înşine, spunând „da, trebuie
s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este
vorba de o datorie, nu pot s-o las nefăcută". Sigur
că poţi, pentru că în momentele de pură lene o laşi
nefacută pentru un timp mult mai lung decât cele
cinci minute pe care le-ai ales. Aşa că primul lucru
114
ŞCOALA RUGĂCIUNII
pe care îl spui este: „Orice s-ar întâmpla, mă opresc
în acest punct". Cel mai uşor mod de a reuşi aceasta
este să te foloseşti de un ceas deşteptător. Potriveşte-
1 şi spune-ţi: „Acum lucrez fără a mă uita la ceas
până când va suna". Acesta este iarăşi un aspect important;
unul din lucrurile de care trebuie să te dezveţi
este uitatul la ceas. Dacă te duci undeva şi ştii
că eşti în întârziere, te tot uiţi la ceas. Numai că nu
poţi merge la fel de iute consultându-ţi ceasul din
când în când ca atunci când nu te uiţi deloc la ceas,
ci priveşti doar înainte. Şi, fie că ştii sau nu că ai
întârziat cu şapte, cu cinci sau cu trei minute, de
fapt cu tot atâtea minute de întârziere vei ajunge.
Aşa că fixează-ţi un timp de plecare şi vei fi punctual,
iar dacă eşti în întârziere, mergi cât poţi de vioi
şi de iute. Ajuns la uşă, gândeşte-te la cât de spăşit
va trebui să arăţi când se va deschide uşa. După
aceasta, când ceasul începe să sune, ştii că pentru
următoarele cinci minute lumea ia sfârşit şi că nu te
vei mişca din loc. Acesta este timpul personal al lui
Dumnezeu, iar tu te odihneşti în acest timp al Său
în linişte, tăcere şi pace. La început vei vedea cât
este de greu şi vei simţi că este extrem de urgent să
isprăveşti, să zicem, de scris o scrisoare sau de citit
un paragraf anume, în realitate, vei descoperi destul
de curând că le poţi amâna pentru trei, cinci sau
chiar zece minute şi nimic nu se va întâmpla. Şi,
dacă trebuie să faci ceva care presupune concentra-
115
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
faci?" Mai este o vorbă asemănătoare pe care o poţi
păstra pentru o referinţă viitoare: „Nu te îngrijora
pentru moarte. Când moartea este, tu nu mai eşti,
iar cât eşti tu, moartea nu este încă". Este vorba despre
acelaşi principiu. De ce să mă îngrijorez pentru
o situaţie care oricum se va rezolva de la sine?
O dată ce ai învăţat să te sustragi neastâmpărului,
poţi face orice, cu orice viteză, cu orice măsură
de atenţie şi vioiciune, fără a avea sentimentul că
timpul îţi scapă sau că te ajunge din urmă. Este precum
sentimentul despre care ziceam că-1 ai când te
afli la începutul vacanţei, când toate zilele îţi stau
înainte, îţi poţi îngădui să fii iute sau încet, fără a
avea noţiunea timpului, pentru că nu ai nimic de făcut
în afară de ceea ce ţi-ai propus şi pentru că nu
există nici o ţintă anume în afara drumului însuşi. Şi
apoi vei vedea că te poţi ruga în orice situaţie te-ai
afla, că nu există nici o situaţie care să te împiedice
de la rugăciune. Ceea ce poate să te împiedice să te
rogi este că tu singur te expui furtunii sau, mai bine
zis, că tu îi dai voie furtunii să bântuie înlăuntrul
tău, în loc să vuiască în jurul tău.
Probabil că îţi aminteşti de relatarea, din Evanghelie
despre furtuna de pe Marea Galileii1. Hristos
dormind în barca şi furtuna dezlănţuită peste tot în
jur. La început, apostolii s-au ostenit din greu şi cu
1 Mc. 4, 35-41 :Lc! 8, 22-25.
118
ŞCOALA RUGĂCIUNII
multă nădejde pentru scăparea vieţilor lor. Dar,
după un timp anume, s-au descurajat, iar furtuna
care era în afară intră înlăuntrul lor - furtuna le cuprinse
nu doar corabia, ci şi inimile. Frica, moartea
nu le mai dădeau doar târcoale, ci intraseră înlăuntrul
lor. Atunci ei s-au îndreptat spre Hristos şi au
procedat aşa cum şi noi facem adesea: ne ridicăm
ochii spre El în vremuri de greutăţi şi necazuri şi
suntem revoltaţi că El este atât de liniştit. Povestea
din Evanghelie subliniază acest lucru, spunând că
Hristos se odihnea cu capul pe o pernă - ofensa maximă!
Apostolii stau să moară, iar El stă bine mersi.
Aceasta este tocmai ceea ce simţim de cele mai
multe ori despre Dumnezeu. Cum de îndrăzneşte să
fie atât de fericit, cum de-şi permite să stea atât de
liniştit când eu sunt cuprins de greutăţi? Iar ucenicii
au făcut ceea ce şi noi facem atât de des. în loc să
vină la Dumnezeu şi să-i spună: „Tu eşti pacea, Tu
eşti Domnul, spune un cuvânt şi se va vindeca sluga
mea, spune numai un cuvânt şi totul va fi bine", ei
îl scutură în timp ce doarme şi îi spun: „Nu-Ţi pasă
că pierim?" Cu alte cuvinte: „Dacă tot nu poţi face
nimic, măcar nu dormi. Dacă nu poţi ajuta cu nimic,
măcar să mori în teamă împreună cu noi". Hristos
reacţionează, se scoală şi spune „puţin credincioşilor!"
