INDRUMAR DE SPOVEDANIE

INTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI DESPRE SPOVEDANIE ŞI DESPRE RELAŢIA CU PREOTUL DUHOVNIC Fragment din:

INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV

1

Cum pot să fac, că eu mă spovedesc des, dar păcatele se adună mereu. La spovedanie, descriind păcatul amănunţit, nu se naşte ruşinea, care să mă ajute să mă lupt cu el. Dar, dacă numesc păcatul doar printr-un cuvant, mă simt ca şi cum l-aş tăinui şi-mi spun apoi cu îndoială: “Dacă Dumnezeu nu mi-a iertat aceste păcate?”. Atunci cănd apare îndoiala, trebuie neapărat să vă amintiţi toate păcatele, să le scrieţi pe hârtie şi să le mărturisiţi în faţa preotului. In cartea Cuvioşilor Varsanufie şi Ioan despre spovedanie găsim următoarele: adeseori, noi greşim în timpul zilei cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. În momentul în care greşim trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu şi să-I cerem: "Doamne, iartă-ne, că am greşit! Am judecat, am dormit prea mult, am vorbit lucruri nepotrivite." Şi Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne iartă nouă greşelile acestea zilnice.
Pe parcursul unei zile şi al unei nopţi avem milioane de ispite, dar dacă le-am considera pe toate păcate şi am lupta personal cu ele şi nu le-am învinge prin gânduri bune, ci am merge să le enumerăm pe toate părintelui, l-am slei de puteri. Trebuie să învăţăm să îndepărtăm ispitele de la noi, căci acestea ne sunt insuflate de diavol şi nu sunt gândurile noastre rele. Păcatul se naşte în inima noastră doar în momentul an care acceptăm sugestia celui rău şi alungăm sentimentele pozitive pe care le avem faţă de aproapele nostru prin supărare, mânie şi ură. Atunci în inima noastră pătrunde răul. De ce? Pentru că n-am făcut diferenţa dintre gândurile noastre şi ispite. lar această înţelepciune vine odată cu experienţa, în momentul în care păcatele ne obosesc pe noi înşine şi suntem foarte atenţi la faptele noastre. lspite vor fi tot atâtea, dar păcate mult mai puţine. La spovedanie trebuie să ne mărturisim păcatele fără să ne lungim prea mult, notându-le pe scurt şi adresându-ne preotului în felul următor: "Părinte, în săptămâna aceasta am făcut păcateleacestea: m-am revoltat, m-am contrazis, am minţit, am mâncat prea mult, am dormit mai mult decât era cazul, am fost împrăştiat în timpul rugăciunii, am acceptat ispitele şi prin ele mi-am tulburat liniştea interioară, mi-am spurcat sufletul cu amintiri necurate, am fost neatent în biserică."
Aceasta este suficient pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele. Atunci când trăiţi în faţa ochilor lui Dumnezeu făcând toate ca şi cum aţi fi înaintea
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 2 / 12 —
Lui şi amintindu-vă de El necontenit înseamnă că ştiţi că Dumnezeu vede pocăinţa voastră, lupta cu păcatul şi tendinţa spre curăţarea de acesta. La spovedanie este destul să mărturisiţi că vă pocăiţi pentru păcatele săvârşite şi atunci Dumnezeu vi le iartă prin Duhul Sfânt. Însă important este nu doar să mărturisiţi păcatele, ci să vă şi îndreptaţi, să vă izbăviţi de ele. Unii spovedesc de fiecare dată faptul că se revoltă şi se înfurie, dar n-apucă să se ridice bine de la spovedanie, că din nou o iau de la capăt. Lupta cu ispitele ţine mai mult de viaţa monahală. Mai demult, stareţul avea câte doi, trei ucenici, care veneau la el şi-i mărturiseau ispitele. Şi nu făceau nimic fără ştirea şi binecuvântarea lui. Chiar dacă gândurile care le veneau în minte li se păreau bune, mai întâi ei le mărturiseau îndrumătorului lor, iar acesta ştia să recunoască încercările diavolului şi păcatul spre care voia să-l atragă pe novice. Astfel, novicii înşişi învăţau să descopere acele ispite şi se izbăveau de o mulţime de păcate. Iată cum ni se întâmplă şi nouă: la început parcă nici nu acordăm atenţie unui gând oarecare şi uităm de el. lar diavolul, după ce ni l-a strecurat în minte, se retrage, nu ne oboseşte, se ascunde. Mai apoi însă, el revine în mintea noastră şi începem să ne gândim la el, îl facem al nostru. După aceea urmează neatenţia noastră din timpul rugăciunii; nu mai chemăm numele lui Dumnezeu şi în inima noastră se nasc sentimentele de ură şi irascibilitatea... lspita este asemenea unei seminţe care creşte în inima noastră şi dă naştere păcatului Mărturisirea ispitelor la spovedanie se poate asemăna cu a speria şarpele care stă ascuns sub o piatră: când piatra este ridicată, acesta dispare.
Sfatul meu este să vă pocăiţi în faţa lui Dumnezeu pentru ispitele care au prins rădăcini în inima voastră, iar la spovedanie să mărturisiţi doar păcatele care au luat naştere din Pricina acestora. Însă, dacă aţi reuşit să dezrădăcinaţi aceste ispite, adică dacă nu v-aţi supărat, n-aţi judecat şi aţi găsit un gând bun pentru îndreptăţirea aproapelui, atunci l-aţi învins pe demon.
Lupta cu păcatul nu este un păcat. Pentru ea vă aşteaptă răsplata de la Dumnezeu. Pe pământ aceasta presupune harul lui Dumnezeu, iar pe lumea cealaltă viaţa veşnică, bucuria veşnică. lar dacă preotul va fi interesat mai în amănunt de un anume păcat, îl puteţi mărturisi după cum v-o cere. Mi-aş dori foarte mult să mă pocăiesc şi să nu mai săvârşesc acelaşi păcat. Cum aş putea deprinde aceasta? Pocăinţa depinde de dorinţa sinceră din inima noastră de a ne izbăvi de păcat. Ea începe când omul conştientizează că a rătăcit, că a trăit în păcat. Atunci se pocăieşte şi promite să nu mai trăiască în fărădelege. Prin pocăinţă el îşi orientează întreaga sa viaţă spre Dumnezeu. Nu se poate sluji la doi domni: nu-I putem promite lui Dumnezeu că nu vom mai greşi şi în acelaşi timp să-L minţim: "Încă puţin... şi apoi mă voi îndrepta." La spovedanie, prin preot, Dumnezeu ne arată păcatele în mod văzut şi ne dăruieşte puterea harică în lupta cu patimile. Omul se ridică, prinde aripi. lar cea mai mare minune este faptul că Dumnezeu învie sufletul nostru şi omul renaşte duhovniceşte. De aceea pocăinţa este asemenea botezului. Pregătindu-mă pentru spovedanie şi apropiindu-mă, mă cuprinde neliniştea, graba şi zic: "Vai, în urma mea este încă atâta lume!" Ce-aş putea face? Pregătiţi-vă pentru spovedania generală, începând încă din anii copilăriei, dar nu vă notaţi păcatele amănunţit, ci pe scurt.