şi, neluându-i în seamă, se întoarce către furtună,
îi spune: „Taci! Linişteşte-te!" şi toate se liniştesc
la loc.
119
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Asta putem face şi noi, şi trebuie să putem să o
facem. Dar avem nevoie de exersare chibzuită şi
sistematică, exact în acelaşi fel în care ne pregătim
în vederea altor lucruri, învaţă să stăpâneşti timpul
şi vei putea - orice ai face, indiferent de tipul de
greutate care te apasă, fie că este vorba de o furtună,
fie de o tragedie sau doar de confuzia în care
trăim neîncetat - să stai liniştit, nemişcat în prezent,
faţă către faţă cu Dumnezeu, tăcând sau vorbindu-I.
Dacă foloseşti cuvinte, atunci îi poţi aduce lui
Dumnezeu tot ceea ce este în jurul tău, toată furtuna.
Dacă taci, te poţi odihni în „ochiul" tornadei,
în calmul de-acolo, însă lăsând furtuna din jur să
urle, în timp ce tu te afli acolo unde se află şi Dumnezeu,
în singurul punct de statornicie deplină, însă
acest punct nu este unul în care nu se întâmplă nimic.
Este punctul în care toate tensiunile opuse se
întâlnesc şi sunt echilibrate una de cealaltă şi sunt
ţinute de mâna puternică a lui Dumnezeu.
Adevărata linişte este ceva extrem de intens, are
densitate şi este cu adevărat vie. îmi amintesc un
pasaj din Vieţile Sfinţilor din pustie,- în care unul
din ei a fost rugat de fraţii lui să spună nişte cuvinte
de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a răspuns:
„Nu voi vorbi, căci dacă tăcerea mea nu-i foloseşte,
cuvintele nu-i vor folosi nici atât". Acesta
este genul de linişte despre care ar fi bine să încercăm
să învăţăm sau să învăţăm să o dobândim. Cum
120
ŞCOALA RUGĂCIUNII
să procedăm? Ceea ce pot face este să vă trimit la o
parabolă sau la o imagine, cea a practicii observării
păsărilor în mediul lor de viaţă.
Dacă vrem să surprindem păsările ţâşnind prin
păduri sau câmpii, trebuie să ne trezim înaintea lor.
Trebuie să ne pregătim să fim vigilenţi, vii, perfect
treji înainte ca prima pasăre sa se trezească, înainte
deci ca păsările să simtă că s-a făcut dimineaţă. Trebuie
să ne ducem în câmpie sau în pădure şi să stăm
acolo absolut nemişcaţi, cu totul tăcuţi, pe deplin
relaxaţi, astfel încât să nu le deranjăm şi să nu le
speriem pe aceste fiinţe din jurul nostru care au un
somn atât de uşor, fiindcă altfel vor zbura când noi
nu vom putea încă să le auzim ori să le vedem. Observarea
păsărilor presupune, pe de o parte, această
nemişcare, linişte şi calm şi în acelaşi timp o vigilenţă
extremă, căci dacă stai în câmp cu gândul la
visele pierdute ale scurtei tale nopţi, toate păsările
vor fi zburat înainte ca tu să remarci că soarele îţi
încălzeşte spatele. Este fundamental să fii atent şi
viu şi în acelaşi timp liniştit şi relaxat, iar aceasta
este pregătirea contemplativă pentru liniştea contemplativă,
acest echilibru foarte delicat între tipul
de vigilenţă care-ţi va permite ca, având o minte
complet deschisă, complet liberă de prejudecăţi şi
de false aşteptări, să primeşti impactul oricărui lucru
care-ţi va ieşi în cale şi, în acelaşi timp, lipsa de
agitaţie care-ţi va permite să primeşti impactul aces-
121
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
ta fără a-ţi închipui imaginea propriei tale prezenţe,;
lucru care-ţi va risipi starea de linişte.
Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, la scurt ^
timp după hirotonirea mea, am fost trimis înainte de?
Crăciun la casa unei bătrâne doamne, care a murit"
ceva mai târziu, la vârsta de 102 ani. Această f
meie a venit să mă vadă după prima mea slujbă ca
preot şi mi-a zis: „Părinte, aş dori să mă sfătuiţi în
legătură cu rugăciunea". Iar eu i-am spus: „Desigur,
întreabă pe cutare şi pe cutare". Ea mi-a zis: „în toţi
aceşti ani i-am tot întrebat pe oameni care sunt faimoşi
pentru priceperea pe care o au despre rugăciune,
iar ei nu mi-au dat nici un răspuns concret, aşa
că m-am gândit că, de vreme ce probabil că nu ştiţi
mare lucru despre asta, s-ar putea să daţi întâmplător
peste răspunsul corect". Iată o situaţie foarte încurajatoare!
Am spus deci: „Care este necazul dumneavoastră?"
Bătrâna mi-a zis: „în ultimii paisprezece
ani am spus rugăciunea lui lisus aproape în
permanenţă, şi niciodată nu am simţit prezenţa lui
Dumnezeu în vreun fel". Arunci mi-a scăpat exact
ceea ce gândeam: „Dacă vorbiţi întruna, îl lipsiţi pe
Dumnezeu de prilejul de a mai spune şi El ceva".
Ea mi-a spus: „Ce să fac atunci?" Iar eu i-am răspuns:
„Duceţi-vă în camera dumneavoastră după
micul dejun, aranjaţi-o adecvat, plasaţi-vă fotoliul
într-o poziţie strategică care va lăsa în spatele dumneavoastră
toate colţurile întunecate ce există întot-
122
ŞCOALA RUGĂCIUNII
deauna în camera unei bătrâne, în care lucrurile sunt
împinse astfel încât să nu fie văzute. Aprindeţi-vă
candela înaintea icoanei pe care o aveţi, şi mai întâi
de toate cercetaţi cu atenţie camera în care vă aflaţi.
Apoi luaţi-vă andrelele şi pentru cincisprezece minute
împletiţi înaintea feţei lui Dumnezeu, dar vă
interzic să rostiţi vreun cuvânt de rugăciune. Vedeţi-
vă de împletit şi încercaţi să vă bucuraţi de pacea
din camera dumneavoastră".
Nu era sigură că i-am dat un sfat foarte evlavios,
dar 1-a primit totuşi. După un timp a venit să mă
vadă şi mi-a spus: „Ştiţi, are efect". Am întrebat-o:
„Ce anume are efect, ce s-a întâmplat?", pentru că
eram foarte curios să ştiu cât de bun a fost sfatul
meu. Iar ea mi-a zis: „Am procedat exact aşa cum
m-aţi sfătuit. M-am trezit, m-am spălat, mi-am pus
camera în ordine, mi-am luat micul dejun, m-am întors,
m-am asigurat că în cameră nu era nici o neorânduială
care m-ar putea deranja, după care m-am
aşezat în fotoliu şi m-am gândit: «Oh, ce bine, am
la dispoziţie cincisprezece minute în care pot să nu
fac nimic fără să mă simt vinovată din cauza asta!»
şi am privit în jur şi pentru prima dată în ani de zile
m-am gândit: «Dumnezeule, în ce cameră frumoasă
trăiesc eu - o fereastră care dă spre o grădină, o cameră
într-o formă frumoasă, cu destul spaţiu la dispoziţie,
şi cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat
de ani de zile»." Apoi adăugă: „M-am simţit atât
123
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
de tăcută, întrucât camera era atât de liniştitoare. Era
acolo un ceas care ticăia, dar nu strica liniştea, ticăitul
lui doar sublinia faptul că totul era nemişcat, iar
după un timp mi-am amintit că trebuia să împletesc
înaintea feţei lui Dumnezeu, aşa că m-am apucat de
împletit. Şi am devenit tot mai conştientă de linişte.
Andrelele atingeau braţele fotoliului, ceasul ticăia liniştitor,
nu era nimic pentru care să fii preocupat, nu
aveam nici o nevoie să-mi încordez atenţia, iar apoi
am simţit că această linişte nu era doar în mod simplu
o absenţă a zgomotului, ci una care avea un conţinut.
Nu era absenţa a ceva, ci prezenţa a ceva.
Liniştea avea o densitate, o bogăţie, şi începu să mă
cuprindă. Liniştea din jur începea să vină şi să întâlnească
liniştea din mine". Iar la urmă spuse un lucru
foarte frumos, pe care 1-am întâlnit mai târziu la scriitorul
francez Georges Bernanos: „Dintr-o dată am
simţit că această linişte era o prezenţă, în străfundul
acestei linişti era Cel care este întreaga netulburare,
toată pacea şi toată seninătatea".
După aceasta a mai trăit vreo zece ani, zicând că
oricând putea afla liniştea dacă tăcea şi se liniştea
ea însăşi. Aceasta nu înseamnă că a încetat să se
mai roage, ci că îşi putea susţine această linişte contemplativă
pentru un timp, apoi mintea începea să-i
tremure; atunci se întorcea la rugăciunea rostită,
până când mintea îi devenea iarăşi liniştită şi statornică,
apoi abandona iarăşi cuvintele, alunecând în
124
ŞCOALA RUGĂCIUNII
linişte, ca mai înainte. Asta este ceea ce ni se poate
întâmpla adesea - dacă, în loc să fim atât de încrâncenaţi
în a face tot timpul câte ceva, am putea spune
simplu: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, ce bucurie,
hai să stăm liniştiţi!"
în viaţa unui preot catolic din Franţa, abatele
d'Ars, Jean Mărie Vianney, există o păţanie cu un ţăran
bătrân, care petrecea ceasuri în şir stând nemişcat
în capelă, fără să facă ceva. Preotul i-a zis: „Ce faci în
tot timpul acesta?" Bătrânul i-a răspuns: „Eu mă uit
la El, El se uită la mine şi amândoi suntem fericiţi".
Putem ajunge la aşa ceva numai dacă învăţăm să
ne deprindem într-o oarecare măsură cu tăcerea, începe
cu tăcerea buzelor, cu tăcerea emoţiilor, cu tăcerea
minţii, cu tăcerea trupului. Ar fi însă o greşeală
să ne închipuim că am putea să începem cu
ţinta cea mai înaltă, adică cu liniştea inimii şi a
minţii. Trebuie să începem prin liniştirea buzelor
noastre, prin liniştirea trupului nostru, în sensul de
a-1 deprinde să stea calm, să lepădăm încordarea, să
evităm visarea şi trândăvia şi, pentru a folosi o expresie
a unuia dintre sfinţii noştri ruşi, să fim precum
o strună de vioară întinsă astfel încât să poată
da notele potrivite, fără să fie întinsă atât de tare încât
să se rupă, şi nici atât de slab încât să scoată
doar un bâzâit în locul unor note. Iar din momentul
acela trebuie să învăţăm să ascultăm în linişte, să
fim cu totul tăcuţi, şi astfel am putea, mai des decât
125
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
ne putem imagina, să descoperim că vorbele din
Apocalipsă se adeveresc: „Eu stau la uşă şi bat"1.