Fiind la Lavra din Poceaevo, am avut ocazia să spovedesc şi câte 100 sau mai mulţi oameni în aceeaşi zi. Şi atunci a trebuit să fac o regulă: să primesc o spovedanie cât mai concretă şi asta pentru a apuca să mai eliberez de păcate pe cineva, să mai aduc pe cineva pe calea mântuirii.
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 3 / 12 —
Atunci când omul nu ştie ce păcate să numească, dar a venit cu inima deschisă spre a se pocăi în faţa lui Dumnezeu, el este ajutat. Preotul enumeră păcatele, iar el răspunde foarte clar dacă le-a săvârşit sau nu. Ajutându-l să-şi amintească păcatele, Dumnezeu Însuşi îi şopteşte păcatele săvârşite în copilărie. Deşi credea că sunt demult uitate şi că în copilărie a săvârşit numai greşeli, conştiinţa, trezindu-se la prima spovedanie, îşi aminteşte treptat toate păcatele săvârşite. Atunci ruşinea ne înăbuşă, lacrimile curg şiroaie, dar există dorinţa de eliberare în faţa lui Dumnezeu. Aceasta este o pocăinţă adevărată. După o asemenea spovedanie, omul simte chiar şi fizic că sufletul său este mai uşor şi începe prin a-şi trece pe hârtie alte păcate săvârşite şi a se pregăti de o nouă mărturisire. La început se controlează, ia seama la păcatele săvârşite în mod repetat şi apoi încearcă să le evite. Mai înainte ar fi repetat anumite păcate, dar acum ţine minte că va trebui să le mărturisească. Şi se gândeşte, înainte de a-l face, că iarăşi îl va cuprinde ruşinea la spovedanie dacă-l va mai pomeni. Şi nu-l mai săvârşeşte. Astfel începe lupta cu duhurile rele. Acesta este începutul pe calea mântuirii. Viaţa duhovnicească trebuie să decurgă sub îndrumarea unui duhovnic experimentat. Acestlucru e mai greu de realizat în parohiile unde slujeşte un singur preot şi există lume multă şi multe probleme. Dar dacă doriţi să vă desăvârşiţi, să deveniţi ostaşi ai lui Hristos (chiar şi trăind printre oameni obişnuiţi), căutaţi-vă un duhovnic la mănăstire. Acolo sunt mulţi preoţi şi ei vă acordă mai mult timp. Odată mi-am trecut pe hârtie toate păcatele şi le-am dat preotului, iar el, fără s-o citească, a rupt-o şi a zis: "Dumnezeu îţi cunoaşte păcatele." Oare a avut loc spovedania?
Dacă spovedania nu v-a fost citită, nici ascultată, înseamnă că ea nu a avut loc şi aţi rămas cu acele păcate. Spovedania nu s-a săvârşit ca Taină, chiar dacă acel preot v-a citit rugăciunea de dezlegare, el neşiiind care sunt păcatele de care vă dezleagă şi vă iartă. Poate aţi scris acolo că aţi omorât 100 de oameni, că aţi împuşcat un autobuz plin, iar el nici măcar nu ştie de toate acestea. Poate aţi pus o dinamită sub pod şi aţi săvârşit o diversiune în care au murit oa meni şi el nu ştie. De fiecare dată spovedania se citeşte şi se ascultă şi abia după aceasta se citeşte deasupra capului rugăciunea de dezlegare. Doar atunci îi sunt iertate omului păcatele. În ultimul timp mai ales, la spovedanie vin oameni care au luptat în Afganistan, Cecenia, Daghestan. Vin cei care au scăpat de închisoare, dar au pe conştiinţă jafuri, omoruri, acte deviolenţă. Vin hoţii profesionişti, ucigaşii plătiţi şi cei care au săvârşit diversiuni. Pe aceştia îi chinuie conştiinţa, nepermiţându-le să ducă o viaţă liniştită. Dacă un asemenea "bolnav" va merge la un "doctor" începător şi îi va arăta rănile inflamate, acela probabil că va spune: "Nu-i nimic, totul e în regulă!" Pe când un "doctor" cu experienţă îi va deschide rana, o va curăţa, o va bandaja şi-i va prescrie un tratament. Găsiţi-vă un duhovnic în faţa căruia să puteţi să vă pocăiţi cu adevărat şi să vă eliberaţi sufletul de păcate. Ce poate face un om care spovedeşte merea aceleaşi păcate, le urăşte, luptă ca ele, însă, oricum, le repetă? Cum le poate învinge? Cel mai important lucru este ca omul să-şi urască păcatul. Este esenţial! Când nu iubim un păcat, atunci putem scăpa foarte repede de el.
Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multe daruri, cum ar fi şi darul mâniei. Auziţi? Este un dar! Şi acesta este pentru a ne mânia pe diavol, pe duhurile rele, în momentele în care suntem atacaţi de ele. Pe când noi am început să-l folosim spre păcat, înfuriindu-ne pe aproapele nostru. Ni s-a mai dat şi darul râvnei pentru Dumnezeu. Însă noi nu râvnim după cele sfinte, ci râvnim la cele ale aproapelui nostru. Un alt dar este cel al dorului de nesăturat după Dumnezeu, după cele sfinte, dar noi l-am transformat în păcat, întrucât nu ne mai săturăm de farmecele acestei lumi. Cel
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 4 / 12 —
mai important lucru este însă să ne îndreptăm şi să urâm păcatul. Pentru aceasta avem nevoie de voinţă. În tinereţile sale, Fericitul Augustin nu putea scăpa nicidecum de un păcat şi, abia după ce a devenit un bărbat copt duhovniceşte, a priceput de ce nu se putea izbăvi de acesta. Nu avea suficientă voinţă şi dorinţa sinceră de a se elibera: "Eu mă rugam, Îl rugam pe Dumnezeu să mă izbăvească de păcat, dar în adâncul inimii parcă spuneam într-un fel: alzbăveşte-mă, Doamne, de păcat, dar nu acum, ci mai târziu. Acum sunt tânăr şi vreau să mai trăiesc." Nu pronunţa acestea cu voce tare, dar undeva, în subconştientul său, acest gând era prezent. Simt nevoia să-mi spovedesc şi păcatele din copilărie, însă, când mă apropii de biserică, nu pot intra. Şi chiar dacă reuşesc să ajung la spovedanie, nicidecum nu mă pot spovedi până la capăt. Odată, cineva mi-a povestit că nu reuşea să spovedească un păcat de moarte. A intrat în biserică şi i s-a părut că preotul se uita numai la el. Nicicum nu se putea pregăti de spovedanie. Acestea îi erau insuflate de diavol, pentru a nu se putea elibera de păcate. Mergând la spovedanie, trebuie să ne gândim la faptul că venim la biserică pentru a ne mărturisi în faţa lui Dumnezeu, şi nu a preotului. În mănăstiri sunt mai mulţi preoţi şi la spovedanie intră mai mulţi oameni deodată. Trebuie să încercăm să alegem unul care ar putea asculta toate păcatele noastre. Pentru a nu le uita, notaţi-le pe o foaie de hârtie şi pe cele din tinereţe.