în capitolul următor vom avea în vedere condiţiile
de bază pentru a întemeia rugăciunea în relaţie
cu adresarea către Dumnezeu şi cu putinţa de a-I
vorbi. A ne adresa lui Dumnezeu
1 Apoc. 3, 20.
126
^n acest capitol aş dori să spun câte ceva despre
l momentul în care avem o astfel de dispoziţie,
I încât rugăciunea devine cu adevărat posibilă şi
vie. Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte
şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente
în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod
evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o
relaţie cu Dumnezeul cel Viu. Există un moment în
care această relaţie devine ceva viu. Şi, de vreme ce
este vorba de relaţie, vreau să încep cu ceva care se
referă deopotrivă Ia rugăciune şi la relaţiile umane.
O relaţie devine ceva personal şi real din momentul
în care deosebeşti o persoană din mulţime.
Aceasta se întâmplă când persoana devine unică în
ea însăşi, când încetează să mai fie anonimă. Cineva
a vorbit despre „societatea anonimă", în care, în loc
să avem nume şi prenume, calităţi şi personalitate,
suntem definiţi prin termenul general de „contribuabili"
etc. în relaţiile noastre cu ceilalţi există deseori
acest element de anonimat: „aceia". Folosim în vorbirea
noastră persoana a treia atunci când simţim că
cineva poate fi înlocuit cu uşurinţă de altcineva, pentru
că relaţia este funcţională, nu personală, şi aceas-
129
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
ta funcţie poate fi asigurată de altcineva, pe când
această persoană nu poate fi înlocuită de altcineva,
în alte limbi aş fi spus că o relaţie devine reală din
momentul în care cineva începe să se gândească la o
persoană în termenii lui „tu" în loc de „dumneavoastră".
Aceasta nu solicită o schimbare de limbaj, ci
este vorba de o schimbare interioară. Sunt convins că
ştii foarte bine că poţi avea cu cineva o relaţie de tipul
„eu-tu" sau una de tipul „eu-acela".
Rugăciunea începe în momentul în care, în loc să
ne gândim la un Dumnezeu îndepărtat, la un „El",
la un „Atotputernicul" şi aşa mai departe, te gândeşti
la Dumnezeu ca la un „Tu", ceea ce face ca J
relaţia ta cu El să nu mai fie una la persoana a treia,
ci una la persoanele întâi şi a doua. Uită-te, de pildă,
la Cartea lui Iov, unde are loc un conflict. Sau la
oricare altă situaţie din Scriptură şi din viaţă, din
vieţile sfinţilor şi ale păcătoşilor, peste tot unde
există tensiune şi confruntare violentă, în toate
aceste cazuri este vorba de ceva personal. Nu poate
fi vorba de rugăciune cât timp există o distanţă precaută,
o relaţie distantă şi rece, atât timp cât există
convenţionalism între noi şi Dumnezeu, atât timp
cât nu-I putem vorbi, ci trebuie să trecem printr-un
complicat şir de cuvinte şi de acţiuni. Există însă un
moment când, în ciuda tuturor acestor convenţii,
răzbatem dincolo de ele şi reuşim să vorbim la persoanele
întâi şi a doua. Spunem „eu" şi ne aşteptăm
130
ŞCOALA RUGĂCIUNII
ca El să fie „Tu". Să nu confundăm acest „Tu" cu
politicosul şi regescul „voi", ci să-1 lăsăm să fie singularul
şi unicul „Tu".
Există apoi încă un moment într-o relaţie umană
caldă: momentul în care căutăm un nume pentru o
persoană. Nu mă refer la un nume generic lipsit de
conţinut, ci la acea situaţie în care începem să vedem
felul în care această persoană ţine de un anumit
nume. Ştii, de pildă, cât de personal poate fi un diminutiv,
atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ.
Un diminutiv poate fi un mod de a te desfiinţa, de a
te anula, de a distruge tot ceea ce poate fi între doi
oameni; dar poate fi şi un nume pe care numai doi
oameni îl pot folosi, sau un grup foarte restrâns de
persoane care sunt atât de adânc şi de intim legate
între ele, încât numele le pare plin de înţeles, fiind
personal în gradul cel mai înalt, într-un fel, cu cât
este mai absurd, cu atât este mai personal, fiindcă
nimeni altcineva nu 1-ar inventa în afară de tine.
Avem apoi numele de familie. Acesta ne pare deseori
cumva străin, un termen general precum „umanitatea";
sunt atât de mulţi oameni cu acelaşi nume de
familie. Totuşi, dacă privim cu mai multă atenţie relaţiile
umane, putem vedea că el reprezintă marca
unei comunităţi. De la o generaţie la alta în cursul istoriei,
oameni care sunt de un sânge cu noi, a căror
viaţă o purtăm în oasele noastre împreună cu ereditatea,
cu mintea noastră au avut acest nume, iar el ne
131
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
pune în legătură cu generaţii foarte îndepărtate, după
cum probabil că ne va lega şi de cei care ne vor succede
în viitor, iar prin variatele legături de căsătorie şi
familie va constitui o vastă reţea de oameni profund
legaţi unul de celălalt. Dacă, în loc să te gândeşti îs ,
nume de familie, te gândeşti la ereditate, la genealo- 1
gie, nu este asta tocmai ce găsim în legătură cu Domnul
în două din Evanghelii? Nu este acesta tocmai lucrul
asupra căruia ne atrage atenţia genealogia: o legătură
cu fiinţe umane concrete şi reale, care merge
de la o generaţie la alta? Aşadar, un nume de familie
este un lucru pe care îl putem trata cu deosebit interes,
pentru că adună întregul nostru trecut într-un singur
cuvânt, iar, dacă ne gândim şi la alţi oameni în termenii
aceştia, numele oamenilor ar putea prinde viaţă,
în loc să fie expresia unicităţii cuiva şi a acestei unicităţi
care ar apărea în relaţia noastră cu persoana respectivă,
aşa cum sunt diminutivele, numele de familie
ne-ar pune dintr-o dată în legătură cu aceasta persoană
unică şi, prin ea, cu o întreagă lume de fiinţe...
în sfârşit, există prenumele, numele pe care îl primim
la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte
o persoană care astfel devine a Lui.' Numele de
botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu,
pentru că, primindu-1, omul acela moare cu Hristos şi
învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă
şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi
nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat pri-
132
ŞCOALA RUGĂCIUNII
mul un nume păgân într-un nume creştin, primul
sfânt care a adus acest nume în Biserică.
Mai avem şi un alt nume, unul pe care nu îl cunoaştem,
îţi aminteşti de cartea Apocalipsei, care
spune că în împărăţie fiecare va primi o pietricică
albă având un nume scris pe ea, un nume care este
cunoscut numai de Dumnezeu şi de primitorul numelui.
Acesta nu este un diminutiv, nu este nume de familie
şi nici nume de botez. Este un nume, un cuvânt,
care este aidoma nouă, care coincide cu noi,
care este noi. Am putea chiar spune că este un cuvânt
pe care Dumnezeu 1-a pronunţat când a voit să
fim şi care este noi, aşa cum noi suntem el. Acest
nume defineşte unicitatea noastră absolută şi de nerepetat
în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nu
poate cunoaşte acest nume, căci nimeni nu poate, în
ultimă instanţă, să cunoască pe cineva aşa cum îl cunoaşte
Dumnezeu; şi totuşi, tot ceea ce poate fi cunoscut
despre noi izvorăşte din acest nume necunoscut.
Poate că te surprinde că insist atât de mult asupra
numelor. Aceasta se explică prin faptul că o parte din
rugăciunea noastră ţine direct de Dumnezeu şi este
legătura noastră personală cu El, iar o altă parte a rugăciunii
este legătura noastră cu întreaga lume exterioară,
iar atunci când ne rugăm unul pentru celălalt,
când ne rugăm pentru lume, îi aducem lui Dumnezeu
nume şi nimic altceva. Dar aceste nume sunt goale
sau pline de sens în funcţie de împrejurări, după cum
133
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
suntem sau nu în stare să simţim profunzimea lucrurilor
pe care le rostim. Dacă rostim insensibili numele
oamenilor înaintea lui Dumnezeu, folosind aceste
nume ca pe nişte etichete, golite de substanţă, relaţia
noastră este una de slabă calitate; dar dacă pronunţăm
un nume având conştiinţa oricărei semnificaţii din
cele pe care am încercat să le exprim pe scurt, atunci
rugăciunea noastră devine nu doar aducerea unei persoane
pe braţele noastre întinse, ci ne leagă de această
persoană cu o profunzime nu de compasiune, nu de
dragoste, ci de identificare, de împărtăşire, de solidaritate,
întemeind o relaţie de o cu totul altă calitate.
Acesta este un lucru care se verifică şi dintr-o altă
perspectivă. Dacă nu putem găsi numele adevărat al
lui Dumnezeu, nu putem avea un acces liber, real şi
fericit la El. Atât timp cât trebuie să-1 chemăm pe
Dumnezeu cu termeni generali precum „Atotputernicul",
„Domnul Dumnezeu", cât timp trebuie să folosim
articolul hotărât pentru aceşti termeni pentru a-i
face anonimi, pentru a-i transforma în nişte termeni
generici, nu-i puterrr folosi ca nume personale. Sunt
însă momente în care sfinţii izbucnesc şi i se adresează
lui Dumnezeu cu nişte expresii care au calitatea
unor diminutive, adresându-se lui Dumnezeu într-
un mod în care nimeni nu ar putea s-o facă, un
mod care este la limita dintre posibil şi imposibil şi
care este cu putinţă numai pentru că există o relaţie.
Aminteşte-ţi de psalmul în care, după câteva expri-
134
ŞCOALA RUGĂCIUNII
mări mai rezervate, David izbucneşte deodată: „Tu,
bucuria mea!"' Acesta este momentul în care întregul
psalm se însufleţeşte. A spune „O, Tu eşti Domnul
nostru", „O, Atotputernice" însemna a exprima
în faţa lui Dumnezeu adevăruri despre El, dar izbucnind
şi spunându-i lui Dumnezeu „O, bucuria mea!"
era un lucru cu totul diferit. Iar atunci când îi putem
spune lui Dumnezeu „O, bucuria mea!" sau când putem
spune „O, suferinţa vieţii mele, O, cel ce te-ai
pus în viaţa mea ca un chin, ca o problemă, ca o piatră
de poticnire!", când I ne putem adresa cu violenţă,
atunci am stabilit o relaţie de rugăciune.