Luaţi seama că va veni ziua Înfricoşatei Judecăţi şi atunci păcatele noastre nemărturisite se vor descoperi în faţa întregii lumi, în faţa tuturor îngerilor, în faţa sfinţilor şi a oamenilor. Iată unde va fi ruşine şi groază! Ajungând în întuneric, vom plânge cu lacrimi de sânge, ne vom smulge părul de pe cap, dar nu ne vom mai putea întoarce în această viaţă pământească să facem pocăinţă şi să aducem roade vrednice de ea.
În clipa în care omul se hotărăşte să meargă la spovedanie, diavolul îi inspiră frică şi-i întinde tot felul de curse. Dar să nu vă temeţi! Să reţineţi că, atunci când vă veţi pocăi sincer, duhovnicul va simţi mult mai mult respect şi dragoste faţă de voi. Şi spun acestea din proprie experienţă. Căci uneori mă gândesc: "De ce mai stau să spovedesc, dacă nimeni nu mărturiseşte nimic?" Pe când, dacă omul vine să se spovedească cu sinceritate, atunci şi el, şi eu simţim doar bucurie. Măcar un om s-a trezit la viaţă! Sfânta Scriptură spune că şi cerul se bucură în clipa în care se pocăieşte chiar şi un singur păcătos. Cum să ne pocăim pentru păcatele sodomice? Luaţi îndreptarul pentru slujitorii Bisericii. Acolo găsiţi toate întrebările pe care trebuie să le pună duhovnicul la spovedanie: "Sunteţi căsătorit(ă)?" "V-aţi cununat?" "Câţi bărbaţi au participat?" "De ce naţionalitate erau?" În momentul în care sufletul omului iese din trup, el trebuie să treacă prin vămile văzduhului, şi acestea sunt 20 la număr. Cele mai înspăimântătoare sunt cea de-a 16-a - a desfrâului, a 17-a - a adulterului şi a 18-a - a păcatelor sodomite. De aceste vămi pot trece doar persoane numărate. În Palestina existau patru oraşe învecinate în care păcatele împotriva firii erau în floare.
Pentru viciile lor erau cunoscute în mod deosebit două oraşe: Sodoma şi Gomora. Locuitorii acestora căzuseră atât de tare, încât nu mai ştiau de nici o restricţie şi piedică în calea satisfacţiei patimilor lor. Atunci din cer a pogorât foc de pucioasă şi oraşele au fost distruse. Ele zac acum pe fundul Mării Moarte, iar pe malurile acestei mări creşte un copac interesant care se numeşte mărul sodomit. Roadele lui sunt atât de frumoase, încât muşcând din el dulceaţa îţi rămâne pe buze, însă mai apoi simţi o amărăciune de care nu mai poţi scăpa. El a fost lăsat de Dumnezeu spre
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 5 / 12 —
amintirea celor întâmplate, a păcatelor sodomite care ofereau o oarecare dulceaţă temporară, urmată îndată de amărăciunea de care în chinurile iadului nu te vei mai putea izbăvi niciodată. Este foarte uşor să cazi în asemenea păcate. Stăpân peste aceste ispite este diavolul Asmodeu. Bl este tartorul dracilor desfrânaţi. Numărul lor este foarte mare şi prin ispite ei ne înfăţişează păcatele săvârşite de oameni. Se laudă cu faptul că foarte puţini sunt cei care, greşind astfel, se pocăiesc. Foarte puţini sunt cei care trec peste aceste încercări, pentru că se ruşinează să le recunoască. Dar cel care se pocăieşte de aceste păcate trebuie să sufere, din cauza lor, anumite necazuri sau boli. Să nu cârtească atunci când este certat şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Numai aşa îşi poate salva sufletul. Ea merg la biserică, mă pocăiesc, mă spovedesc, mă împărtăşesc, dar simt că nu e total aşa cam ar trebui să fie de fapt. Căci conştiinţa mea tace, nu-mi descoperă păcatele, patimile. Ce-aş putea să fac? Lucrul cel mai important pe care l-aţi putea face ar fi să vă spovediţi pentru toate păcatele săvârşite de-a lungul vieţii. Să vă amintiţi tot, în măsura în care vă va permite memoria, pentru a dobândi o conştiinţă curată. În momentul în care omul va fi mereu atent la cuvintele, faptele şi gândurile sale, el se va elibera repede de păcate. Vocea conştiinţei îl va avertiza cu putere de fiecare dată când va voi să săvârşească ceva prin care ai încălca poruncile lui Dumnezeu. Dimpotrivă, omul care nu s-a pocăit pentru păcatele sale îşi nesocoteşte conştiinţa.
Dacă împliniţi toate acestea şi duceţi o viaţă activă în Sfânta Biserică: vă spovediţi, vă pocăiţi, vă Împărtăşiţi, vă rugaţi şi participaţi la slujbe, atunci sunteţi pe calea cea dreaptă. Important este faptul că doriţi să vă desăvârşiţi, să vă îndreptaţi. Altcineva, care îşi înăbuşă vocea inimii, se comportă într-un mod total diferit: "Ei, ce-o să se întâmple dacă în timpul postului voi bea un pahar cu lapte sau voi mânca o bucăţică de salam?" Se începe de la cele de jos. Iisus spune: “Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 20-22). Însă nefiind credincios peste puţine, păcatul mic va da naştere unuia mai mare. Trebuie să căutaţi un preot care să vă poată asculta când mergeţi la el pentru o spovedanie generală. În paroliii sunt puţini preoţi: unul sau doi. La mănăstiri sunt mai mulţi şi dispun de mai mult timp. Pentru ei spovedania este o ascultare specială. S-ar putea să găsiti chiar un duhovnic care să vă îndrume pe calea mântuirii duhovniceşti. El va discuta cu dumneavoastră şi vă va ajuta să vă descoperiţi patimile ascunse. Dumneavoastră însă trebuie să învăţaţi să nu ascundeţi nimic în faţa lui, căci păcatul nu este aur, ca să-l îngropi. El trebuie descoperit repede şi scos din sutlet, şi atunci vocea conştiinţei va fi auzită în orice ispită. Citiţi din Vieţile Sfinţilor şi vi se va zdrobi inima când veţi compara viaţa dumneavoastră cu nevoinţele lor. Veţi vedea cât de curat trăiau ei şi cum trăim noi. Asumaţi-vă vina pentru orice ispită şi nu căutaţi vinovatul în altă parte, consideraţi-vă dator în faţa lui Dumnezeu. Certitudinea omului că ar fi pe calea cea dreaptă nu-i este de folos, deoarece trebuie să ne asumăm neputinţa până la moarte, după cum spunea şi Apostolul Pavel. Chiar dacă am săvârşi fapte bune de dimineaţa până seara, tot nu trebuie să fim încrezuţi În mântuirea noastră, căci doar lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute toate. Eu am 87 de ani şi nu pot ajunge la biserică, iar să mă împărtăşesc apac$fcarte rar. Cam aş putea de una singură să-mi petrec zilele care mi-au rămas, astfel încât să pit dobândi mântuirea?
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 6 / 12 —
Ce viaţă să ducă şi cum se pot mântui oamenii singuratici şi cei care trăiesc în condiţii grele? Există oameni care nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată în viaţă. Dar Dumnezeu a spus: Dacă nu Veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (In 6, 53). Desigur, unui bătrân clipa trecerii la cele veşnice îi este foarte apropiată şi pentru aceasta el trebuie să se pregătească.
Încă de când trăim pe pământ trebuie să ne unim cu Dumnezeu. Cu prima ocazie trebuie să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Să ne amintim toate păcatele şi să le scriem pe O hârtie, ca să nu uităm ceva. Apoi să ne pocăim în faţa lui Dumnezeu, în lipsa preotului, pentru păcatele săvârşite. Ar fi bine dacă vi s-ar săvârşi Taina Sfântului Maslu. În acest fel, omului i se iartă şi acele păcate pe care, din cauza slăbiciunii memoriei, le-a uitat şi de care nu-şi mai aminteşte. După aceea trebuie să-L primească pe Iisus Hristos în el, pentru că prin Sfintele Taine Însuşi Hristos vine în om. Pentru un om nu există nimic mai presus decât a primi cu vrednicie Sfânta Împărtăşanie. Iar dacă nu aveţi prea des posibilitatea să chemaţi preotul acasă, rugaţi-vă neîncetat. În timpul rugăciunii, omul se uneşte cu Dumnezeu prin gândurile şi inima sa. Când întrerupem rugăciunea, dăm acces liber diavolilor şi, pe neobservate, ne unim cu iadul. De aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne rugăm neîncetat. Apostolul Pavel spune: “Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate” (l Tes. 5, 17-18). Mai cu seamă nu trebuie să cârtim când suntem bolnavi şi să nu învinuim pe nimeni. Bătrânii adeseori sunt iritaţi. Ţineţi minte: trebuie să vă abţineţi, să nu daţi frâu liber limbii şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate. Înţeleg că vă este greu. Dar, slavă lui Dumnezeu, aţi trăit o viaţă şi ştiţi că trebuie să vieţuiţi după legile Bisericii. De aceea, mulţumiţi-I lui Dumnezeu şi vă bucuraţi.
Uneori, Dumnezeu nu-l ia din viaţa aceasta mult timp pe omul ajuns la bătrâneţe. De ce? Pentru că sufletul lui încă nu este pregătit. De aceea, trebuie să ne uscăm prin bolile pe care ni le-a îngăduit Durnnezeu, să trecem peste ele şi să nu cârtim, să nu deznădăjduim. Atunci sfârşitul va fi cu adevărat unul creştinesc, neruşinos, şi noi vom putea da răspuns bun în ziua Înfricoşatei ]udecăţi. Omul credincios nu este niciodată singur. Dumnezeu, Maica Domnului şi Îngerul păzitor îi sunt mereu aproape. Rugaţi-vă lui Dumnezeu şi El vă va dărui linişte sufletească. Maica Domnului se roagă în mod special pentru cel care şi în chinuri îi slăveşte numele. Creştinii sunt membrii Bisericii universale. Ei întotdeauna merg la biserică şi sunt buni prieteni cu alţi creştini. Orice s-ar întâmpla, are cine să-i pomenească. Creştinii nu-şi lasă bolnavii ţintuiţi la pat fără îngrijire, iar după moartea acelora Se roagă lui Dumnezeu pentru odihna sufletelor lor şi pentru iertarea păcatelor. Atunci când ne simţim singuri şi ne este greu, ar fi bine să deschidem Evanghelia. Citind din ea, vorbim cu Dumnezeu şi, rugându-ne, de asemenea. Sufletul nostru dobândeşte astfel o mare linişte. Când un om îşi adună multe materiale de construcţie şi îşi zideşte o casă nouă, nu se mai îngrijeşte şi de cea veche, ci lasă totul şi se mută în casa nouă. Astfel se întâmplă şi în viaţa noastră: părăsim lumea aceasta şi trecem în cealaltă, care este una duhovnicească şi la care suntem chemaţi. Părinte, eu merg la biserică, mă spovedesc, dar deja de foarte mult timp simt depresia. Ce-aş putea face? Important este să ne aducem aminte de toate păcatele, începând cu tinereţile noastre şi să ne pregătim pentru o spovedanie generală trebuie să ne eliberăm sufletul, să scoatem afară toată mizeria care ne stânjeneşte viaţa. Căutaţi-vă un duhovnic căruia să-i puteţi povesti despre starea dumneavoastră sufletească.