Aşadar este foarte important să cercetăm şi să vedem
dacă există nume în experienţa noastră a chemării
lui Dumnezeu, în primul rând, întrebuinţarea numelor
se poate schimba de la un timp la altul. Sunt
momente în care simţim un aspect al relaţiei noastre
cu Dumnezeu, iar în alte momente sesizăm alte aspecte,
în acelaşi fel în care, în relaţiile noastre de prietenie
sau de afecţiune, nu alegem o singură expresie pentru
a-i vorbi celuilalt, ci o diversitate de culori şi nuanţe.
Avem la dispoziţie nume precum „Atotputernicul",
„Domnul", „Făcătorul", „Proniatorul", „înţelepciunea",
dar mai avem şi un nume foarte simplu cum este
lisus, care este, ca să zic aşa, un nume de botez2.
1 Ps. 42, 4.
2 în limba engleză, „Christian name" înseamnă atât „prenume",
cât şi „nume de botez" şi deci „nume creştin". Această
135
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Ar putea suna mai degrabă curios să spunem că
Hristos are un nume de botez, şi sper că vei înţelege
ce vreau să spun. Asta îmi aminteşte de o discuţie
pe care unul din enoriaşii mei, care este o creştină, a
avut-o cu soţul ei, care nu este creştin. Acesta şi-a
petrecut patruzeci de ani din viaţă încercând să-i demonstreze
că totuşi creştinismul este lipsit de teniei,
iar într-o zi, ajunsă la disperare, femeia i-a spus:
„Cum poţi să zici aşa ceva, când ştii că Dumnezeu a |
fost mai întâi evreu şi apoi s-a făcut creştin?" Felul
în care am spus că lisus este un nume de botez îţi
poate aminti în bună măsură de această abordare
mai simplă a femeii, numai că el este într-adevăr un
nume omenesc, primul creştin înscris în registrul
Bisericii. Iar dacă ne amintim acest lucru, dacă devenim
conştienţi de apropierea pe care o aduce între
El şi noi, atunci vom înţelege de ce generaţii de |
creştini s-au legat de acest nume; şi poate că nu atât
datorită cuvintelor Sfântul Apostol Pavel: „Ca întru
numele lui lisus tot genunchiul să se plece"1, căci,
deşi sunt cu siguranţă corecte, nu ele fac ca un nume
să ne fie drag şi apropiat inimii noastre. Asta ar
însemna să ne întoarcem la „Atotputernicul" sau la
„Domnul", însă numele lui lisus este un nume viu,
adevărat, personal.
situaţie îi oferă autorului posibilitatea unui joc de limbaj intraductibil
în limba română (n. tr.).
1 Filip. 2, 10.
136
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Poţi afla şi multe alte nume. Sunt absolut sigur
că atunci când acel „O, Tu, bucuria mea!" sau oricare
alt strigăt de felul acesta va ţâşni din tine,
atunci va fi momentul în care vei fi descoperit o relaţie
între El şi tine care este efectiv a ta, un gen de
relaţie pe care nu o împărtăşeşti decât cu foarte puţini
oameni. Nu vreau să spun că nu trebuie să o împărtăşeşti.
Dispunem de cuvinte pentru Dumnezeu
care ne aparţin tuturor, dar sunt şi cuvinte care îmi
aparţin numai mie sau numai ţie, în acelaşi fel în
care există, în relaţiile dintre oameni, nume de familie,
nume de botez şi diminutive. Este bine dacă
poţi avea un diminutiv cu care să i te poţi adresa lui
Dumnezeu, un cuvânt care să aibă adâncimea inimii
tale, toată căldura de care eşti în stare; care să devină
felul tău de a spune: „Acesta este modul în care
ceea ce este unic în mine simte unicitatea ta". Dacă
în procesul de a descoperi unde anume te afli în relaţia
ta cu Dumnezeu - cât eşti de străin - ajungi la
punctul de a bate la uşă, la o adâncire tot mai mare
în tine însuţi, îndreptând rugăciunea spre tine însuţi,
silindu-te pe tine până acolo unde există o uşă la
care să baţi, la punctul în care poate fi deschisă -
atunci va veni un timp când uşa se va deschide, dar
pentru asta trebuie să ai un nume pentru Dumnezeu.
Trebuie să fii în stare să spui un cuvânt care să arate
că tu eşti cel care ai fost în căutarea Lui şi nu un om
substituibil în căutarea unui Dumnezeu anonim.
137
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
în procesul căutării vei fi îndurat durere, teamă,
speranţă, ori vei fi avut diverse aşteptări - toată
gama de emoţii omeneşti. Dumnezeu va fi fost Cel
dorit, dar şi Cel ce te-a amăgit. El va fi fost Cel
după care tânjeşti şi Cel pe care-L urăşti pentru că
nu Se lasă prins, şi Cel pe care îl iubeşti mai presus
de orice, fără de care nu poţi trăi şi Cel pe care nu-L
poţi ierta, de vreme ce nu-ţi răspunde, şi El va fi
fost încă multe altele. Iar din această căutare vor
ieşi treptat cuvinte pe care I le poţi spune lui Dumnezeu,
cuvinte ieşite din propria ta experienţă în căutarea
Graalului, cuvinte care sunt ale tale. Ai putea
descoperi că ele coincid cu multe cuvinte folosite
deja de alţii. Atunci ele vor înceta să fie cuvinte
anonime, ci vor fi cuvinte pe care le ai în comun cu
alţi oameni, dar care au devenit cu adevărat ale tale.