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 7 / 12 —
Şi spovediţi-vă, căci în timpul citirii deasupra capului a rugăciunii de dezlegare, prin preot Dumnezeu iartă păcatele şi dăruieşte puterea harică în lupta cu ele. Dumnezeu Se bucură pentru pocăinţa noastră, ne dăruieşte harul Său şi liniştea sufletească. lar când cădeţi din nou în această stare, deschideţi Evanghelia şi citiţi din ea, căci Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în suflet şi alungă întunericul, tristeţea şi deznădejdea. Trebuie să vă obişnuiţi ca, imediat după rugăciunea de dimineaţă, să citiţi din Evanghelie şi apoi să rostiţi cu luare-aminte Rugăciunea lui Iisus de cel puţin 500 de ori. La început va fi mai greu, dar cu timpul vă veţi obişnui şi rugăciunea va curge. Sufletul are un mare folos din rostirea acestei rugăciuni. Întunericul, tristeţea şi deznădejdea vor trece, pentru că sunt doar halucinaţii drăceşti. Pentru că omul păcătuia şi cu trupul, şi cu sufletul, acum pătimeşte din cauza lor. Există halucinaţii drăceşti din cauza invidiei celui rău, dar există şi o astfel de boală cu substrat pur fiziologic, care apare atunci când omul este slăbit fizic. Dar dacă se va strădui să scape de ea, să se abţină şi să nu permită acestui vulcan să răbufnească, înseamnă că el luptă, iar lupta aceasta este pe placul lui Dumnezeu. Dacă, ajungând în faţa preotului şi ruşinându-mă să enumăr toate păcatele mele, Îl voi ruga pe Dumnezeu: "Doamne, iartă-mă pe mine, mault păcătoasa", oare îmi pa ierta Dumnezeu păcatele pe care le spun în faţa Lui? Desigur, noi trebuie să ne cerem mereu iertare în faţa lui Dumnezeu şi să ne pocăim. Însă astfel nu putem şti dacă ne-a iertat sau nu. El ne-a lăsat cele ce ţin de viaţa duhovnicească pe pământ încredinţând primei Sale Biserici, ucenicilor, Apostolilor Săi, puterea de a ierta şi de a ţine păcatele.
Taina Spovedaniei vine de la Apostoli. În ziua Înfricoşatei ludecăţi, Dumnezeu ne va ierta toate păcatele, în afară de cele pentru care nu ne-am pocăit. Trebuie să lăsăm ruşinea deoparte şi să ne spovedim În faţa slujitorului lui Dumnezeu. Căci prin ruşine ard şi păcatele noastre cele mai urâte. Trebuie să ne fie ruşine să mai păcătuim, nu să ne pocăim. Dacă sunteţi bolnavă şi nu puteţi merge la biserică, chemaţi preotul acasă. Căci noi nu cunoaştem clipa în care va veni moartea şi trebuie să fim pregătiţi pentru a o întâmpina în orice moment Pocăinţa trebuie să fie plină de curaj. Aici suntem în faţa unui singur om, a preotului, în timp ce, la Înfricoşata Judecată, păcatele pentru care ne este ruşine să ne pocăim acum vor răsuna în faţa tuturor sfinţilor şi îngerilor. Atunci toată lumea le va afla. De aceea şi diavolul ne îndeamnă să ne ruşinăm de ele, ca să nu ne pocăim. Însă, atâta timp cât prin venele noastre mai curge sângele, cât inima ne mai bate în piept, cât mila lui Durnnezeu mai este cu noi, trebuie să ne spovedim toate păcatele, şi vechi, şi noi. De ce ne este ruşine când trebuie să mărturisim un păcat ruşinos? Ne încurcă mândria: "Ce va gândi părintele despre noi?" Părintele spovedeşte zilnic o mulţime de oameni cu unele şi aceleaşi păcate! Şi va spune: "Iată, încă o oaie rătăcită s-a întors în turma lui Dumnezeu." Când omul îşi mărturiseşte păcatele fără a le menaja în vreun fel se îndurerează şi plânge, iar preotul simte un adânc respect faţă de cel care se pocăieşte.
Păcatele nu trebuie adunate în suflet ca într-o puşculiţă. Cine are nevoie de ele? Iar când are loc o adevărată pocăinţă, şi omul, şi duhovnicul său dobândesc liniştea. “Şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. l5, 7).
Venind în vizită la medic şi spunându-i despre bolile mărunte, dar ascunzând-o pe cea mai periculoasă pentru viaţa noastră, putem muri. Rănile sufleteşti nu sunt mai puţin periculoase pentru viaţa noastră duhovnicească, pentru sufletul nostru, cu atât mai mult cu cât sufletul este mai de preţ decât trupul.
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 8 / 12 —
Dar dacă am tăinuit păcatele ruşinoase păstrând tăcerea asupra lor în mod conştient, atunci toate spovedaniile noastre n-au nici o valoare, căci Taina Spovedaniei nu S-a săvârşit cu adevărat. Toate păcatele mărturisite şi nemărturisite au rămas în sufletul nostru şi la acestea s-a mai adăugat încă unul: tăinuirea păcatelor la spovedanie. Referitor la aceasta, în Îndreptar scrie: "Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă [...], iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea." Pe preot îl poţi minţi, dar pe Dumnezeu nu. Dacă, după asemenea "spovedanii", te vei împărtăşi, atunci împărtăşirea ta îţi va fi spre osândă şi pentru aceasta vei răspunde în mod deosebit la Judecata de Apoi. Oare îi sunt iertate unele păcate unui om care ajunge la râul Iordan şi se cufundă in el?
Nu se poate spune că odată cu cufundarea lui în lordan, el a devenit fără de păcat. Pentru că sufletul se eliberează de păcate doar prin Taina Pocăinţei, la spovedania în biserică, în momentul în care preotul citeşte rugăciunea de dezlegare deasupra capului celui ce se mărturiseşte. După Învierea Sa, Iisus li S-a arătat ucenicilor Săi şi, suflând peste ei, a spus: “Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20, 22-23). Pe când, în cazul la care vă referiţi dumneavoastră, omul a intrat în râul Iordan şi S-a sfinţit, ca atunci când se sfinţeşte cu agheasmă, primind-o în trupul său, dar păcatele lui rămân până la Taina Spovedaniei. Îa ultimul timp, în presa scrisă au apărut destule articole despre bătrâni înduhovniciţi. Ce este de fapt această "stăreţie"? De ce poporul îi numeşte stareţi pe foarte mulţi părinţi călugări? Odată cu apariţia mănăstirilor au apărut şi stareţii: oameni sfinţi, asceţi care au primit daruri deosebite de la Dumnezeu.
Ei au dobândit o experienţă duhovnicească bogată, au învăţat ce înseamnă smerenia, ascultarea, rugăciunea, cugetarea duhovnicească şi faptele bune. Fiind călugări, şi nu preoţi, aceştia primeau pe lângă ei câţiva novici, pentru a-i hrăni cu cele duhovniceşti. Ucenicii îşi descopereau gândurile lor stareţilor, se spovedeau şi trăiau în deplină ascultare, ajungând astfel la o viaţă duhovnicească înaltă. Mai apoi, această formă de îndrumare a celor neexperimentaţi în ale duhovniciei a apărut şi în rândul călugărilor din chinovii şi chiar printre mirenii simpli. Taina Spovedaniei a rămas responsabilitatea preoţilor. Se ştie că stareţi au fost şi Cuvioşii Serghie al Radonejului şi Serafim de Sarom şi dreptul Ioan de Kronstadt, şi mulţi părinţi din Mănăstirea Optina. Dumnezeu le-a dăruit un har deosebit, pentru a găsi cheia potrivită pentru uşa sufletului fiecărui om. După revoluţie, în Rusia au fost timpuri grele: se închideau mănăstirile, iar stareţii erau condamnaţi, torturaţi, întemniţaţi, însă în popor a rămas necesitatea de a avea prin preajmă astfel de oameni, care erau adevăraţi îndrumători duhovniceşti. Nu se ştie dacă în vremurile noastre mai sunt stareţi înduhovniciţi de Dumnezeu la fel ca odinioară, însă cu siguranţă Dumnezeu n-a părăsit lumea. Când Rusia va reînvia duhovniceşte, aceşti stareţi se vor descoperi. Cei care doresc să se sfătuiască cu un preot experimentat pentru a rezolva problemele din viaţa lor găsesc un astfel de duhovnic şi-l numesc respectuos stareţ Duhovnici există şi în mănăstiri, şi în parohii. Într-o parohie, orice preot este duhovnicul oamenilor care frecventează acea biserică parohială. Credincioşii îi cer binecuvântare pentru a boteza un copil, pentru a se căsători, pentru a se cununa. Oamenii se adresează preotului cu cucernicie, iar acela săvârşeşte Tainele, îi împărtăşeşte, îi prohodeşte, îi conduce spre lumea de dincolo. Prin ce se deosebeşte un stareţ de un duhovnic, de um părinte duhovnicesc şi de un preot simplu?
În primul rând prin harismă, care este o dăruire harică deosebită. Atunci când stareţul este îndrumat de Însuşi Duhul Sfânt, acesta poate
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 9 / 12 —
avea o funcţie înaltă, dar şi să îndrume sufletul omului spre mântuire. El răspunde în totalitate de sufletul ucenicului său. Nu erau doar stareţi, ci şi stareţe, care de asemenea aveau ucenice. Novicele îşi descopereau gândurile stareţelor şi se găseau sub ascultarea lor în totalitate. Relaţia dintre "stareţ" şi "ucenic" nu s-a păstrat în zilele noastre. Există relaţii de tip părinte duhovnicesc - fiu duhovnicesc, când, prin consimţământul său, novicele ori mireanul se supune îndrumării duhovniceşti a preotului şi încearcă să-i îndeplinească sfaturile. La baza acestor relaţii stau recomandările, sfaturile, nu şi obligaţia. Relaţiile dintre un simplu preot şi enoriaşii săi se bazează, de asemenea, pe sfatul duhovnicesc şi pe recomandări despre modul în care aceştia pot dobândi mântuirea. De cele mai multe ori, ele sunt adresate întregii enorii, şi nu doar anumitor enoriaşi. Din scrierile Sfinţilor Părinţi ştim că, fără îndrumarea duhovnicească a unui duhovnic, călugării nu se pot mântui. Această condiţie este oare obligatorie şi pentru mireni? Este obligatoriu ca un mirean să aibă ari duhovnic sau este de ajuns ca el să frecventeze biserica şi să participe la Tainele ei? Orice mirean trebuie să aibă un duhovnic căruia să-i poată mărturisi viaţa sa. Aşa a fost dintotdeauna: pentru suflet a existat preotul, iar pentru trup medicul şi învăţătorul. Fiecare familie trebuie să aibă un duhovnic, pentru a reuşi să-şi rezolve problemele din viaţă. Se întâmplă ca la un preot să se spovedească toţi care trăiesc în apropiere şi frecventează acea biserică. Cineva care se gândea să se căsătorească s-a adresat preotului. Acesta l-a întrebat: "Dar prietenă ai?" "Am." "Cine-i ea?" Atunci când tânărul şi tânăra vin mereu să se spovedească la acelaşi preot, acesta îi cunoaşte şi îi poate sfătui dacă este potrivit sau nu să-şi unească vieţile. Cu ce calităţi trebuie să fie înzestrat un duhovnic? Pentru a fi duhovnic şi a săvârşi Taina Spovedaniei, preotul trebuie să aibă binecuvântare arhierească. El trebuie să fie smerit, să ducă o viaţă exemplară, să poată aprinde în sufletul celorlalţi flacăra credinţei şi râvna pentru Dumnezeu. Important este ca părintele duhovnic nu doar să ne trateze cu milă şi cu laude, ci să ne şi povăţuiască, să ne taie voia în cele care nu ne sunt de folos, mândria şi slava deşartă. Orice preot poate deveni duhovnic? Dumnezeu îl dăruieşte pe fiecare cu darurile Sale: pe unul cu darul vorbirii, pe altul cu darul rugăciunii şi aşa mai departe. Cea mai grea ascultare este spovedania, fiindcă nu oricine poate să se ocupe de fiecare om în parte cu multă atenţie, să-l ajute în a-şi descoperi sufletul, să-l sfătuiască, să-i îndrume viaţa. Sunt unii care doar îl ascultă pe omul care se spovedeşte, nu-l întreabă nimic, iar uneori nici nu-i dau sfaturi, ci spun simplu: "Te iert, te dezleg" şi omul pleacă nemulţumit. Cum a venit, aşa pleacă. În ce masură ascultarea este aplicată în relaţia duhovnic-enoriaş? Oare mireanul trebuie să-şi asculte întru totul duhovnicul? Când preotul vorbeşte în conformitate cu Sfânta Scriptură, el trebuie ascultat. Dacă însă cuvintele sale sunt în afara celor scrise în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi, în general, dacă sunt în contradicţie cu duhul Bisericii, a-l asculta e periculos. Cum se poate împăca libertatea cu ascultarea? Nu se lipseşte oare omul de libertate ascultându-şi părintele duhovnicesc?