Nu folosi însă cuvinte care se găsesc în dicţionarul
comun, cuvinte care nu-ţi aparţin. Când începi să
auzi un lanţ zornăind la uşă, când ai impresia că uşa
se va deschide, atunci vino cu acele cuvinte care
sunt ale tale şi cheamă-L pe Dumnezeu cu numele
pe care El şi L-a ales în împrejurările vieţii tale. în
acel moment vă veţi fi întâlnit, în rejăţia tot mai
profundă şi mai bogată care va urma, vei avea o
mulţime de timp pentru a descoperi şi alte cuvinte,
şi să te lepezi de cuvintele urii şi ale temerii. Asemenea
mucenicilor din Apocalipsă, vei spune şi tu:
„Drepte şi adevărate sunt căile Tale" (Apoc. 15, 3).
138
ŞCOALA RUGĂCIUNII
Iar aceste cuvinte vor şterge toate cuvintele de amărăciune,
toate numele care sună crud; vei păstra însă
numele care sunt personale, care sunt ale tale şi care
vor exprima o adevărată relaţie şi un adevărat mod
de a fi în legătură cu Dumnezeul cel Viu.
Ceea ce am spus despre „a învăţa să ne rugăm"
este, cred eu, suficient de practic pentru
a putea face o încercare, pentru a-i face
proba. Este foarte limpede că sunt încă multe lucruri
care ar fi trebuit spuse despre această temă şi
încă multe altele care ar fi trebuit spuse în legătură
cu alte aspecte; încearcă totuşi să verifici lucrurile
pe care ţi le-am sugerat de-a lungul acestor rânduri
şi vei vedea că nu este o pierdere de timp. Caută un
nume, şi, dacă nu ai vreunul, nu te mira că nimeni
nu te aude: nu strigi pe nimeni.
VI
Două meditaţii
Maica lui Dumnezeu
Sunt două tipuri de icoane ale Maicii lui
Dumnezeu. Modelul obişnuit este cel care se
întâlneşte în Răsărit şi în Apus - Fecioara ţinându-
L pe Prunc. Aceasta este o imagine care cuprinde
mai multe lucruri şi nu doar pe Maica lui
Dumnezeu ca persoană. Este o imagine a întrupării,
o afirmare a întrupării şi a realităţii ei. Este o afirmare
a maternităţii adevărate şi reale a Fecioarei.
Iar dacă te uiţi cu atenţie la icoană, vei vedea că
Maica lui Dumnezeu ţinându-L pe Prunc nu priveşte
niciodată la Prunc. Ea nu priveşte nici la tine,
nici în depărtare, ci ochii îi sunt întotdeauna aţintiţi
înlăuntrul ei. Ea se află în contemplaţie. Ea nu priveşte
la obiecte. Iar tandreţea îi este exprimată de
sfiiciunea mâinilor. Ea îl ţine pe Prunc fără a-L îmbrăţişa,
îl ţine aşa cum cineva ar ţine ceva sfânt pe
care îl aduce ca ofrandă, şi toată tandreţea, toată iubirea
omenească sunt exprimate de Prunc, nu de
mamă. Ea rămâne Maica lui Dumnezeu şi se poartă
cu Pruncul nu de parcă ar fi bebeluşul lisus, ci Fiul
lui Dumnezeu întrupat care S-a făcut fiu al Fecioarei,
şi El, fiind om adevărat şi Dumnezeu adevărat,
îşi arată faţă de ea toată iubirea şi tandreţea omului
143
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
şi a lui Dumnezeu - le arată atât faţă de mama Lui,
cât şi faţă de creaţia Sa. Aceasta este o imagine.
O altă imagine, pe care o întâlneşti foarte rar,
este imaginea Maicii lui Dumnezeu singură, fără
prezenţa vădită a lui Hristos. Voi descrie numai una
dintre acestea. Este o icoană rusească din secolul al
XVII-lea. în ea se vede o ţărăncuţă rusă care şi-a
pierdut baticul, al cărei păr, despărţit pe mijloc,
cade în jos peste un chip mai curând pătrat. Are
ochi mari, şi priveşte în nemărginire sau în profunzime.
Cu siguranţă nu caută la ceva care ar putea fi
înaintea ei. Dacă vei stărui în faţa imaginii, vei descoperi
două mâini. Două mâini care n-ar putea să
fie acolo unde sunt pentru că pur şi simplu anatomia
nu ar îngădui-o. Numai că ele nu sunt acolo
pentru a compune un tablou realist, ci ca să exprime
ceea ce nici faţa, nici mâinile, nici ochii nu ar putea
exprima fără ca prin aceasta să înceteze să exprime
ceva mult mai important. Sunt mâini ale îngrijorării.
Iar apoi, într-un colţ al icoanei, aproape invizibile,
de un gălbui şters peste un fundal de un gălbui
şters, o movilită şi o cruce goală. Aceasta este Maica
contemplând Răstignirea şi moartea singurului ei
Fiu.
Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în
rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des
decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune
pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui
Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi,
144
ŞCOALA RUGĂCIUNII
înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic
nu mă mai poate salva de la osânda veşnică".
Este uimitor că Maica lui Dumnezeu, în tot ce ni s-a
revelat în Evanghelie, ne-a făcut să înţelegem şi ne-a
dat îndrăzneala să venim la ea cu această rugăciune,
pentru că nu putem spune nimic altceva. Pentru noi
ea este Maica lui Dumnezeu. Ea este cea care L-a
adus pe Dumnezeu însuşi în condiţia noastră pământească,
în sensul acesta insist asupra termenului de
„Maica lui Dumnezeu". Prin ea, Dumnezeu a devenit
Om. El s-a născut într-o stare omenească datorită ei.
Iar ea nu este pentru noi doar un instrument al întrupării.
Ea este cea a cărei predare personală în mâinile
lui Dumnezeu, a cărei dragoste de Dumnezeu,
promptitudine de a fi orice voieşte Dumnezeu, a cărei
smerenie (în sensul despre care v-am vorbit deja)"
au fost într-un asemenea grad, încât Dumnezeu s-a
putut naşte din ea. La unul dintre cei mai mari sfinţi
şi teologi din secolul al XlV-lea se găseşte un pasaj
despre Maica lui Dumnezeu în care spune că „întruparea
ar fi fost imposibilă fără acel «Iată roaba Domnului
»1 al Fecioarei, în aceeaşi măsură în care ar fi
fost imposibilă fără voinţa Tatălui", întâlnim aici o
deplină împreună-lucrare dintre ea şi Dumnezeu.
Vorbind de întrupare şi de atitudinea Sfintei Fecioare,
cred că un scriitor englez a exprimat un lucru remarcabil
- este vorba de Charles Williams în roma-
Lc. 1,38.
145
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
nul său AH Hallows Eve. El spune despre întrupare
că ceea ce îi determină unicitatea este că „într-o zi o
fecioară din Israel a fost capabilă să pronunţe numele J
cel sfânt cu toată inima ei, cu toată mintea, cu toată |
fiinţa, cu tot trupul ei, în aşa fel încât în ea cuvântul
s-a făcut trup". Consider că aceasta este o afirmaţie
teologică foarte corectă, fiindcă arată locul pe care ea
îl ocupă în întrupare.
O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod
special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel
adresat lui Pavel: „Puterea Mea se arată în slăbiciune"
1. O putem vedea pe această plăpândă fecioară
a Israelului, pe această fată firavă, biruind păcatul
în ea însăşi, biruind iadul, biruind totul prin puterea
lui Dumnezeu care este în ea. De aceea, în
momente precum persecuţiile, când cu adevărat puterea
lui Dumnezeu nu se arată în nimic altceva decât
în slăbiciune, Sfânta Fecioară se înfăţişează
ochilor noştri într-un mod atât de miraculos, atât de
puternic. Dacă ea a putut birui lumea şi iadul, înseamnă
că avem în ea o cetate întărită, pe cineva
care poate mijloci şi mântui, şi reţinem faptul că în
ea nu există nici un dezacord faţă de voinţa lui
Dumnezeu, că ea este în perfectă armonie cu El prin
formula de rugăciune pe care o folosim numai pentru
Dumnezeu şi pentru ea: „Mântuieşte-ne pe noi".
Nu îi spunem: „Roagă-te pentru noi".
2 Cor. 12, 9.
146
Stareţul Siluan
^n 1938 un om a murit la Muntele Athos1. Era
l un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit
l la Muntele Athos pe când avea în jur de douăzeci
de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci.
Era un om de o simplitate extremă. Se dusese
la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul
Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul
că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar
sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit
satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu
este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar
datoria ei e să mă mântuie". A fost un om cu totul
deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost
însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii, în
acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru
un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv
bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în
1 S-a scris o carte despre viaţa lui: Arhimandritul Sofronie,
The Undistorted Image, the Faith Press, 1958. (între timp au
apărut o mulţime de cărţi despre stareţul Siluan, care a fost, de
altfel, canonizat în 1987. Un număr important dintre acestea,
precum şi propriul său volum de înseninări duhovniceşti între
iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, 1994, au apărut
deja în limba română, iar altele sunt în curs de apariţie - n. tr.)
147
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai
fericit, pentru a-şi întemeieze o familie, înjghebându-
şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru
cultivarea pământului, într-o zi, unii călugări,
care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan,
cum se face că oamenii care muncesc la tine
fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe
când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei,
şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne
înşele?" Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să
vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la
ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru
aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune
şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier
am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port.
Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât
timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc
în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei
în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O
Doamne, pomeneşte-1 pe Nicolae. Este tânăr, de-abia
a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în
sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu
primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie' acolo, încât
a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni
din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui.
Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să
înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii,
având destui bani, precum şi destul curaj pentru a
înfrunta greutăţile»". Şi adăugă: „La început mă ru-
148
ŞCOALA RUGĂCIUNII
gam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae,
pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe
când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea
să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae,
soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai
ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea
prezenţei divine tot mai în adânc, până când
dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit
iubirea dumnezeiască îmbrâţişându-i pe Nicolae, pe
soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog
din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă
am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat
iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse
stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru
fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la
sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte,
ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna
lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea
călugărească".
Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă,
compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca
o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar
a spune „Pomeneşte-1, Doamne, pe cutare şi pe cutare",
însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o
rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de
iubire, amândouă unindu-se într-una singură.
Cuprins
Notă biobibliografică 5
Interviu cu Arhiepiscopul Antonie 7
I. Absenţa lui Dumnezeu 31
II. A bate la uşă 49
III. A păşi înlăuntru 69
IV. A ne chivernisi timpul 105
V. A ne adresa lui Dumnezeu 127
VI. Două meditaţii 141
Maica lui Dumnezeu 143
Stareţul Siluan 147