Sfânta Scriptură spune că libertatea este în Duhul Sfânt: “Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, I7). Când duhovnicul se conduce după Sfânta Scriptură, fiind călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, el nu poate călca în picioare libertatea fiului său. În afară de aceasta, orice om
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 10 / 12 —
poate alege să procedeze după cum îl sfătuieşte duhovnicul sau după cum crede el. Duhovnicul trebuie să cunoască puterile duhovniceşti ale fiului său; să-şi dea seama dacă acesta va putea pricepe ceea ce îi spune şi dacă are vreo chemare, de exemplu, spre monahism. Nici o persoană nu trebuie forţată să ia o decizie, mai ales atunci când omul vrea să se căsătorească, dar este sfătuit să urmeze calea monahală. Toate trebuie puse în acord cu formarea duhovnicească a fiului, cu starea lui. După ce se conduc duhovnicii în îndrumarea fiilor lor? De unde iau cunoştiinţele? Care-i deosebirea dintre înţelepciunea duhovnicească şi cea laică?
Înţelepciunea trebuie să fie atât duhovnicească, cât şi laică, însă în special dăruită de sus. Pentru a primi această înţelepciune, orice preot trebuie să o ceară de la Dumnezeu prin rugăciune. De exemplu, înainte de a ţine predica, el trebuie să-I ceară lui Dumnezeu: "Doamne, eu nu ştiu ce trebuie să vorbesc, îndrumă-mă Tu, dăruieşte-mi înţelepciune." Căci Dumnezeu Însuşi a spus: “Cereţi şi vi se va da” (Lc. 11, 9). Atunci când fiul său duhovnicesc îi adresează o întrebare (iar fiu este cel pe care preotul l-a întors la Dumnezeu, căruia îi este îndrumător şi îi oferă hrană duhovnicească pentru a creşte în acest sens), preotul trebuie să ceară răspunsul prin rugăciune de la Dumnezeu, apelând în acelaşi timp la experienţa sa duhovnicească şi cea din viaţa de zi cu zi, şi ţinând seama de formarea sufletească a celui ce întreabă. Dar şi fiul, înainte de a merge la duhovnic, trebuie să se roage ca, prin preot, Dumnezeu să-i descopere voia Sa. Poporul îi preferă pe stareţii văzători cu duhul. Mai există acum astfel de oameni? Şi cum putem deosebi un stareţ adevărat de unul fals?
Cuviosul Serafim de Sarov spunea: "Ar fi bine dacă printre miile de nebuni s-ar găsi măcar un nebun pentru Hristos." În vremurile de acum sunt foarte mulţi falşi oameni săraci cu duhul, a căror "înţelepciune" vine nu de la Dumnezeu, ci din patimile lor.
Asemenea oameni pot să descopere anumite păcate ascunse ale altora, chiar şi să prezică ceva, să meargă desculţi iarna. Însă toate acestea nu sunt de la Dumnezeu, ci doar farmece drăceşti. Cum se poate deosebi un stareţ adevărat de unul fals? Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată că cel mai important criteriu după care îi Putem deosebi este smerenia: "Nu căutaţi un stareţ clarvăzător, ci unul smerit, înţelept." Falsul stareţ va înrobi voia "fiului" său, făcându-l să-i slujească lui, mândriei sale, şi nu lui Dumnezeu. Neavând un stareţ, nu neglijaţi duhovnicii. Sfinţii Părinţi şi învăţătorii Bisericii spun că va veni vremea în care nu vor mai exista îndrumători duhovniceşti şi oamenii vor trebui să se mântuiască singuri, citind din Sfânta Scriptură. Unii, citind această prorocie şi neavând minte, vor renunţa în general la îndrumarea duhovnicească şi, chiar tunzându-se în monahism şi fiind fii duhovniceşti, vor susţine: "Nu mă voi lăsa îndrumat decât de Sfinţii Părinţi, n-am nevoie de nimeni." Aceasta nu este decât o rătăcire. Trebuie să citim din toate, dar nu să refuzăm ajutorul duhovnicului, atunci când acesta ne învaţă cele bune şi când poveţele lui nu contrazic spusele Sfinţilor Părinţi şi ale Sfintei Biserici - mama noastră. Unii preoţi cutează să ofere îndrumări asemenea stareţilor, cerând mirenilor ascultare oarbă. Ce părere aveţi despre aceasta?
Aici trebuie să dăm dovadă de discernământ duhovnicesc, căci mirenii nu sunt obişnuiţi cu aşa ceva. O astfel de ascultare nu poate fi aplicată decât în mănăstire, însă acum ea nu se mai practică, fiindcă nu mai există nici stareţi înţelepţi, nici ucenici adevăraţi. Mulţi spun: "Ei... dacă ar mai fi un duhovnic asemenea Avvei Dorotei, cu o viaţă ca a lui..." Desigur, ar fi foarte
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 11 / 12 —
bine, dar acum nu mai există nici ucenici pe măsura avvei. Oamenii nu mai ştiu de ascultare, n-au pregătire şi nu ar face faţă încercării. Cât de devărat este faptul că Dumnezeu întoarce spre binele novicelui orice ascultare îndeplinită cu smerenie? Din scrierile Sfinţilor Părinţi ştim că, atunci când, prin înţelegerea cu duhovnicul său, novicele se lasă cu toată încrederea în mâinile lui şi îndeplineşte totul cu smerenie, Dumnezeu îl apără de căderi. Însă asemenea relaţii nu pot exista decât în mănăstire şi nu se referă la mireni, deoarece ei nu vor pricepe acestea. Pentru ei important este să primească binecuvântarea lui Dumnezeu pentru studii, căsătorie şi serviciu. Oare, întotdeauna se merge pe calea binecuvântării primite de la duhovnic? Nu neapărat. Preotul nu poate cunoaşte întotdeauna voia lui Dumnezeu. De exemplu, el poate da binecuvântarea de a urma o facultate, pe când Dumnezeu ştie că omului nu-i este de folos, fiindcă acolo el se va îndepărta de Dumnezeu şi va pierde credinţa. Şi atunci binecuvântarea nu se împlineşte. Repet, cel mai important este ca omul care se găseşte la nevoie să se roage cu multă înflăcărare înainte de a cere binecuvântarea lui Dumnezeu prin preot, pentru a-i descoperi voia Sa. Există anumite reguli de comunicare a enoriaşilor cu duhovnicul? Cel mai important este să încercăm să păstrăm o relaţie echilibrată cu duhovnicul nostru; să nu ne avântăm spre extreme: să nu-l aşezăm în locul lui Dumnezeu şi să nu-i cerem imposibilul. Duhovnicul este şi el un om, ca oricare dintre noi, şi poate avea unele slăbiciuni, pe care trebu ie să le acoperim cu dragoste.
Nimeni nu trebuie să uite că scopul principal al diavolului este să-l despartă pe duhovnic de păstoriţii săi, să întoarcă fiul împotriva duhovnicului său. Diavolul insuflă gânduri rele prin care încearcă să ne convingă că preotul nu este bun şi că nu face totul ca la carte. Dacă omul îi dă ascultare, poate ajunge până la aceea că îşi pierde credinţa în duhovnic, se rupe de el, de Dumnezeu, de Biserică şi devine ateu. Apoi poate începe să formeze o grupare în jurul său, a celor atei...
Diavolul nu are stare şi încearcă să înfăptuiască şi pe pământ cele săvârşite de el în cer; prin oameni, el luptă neîncetat cu Dumnezeu. S-a dovedit încă din vechime că, atunci când avem cunoştinţă de un preot sfânt, este de ajuns ca cineva să ne spună despre acesta ceva de rău, că noi acceptăm această minciună şi imediat ne schimbăm părerea despre el. Dar Apostolul Pavel a spus: “Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori” (I Tim. 5, I9). Adevăraţii creştini trebuie să fie înţelepţi şi să priceapă că fără cârmaci nu se vor putea salva pe marea vieţii. Cereţi-I lui Dumnezeu un duhovnic, un păstor bun, care va putea să vă poarte prin viaţă spre portul liniştit al Împărăţiei lui Dumnezeu, ca ajungând acolo să-I poată spune: "Iată, eu şi fiii pe care mi I-ai dat mie!" Care este modul de a ne alege corect un duhovnic? De obicei, oamenii iau contact cu preotul când ajung pentru prima dată la spovedanie. Rareori se întâmplă s-o facă doar cu ocazia vreunei nunţi, a unui botez sau a altui necaz (boală sau moarte). Mulţi din cei care doresc să se mântuiască merg la mănăstiri, la biserici. Unii se apropie de preot şi-i spun: "Părinte, vă rog să-mi fiţi duhovnic."
Oare trebuie să-i cerem aceasta? De exemplu, unui părinte de sânge n-o să-i adresăm niciodată cererea: "Fii tatăl meu!" Nimănui nu i-ar trece nici prin gând aşa ceva. El este deja părintele nostru. Exact astfel stau lucrurile şi în acest caz: dacă un anumit preot a ajutat un om să revină la credinţă şi l-a îndrumat în problemele sale duhovniceşti şi în cele pământeşti şi a început să-l poarte spre calea mântuirii, atunci el l-a înviat din morţi şi i-a dat viaţă pentru veacul viitor. Dacă omul va merge mereu la acesta, relaţia lor
† INDRUMAR DE SPOVEDANIE – PĂRINTELE AMBROZIE IURASOV (FRAGMENT) †
— 12 / 12 —
va deveni cea dintre un părinte şi fiul său duhovnicesc. Şi nu va mai fi cazul să întrebe: "Părinte, puteţi fi duhovnicul meu?" Pentru că Însuşi Dumnezeu îl va binecuvânta şi-l va îndruma. Pe vremea când vieţuiam în lavra cu hramurile "Sfânta Treime" şi "Sfântul Serghie", la început nu cunoşteam pe nici unul din duhovnicii de acolo. Când voiam să mă spovedesc, mă duceam la cel care îmi ieşea primul în cale. Mă spovedeam, mă împărtăşeam şi plecam. Mai târziu însă mi-am dorit să am un părinte duhovnicesc şi doar unul. Înainte ne spovedeam la Catedrala Adormirea Maicii Domnului. Însă eu m-am rugat în Lavra Sfânta Treime şi am cerut lui Dumnezeu, Maicii Sale şi Cuviosului Serghie: "Doamne, acum voi merge în locul în care se spovedeşte şi fie ca primul preot care îmi va ieşi în cale să-mi fie părinte duhovnicesc!" Am mers acolo, dar nu venise nici im preot. Apoi am văzut venind arhiereul, îmbrăcat în mantie, cu Evanghelia în mână şi cu crucea şi mi-a trecut prin minte o idee clară: "Iată-l pe părintele tău duhovnicesc!" Mulţi Îl încearcă pe Dumnezeu, lăudându-se şi mândrindu-se în deşert cu duhovnicii lor. Ei spun: "La Lavra din Poceaevo duhovnicul meu este părintele cutare, în Pskov preotul lvan Krestiankin, pe insula Zalit preotul Nicolae, iar la Lavra Sfântul Serghie preotul Naum. Un singur om se laudă cu atâţia duhovnici, zicând că are la fiecare mănăstire câte un ‘părinte duhovnicesc’”.
Dar aşa ceva este imposibil: te poţi spovedi la ei în anumite situaţii, sau să le ceri să se roage pentru tine, pe când părinte duhovnicesc nu poate fi decât unul. Alţii îl mai încearcă pe Dumnezeu şi altfel. Ei întreabă: Părinte, vreau să-mi schimb apartamentul. Mă binecuvântezi? Şi preotul, gândindu-se, îi răspunde: Ei bine, schimbă-l, dar astfel încât biserica să-ţi fie aproape. Dacă se aranjează totul şi, desigur, dacă ai puteri, schimbă-l. Dumnezeu te va binecuvânta. Dar credeţi că se va linişti după aceasta? În nici un caz! Va merge şi la preotul Nicolae, pe insulă. - Părinte, vreau să-mi schimb apartamentul. Îmi dai binecuvântare?
Iar preotul poate spune: "Nu te binecuvântez." Atunci el va merge la preotul Chiril, la preotul Naum sau la un alt preot, cu aceeaşi întrebare. Şi începe să enumere preoţii care i-au dat şi care nu i-au dat binecuvântare şi să cântărească. Sigur că aici nu mai există nici o binecuvântare de la Dumnezeu. Când iei binecuvântare, ţine minte că te-a blagoslovit Dumnezeu prin primul duhovnic. Încetează căutările şi profanarea binecuvântărilor! Nu este cazul să mai cauţi alţi preoţi, alte binecuvântări şi să-L încerci pe Dumnezeu. Astfel se întâmplă aproape în orice situaţie. Chiar dacă preotul ne-a dat o binecuvântare care nu este după placul nostru, ci pentru smerirea noastră, Dumnezeu împlineşte acestea spre folosul omului.
† Cu nesimtire imi adaug site-ul aici, Pustnicul Digital, poate se foloseste cineva †